Contrafort
MORGA PROFESORALĂ A REPETENȚILOR
Mircea Mihăieș |
Cu naivitate, destui români cred că presa - "a patra putere în stat"- e ceva
abstract, alcătuit din materie stelară şi oameni care, în loc de carne şi
oase, au, precum metrul-etalon de la Sevres, iridiu şi platină. Cruntă eroare.
Presa românească a ajuns - cu minime excepţii - o baltă urît mirositoare,
unde se confruntă interese, grupuri şi orgolii. Fascinaţia vulgarităţii a
covîrşit totul, iar personajele de prim-plan sunt, de regulă, producătorii de
mizerii morale, escrocii, şarlatanii şi îmbuibaţii. Cu cît eşti mai vulgar, mai
analfabet, mai agresiv, mai deşuchiat, şansele de a ocupa hectare de pagini
cresc.
Nu mă miră, în aceste condiţii, că un ziar cu
oarecare trecere şi pe Internet (de parcă "internauţii" n-ar fi şi ei români!)
califică cu nota trei (notă nu doar de corigenţie, ci şi de blam) prestaţia
liderilor sindicali din învăţămînt. Motivarea e, pe cît de cinică, pe atît de
departe de adevăr: "Liderii sindicali ai profesorilor lasă impresia că vor să
rămînă cu orice preţ în grevă, deşi guvernul a promis alocarea a 5% din PIB. O
atitudine corectă - şi în interesul şcolii - ar fi fost suspendarea grevei pînă
la votarea în parlament a capitolului din legea bugetului destinat
învăţămîntului". Micul text e, deşi ţanţoş nevoie-mare, de o infinită
găunoşenie. El dovedeşte nu doar necunoaşterea listei reale a cererilor
sindicaliste, ci şi o mentalitate de mingicar, care jonglează cu balonul pentru
a delecta peluza.
A considera că greviştii ar fi trebui să ia
poziţia de drepţi pentru că li s-a promis cinci la şută din PIB, cînd
cerinţa minimală era de şase la sută, trădează un simţ al relativismului cu
totul şocant: după această logică, profesorii ar fi putut să iasă din grevă şi
dacă li s-ar fi luat procente, că doar "li s-a promis"! Ei bine, tocmai aceasta
e problema: după o săptămînă de negocieri, guvernul promite, dar nu dă, de fapt,
nimic! Nişte ipotetice creşteri salariale de opt la sută, cîndmai-marii de la
finanţe vorbesc nevoalat despre puseul inflaţionist al lui 2006, înseamnă, de
fapt, o creştere salarială egală cu zero.
Dincolo de cifre, dincolo de păreri - ca de
pildă, aceea privind "atitudinea corectă" a suspendării grevei pe baza purelor
promisiuni guvernamentale -, astfel de priviri încruntate în direcţia
profesorimii explică halul fără de hal în care a ajuns România: dintr-un
învăţămînt subdezvoltat nu puteau ieşi decît jurnalişti pe măsură. Cînd e vorba
de oameni tineri, această suficienţă e cu atît mai dureroasă. Ea arată că, pe
termen lung, viitorul ţării e deja arendat unor spirite înguste, născute din
imaginaţia Elenei Ceauşescu: e cunoscut episodul în care "savanta de renume
mondial" îi califica drept "şobolani nesătui" pe românii ce stăteau ore în şir
la cozi pentru a-şi ridica raţia de ulei şi parizer cu soia.
A-ţi imagina că cinci la sută dintr-un PIB
costeliv rezolvă problemele enorme ale învăţămîntului românesc înseamnă a nu
avea habar despre ce vorbeşti. Ţări infinit mai bogate decît România alocă
educaţiei sume colosale, dar şi acolo se simte nevoia de mai mult. Acest ritos
"atitudinea corectă ar fi fost" indică un îndelung exerciţiu de slugă, de
conformist pentru care palavrele fără acoperire ale guvernanţilor au greutatea
unor legi săpate în piatră. Păi, guvernul - şi acesta, şi toate de pînă la el -
a promis pînă acum de zeci, de sute de ori, că va rezolva problema
învăţămîntului (aflată - nu uitaţi - în campania electorală, pe lista
priorităţilor celor care, atunci, ne cerşeau votul!), iar rezultatul se vede:
transformarea clasei profesorimii într-o adunătură de lumpeni.
Îmi imaginam că doar politicienii, în ura lor
viscerală, au gîndit mecanismul prin care modalitatea de a produce valoare
trebuie anihilată. Cu totul explicabil: o populaţie decerebrată e mai uşor de
condus decît una în care licăre semnele inteligenţei. Iată că promotorii
neantului în România şi-au găsit aliaţi tocmai acolo unde nu te aşteptai. Da,
profesorii ar trebui să rămînă în grevă cu orice preţ - pentru că nu e
vorba doar de soarta lor, ci de soarta României. în ciuda a ceea ce susţin unii
condeieri, pe lista de revendicări ale greviştilor salariile au ocupat un loc
modest. Punctele cu adevărat importante şi consumatoare de bani se refereau la
procesul didactic în sine.
Cînd în universităţi de primă mărime
amfiteatrele arată ca exact acum treizeci sau patruzeci de ani, cînd se scrie la
tablă cu creta, iar materialul didactic e tot cel croit cu foarfeca, a le cere
profesorilor să se întoarcă spăşiţi la catedre e, în cel mai bun caz, o
neruşinare. Cînd vrei să le arăţi studenţilor un documentar procurat cu greu (de
pe Internet!) şi întrebi de aparatul de proiectat, ţi se rîde în nas: pe ce lume
te afli? Nu ştii că încă n-am depăşit faza "diapozitivelor" şi-a
"retroproiectoarelor" pe folie transparentă?! Suntem ţara în care studenţii au
cel mai coborît nivel de utilizare a Internetului. La o medie europeană de
optzeci şi cinci de procente, noi ne plasăm, cu cele 51 ale noastre, în spatele
Turciei (53), Bulgariei (58), Slovaciei (83) sau Ungariei (87). Cît despre
ţările occidentale, nici n-are rost să pomenim! Cum idealul României rămîne, se
pare, tot Albania, cu politicienii şi jurnaliştii în acţiune, chiar s-ar putea
să-l atingem!
A crede că prin cuminţenie, conformism şi
credulitate se mai poate rezolva ceva în România e pură naivitate -dacă nu chiar
prostie. Nu ştiu, în clipa cînd scriu acest articol, ce-au obţinut cu adevărat
profesorii grevişti. Ştiu doar că dacă vor înghiţi - aşa cum le sugerează unii
jurnalişti - hapul promisiunilor ce trimit la imaginare dotări "tehnice", îşi
binemerită soarta de condamnaţi ai istoriei. Să nu uităm că tot ceea ce se
produce în România se datorează trecerii prin şcoli a celor ajunşi acum oameni
plini de responabilităţi. A privi şcoala cu dispreţul arătat de cincisprezece
ani încoace înseamnă a ne condamna la o vinovată subdezvoltare şi chiar la
dispariţia de pe hartă. Sună sumbru, dar nu e deloc improbabil.
A vorbi de "interesul şcolii" înseamnă cu totul
altceva decît tonul profesoral al unor jurnalişti repetenţi. înseamnă, în primul
rînd, a restitui demnitatea meseriei de dascăl. Crunta şcoală a meditaţiilor -
alternativa la salariile de mizerie - e vinovată, în mare măsură, de
deprofesionalizarea celor din învăţămînt: efortul intelectual şi uzura au
contribuit indubitabil la degradarea generală a educaţiei. Dar la fel de mult au
contribuit şi pantofii scîlciaţi ai profesoarelor şi pantalonii uzaţi ai
profesorilor, ce iscă nu doar zîmbete ironice printre elevi, ci plasează
învăţămîntul între ocupaţiile ce merită a fi ocolite şi dispreţuite.
Cînd un profesor ajunge să lucreze, în timpul
liber, ca taximetrist (cazul de la Suceava e celebru), înseamnă că ceva e
profund dereglat în percepţia noastră despre lume. Nu vreau să spun, prin asta,
că meseria de tăximetrist e degradantă - dimpotrivă. Problemă e că ea se află în
incompatibilitate cu ceea ce se aşteaptă de la un profesor. Dacă poţi fi,
simultan, şi prim-ministru şi vînzător de maşini, parcă e, totuşi, prea mult să
fii şi profesor de chimie şi şofer. Deşi, recunosc, benzina din maşinile de lux
comercializate de mărimile zilei e unul din produsele ce n-ar fi posibile fără
existenţa profesorilor de chimie.
România literară,
nr. 46, 23 nov. 2005 |
|