PRESĂ, CULTURĂ, LIMBAJ

Jurnalismul este unul dintre fenomenele cu  cea mai spectaculoasă dezvoltare după 1989. Spectaculos nu înseamnă însă şi perfect. Aş spune că  presa şi, în general, mass-media s-au dezvoltat “româneşte”, reflectînd, adică, fidel, în devenirea lor, toate calităţile şi cusururile societăţii româneşti, aflate de vreo 10 ani în fierbere, ba chiar cu momente cînd dă în clocot.

A constata că, ieşite din încorsetarea şi închistarea  la care le obliga regimul comunist, mass-media s-au adaptat azi masiv la “cerinţele” publicului – nu este suficient. Din două motive clare: Primul, că nu există un public, un singur public, omogen,  prestabilit şi imuabil. Şi al doilea: că, fără a pune nici o clipă la îndoială suveranitatea deplină, democratică, a publicului, e cuminte să observăm că e supus şi el legilor evoluţiei; cu alte cuvinte, că un public receptor de mesaj mediatic se formează. Dacă tatăl meu a avut bunul obicei ca, în timp ce mă jucam fascinat cu trenuleţul electric pe care abia mi-l adusese, să pună la picap Mario del Monaco sau Enrico Carusso sau Toti dal Monte, cu “Questa o quella” sau “La donna e mobile” sau “Una voce poco fa”, rezultatul a fost că puştiul care eram s-a impregnat pe nesimţite cu gustul pentru acest gen de muzică şi adultul de azi e un iubitor de operă. Aţi înţeles ce vreau să spun cu această măruntă evocare personală. Dacă presa de azi nu s-ar mulţumi să „elogieze”, doar, cultura, ci ar şi FACE cultură – în timp, rezultatul ar fi similar. Nu sunt un nostalgic al comunismului, n-am nici un motiv. Dar nu pot să nu-mi amintesc de pagina a doua a României libere din perioada cînd o conducea Octavian Paler, pagină pe care se găseau cu regularitate cronici literare semnate de criticii cei mai prestigioşi şi mai creditabili, cronici muzicale, cronici teatrale, eseuri pe teme accesibile vizînd relaţia dintre artă şi viaţa cotidiană şi... alte asemenea delicatese, al căror efect se vădea în cozile de la uşile librăriilor cînd se punea în vînzare Cel mai iubit dintre pămînteni  al lui Marin Preda sau în eforturile îndîrjite pe care le făceau cetăţeni simpli (şi fără legătură cu “meseria literară”) de a-şi procura Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui Călinescu.

Nu trebuie luate în sens absolut cele de mai sus, sunt doar nişte exemple quasi-aleatorii dintr-o gamă mult mai largă. Cultură, bine-nţeles, nu înseamnă numai cartea de tip academic, numai muzica de operă sau simfonică, numai arhitectura de mare stil sau baletul Lacul lebedelor. Fireşte că nu. Gradul de cultură al unei societăţi la un anume moment dat este exhibat de nenumărate gesturi, fapte şi acte mărunte, a căror sumă însă e grăitoare. Cultura, prezentă sau nu, se simte şi în felul în care oamenii beau o bere pe o terasă, în felul cum ţin tacîmul la masă, în tonul cu care-ţi răspunde un funcţionar la un ghişeu, în părerea unui ministru despre hidrogenul din apa de Bucureşti, în răspunsul nervos şi trivial al unui aşa-zis parlamentar (intrigat că pe gazetari îi “roade” grija de afacerile lui) şi în multe altele. Aşa cum lumina, prin fotosinteză, se transformă în frunză şi petală de floare, aşa şi cultura, prin asmilare, se transformă în civilizaţie. Fiindcă acesta e, în fond, ţelul. Nu să avem în raft Istoria religiilor...,a lui Eliade, s-o vadă musafirii, nu să avem pregătit un citat din Heidegger cu care să epatăm la o adică, ci toate acestea şi nenumărate altele de-ale spiritului să ne – ca să zic aşa – “pătrundă în sînge” şi să se preschimbe din cunoştinţe în comportament.  Gazetăria, mass-media în genere, prin prezenţa lor zilnică în viaţa omului, pot face mai mult în acest sens decît Academia şi toate institutele de cercetare lalolaltă.

Dar nu fac. Economia de piaţă (sau, în fine, imitaţia ei) a generat o presă de piaţă care e tot mai mult o presă de obor. Nu vreau să mă dau de exemplu, nu am această infatuare. Dar, în spirit pur didactic, voi pomeni una din procedurile cursului meu, într-a cărei eficacitate cred. Le vorbesc studenţilor despre tehnicile şi modalităţile de captare a imaginii cu care se luminează micile sau marile ecrane. Printre acestea se numără clasicele mişcări de aparat numite panoramare, traveling sau falsa mişcare numită transfocare prin care (la cea din urmă mă refer) poţi restrînge unghiul de la o piaţă plină de demonstranţi pînă la chipul obosit (şi cu atît mai expresiv) al unui muncitor disperat că nu mai are din ce duce de mîncare copiilor. Ei bine, cred că nu greşesc dacă, după ce discut despre filmicitatea unui text şi despre rosturile logice şi estetice ale mişcării de aparat, concretizez prin două exemple: unul despre filmarea Pieţii Universităţii în ’90, altul despre cîteva pasaje dintr-un poem celebru, Corbul ►, al lui Edgar Allan Poe.

Un prim palier al culturii şi, în partea “cealaltă”, al comportamentului este limbajul. O mare parte a mass-media româneşti de azi (în special televiziuni şi ziare) cultivă limbajul excesiv-“colocvial”, degenerînd de fapt în grobian, “şmecheresc”, golănesc, de la ton şi pînă la vocabular. (Este, desigur, şi vina celor chestionaţi, intervievaţi, că nu ripostează energic şi tranşant; mulţi, prea mulţi oameni politici sunt timoraţi în faţa moderatorilor care practică o obrăznicie – acesta e cuvîntul – de cel mai prost gust). Pe de altă parte, limba e vorbită prost pînă la mizerabil: accentele se pun anapoda (mi s-a urît cîte “déja”, cîte “aidóma”, cîte “prevéderi” am auzit!), numele străine sunt pronunţate rareori corect [cel mai adesea se întîmplă, din cauza americanomaniei, că nume pur ruseşti sau franţuzeşti sunt grafiate şi rostite englezeşte: “Youryi” în loc de “Iuri” sau “silain” în loc de “selin” (Céline), ca să dau doar două exemple], proliferează expresii străine neurmate de traducerea lor, ca şi cum tot românul e ţinut să ştie ce-nseamnă “lohn”, “stand-by”, “holding”, “briefing” etc., nenumărate cuvinte româneşti sunt victime ale unor confuzii elementare (şi nu e vorba doar de deja “clasicele” fortuit sau specios): există zone mediatice în care “troiţa” e considerată un fel de caleaşcă, “pertinent” e socotit opusul lui “impertinent”, dîndu-i-se înţelesul de “politicos” şi cîte şi mai cîte. Cît priveşte stilul din unele gazete, e puţin a spune că se tăvăleşte în trivialitate mahalagească: dolarii au devenit “parai”, prim-ministrul nu mai “mustră” un subaltern, ci “îi dă peste bot” sau “i-o trage”, cuplurile nu mai “fac dragoste”, ci “şi-o pun”, cutare potentat nu şi-a “procurat un Mercedes”, ci “şi-a tras un Merţan” ş.a.m.d. Chiar şi ziare de calitate adoptă soluţii-hibrid, plasînd deasupra unor ştiri, redactate sobru, titluri în registru “manelizat”, spre a forţa o largă atractivitate.