"SCANDALUL" EMINESCU  ...şi replica dată replicilor

          Faptele sunt următoarele: numărul 265 al Dilemei a fost consacrat lui Eminescu. Redacţia a invitat un număr de literaţi foarte cunoscuţi şi un număr de literaţi mai puţin cunoscuţi să spună ce īnseamnă Eminescu pentru ei şi, īn genere, cum li se pare că e văzut şi prizat astăzi poetul. Textele care au rezultat au provocat un lanţ de reacţii, caracterizabile, īn linii mari, prin nota comună de dezaprobare mergīnd pīnă la indignare (Ion Rotaru, Leonida Lari, Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Păunescu ş.a.). S-au rostit/scris chiar vorbe grele, ca "blasfemie", "demolarea valorilor naţionale" sau "conspiraţie bine concertată īmpotriva lui Eminescu". Cazul e suficient de interesant pentru a-i dedica această cronică literară de tranziţie.
          Am citit cu mare luare-aminte numărul cu pricina, din care, īntīmplător, rubrica mea lipsea deoarece eram plecat din ţară. Aş minţi să spun că nu m-au frapat unele propoziţii, de o nonşalanţă dusă pīnă la obrăznicie. (Precizez că acestea nu se găsesc īn articolele semnate de N. Manolescu, I.B.Lefter, M.Cărtărescu, Z.Ornea sau īn interviul acordat de Al. Paleologu). Dar nici prin cap nu mi-a trecut că azi, īn 1998, ele ar putea fi obiect de "scandalizare" a opiniei literare. Ţinīnd seama de caracterul lor superficial (simple "impresii", nu studiu argumentat) şi de prea puţina autoritate a semnatarilor, un guarda e passa  şi o ridicare din umeri mi s-ar fi părut īndeajuns.
          Dar, pentru desluşire, să īncercăm o sintetizare şi o clasificare a propoziţiilor incriminate. El pot fi īncadrate īn următoarele categorii:

          1) Declaraţii de indiferenţă faţă de poezia şi proza lui Eminescu ("poezia lui M.E. mă lasă rece... şi proza lui M.E. mă lasă rece... nu am nici o afinitate cu poezia lui M.E. etc.). Nu cred că, īntr-un context normal, acest tip de informaţie, emisă de o persoană care nu e un titan al gīndirii, nu e un reputat director de conştiinţe, ar fi zguduit agenţiile internaţionale de ştiri. Pe cetăţeanul X.Y. īl lasă rece scrierile lui Eminescu. Īntrucīt nici sensibilitatea estetică, nici gustul, nici discernămīntul literar nu pot fi decretate ca obligatorii, omul e profund nevinovat. Muritor şi rece, el īşi mărturiseşte la gazetă o infirmitate, un handicap. De ce să dăm cu piatra īntr-un biet surd şi orb?!

          2) Ironii, mai suple sau mai din topor, la adresa īntruchipărilor muzicale şi grafice ale universului eminescian, de care poetul nu e cītuşi de puţin răspunzător.

          3) Ieftine tentative de minimalizare a figurii literare a poetului pe motive ţinīnd de interpretarea vieţii sale personale. S-a dovedit ştiinţific că Eminescu a văzut marea, aşa că versurile sale despre respectiva īntindere de apă īşi pierd automat aureola mitică: ce mare lucru să scrii versuri despre mare după ce ai şi văzut-o la faţa locului?!... Eminescu n-ar avea anvergură, de vreme ce a murit de sifilis şi nu de "nebunia specifică geniului"... Eminescu n-ar avea cum să fie un poet de amploare, de vreme ce a iubit o biată "duduie provincială" şi nu vreo arhiducesă sau măcar vreo celebră gīnditoare metafiziciană cu doctorat la Sorbona... Platfusul mental al acestui tip de raţionamente de ţaţă sare īn ochii oricui are un bun liceu la bază şi mă scuteşte să mai zic ceva.

          4) Critici la adresa "festivismului" şi a manierei excesiv ceremonios-apologetice īn receptarea actuală a operei eminesciene. Aici, īn linii mari, semnatarii au dreptate. Stilul encomiastic, īnchinăciunea, canonizarea etc. nu duc la nimic bun, a spus-o, īncă de acum 60 de ani, şi Călinescu. Mi-amintesc că, prin anii ‘80, lăudīndu-l pe regretatul tīnăr istoric literar Mircea Scarlat care observa că, īn privinţa sensibilităţii olfactive şi a fineţurilor pe această linie, Macedonski e superior lui Eminescu, mi-am atras tunetele şi fulgerele "unei anumite părţi a presei", care-l apăra cam jandarmereşte pe Eminescu. Eminescu trebuie citit cu spirit critic şi respect, nu īn transă.

          5) Dubii asupra etichetei "poetul naţional". E de analizat ce sens are această sintagmă. Că Eminescu e un autor de īnsemnătate naţională, e dincolo de orice discuţie. Că scrisul său īnglobează mult din spiritul şi sufletul romānesc, īn cītimea sa imuabilă, e, cred, incontestabil. Dar e tot atīt de adevărat că acel articol hotărīt, din "poetul naţional", poate inhiba sau crispa, dīnd impresia că vrea să spună "cel unic şi oficial", poziţie care şi pe dulcele Mihai l-ar mīhni peste măsură... Nu e mai "naţional" Eminescu decīt Arghezi, sau decīt Vasile Voiculescu, sau Blaga, sau Bacovia, sau Goga.

          6) Prostii sau insolenţe sub orice critică. La unison, doi dintre semnatari supun unei incontinente băşcălii faptul că Eminescu e reprezentat gol īn statuia din faţa Ateneului. Pe amīndoi, nu-i duce mintea la altceva decīt să se prăpădească de un rīs gros, gīdilaţi de uimirea că "năframa" (sau "ştergarul") din jurul şoldurilor poetului stă acolo fără să fie bătută īn cuie. Această hlizeală e ceva atīt de penibil, īncīt mi-e şi jenă să le mai amintesc că şi Rodin l-a īnfăţişat pe Balzac (figură mult mai puţin lirică şi cristică) gol din cap pīnă-n picioare, fără năframă. Batjocura la care se pretează unul dintre autori, imaginīnd o statuie eminesciană cu cap rotativ şi becuri īn dreptul ochilor, e descalificantă, ca şi, două pagini mai departe, gluma trivială, chiar porcoasă, a altuia ("bigoţii literaturii" ar practica felaţia sub veşmīntul lui Eminescu). La un asemenea nivel, nu te mai miri că acest din urmă articlier n-are frison nici măcar īn faţa tragismului morţii, trīntind un concesiv şi sinistru "totuşi" īn pasajul: "soţii Teodorovici, īn prezent decedaţi ca urmare a unui totuşi regretabil accident".

          Spirite atīt de mici şi seci nu sunt de luat īn seamă.