Vezi şi:

(669-15.VI.1999) EMINESCU, LIMBA ROMĀNĂ ŞI DETRACTORII (I)

          Doamnelor şi domnilor, bună seara, azi e 15 ianuarie, ziua lui Eminescu şi vă rog din suflet să nu cumva să folosiţi două expresii zaharisite şi chifligite de-atīta zicere: "poetul nepereche" şi "Luceafărul poeziei romāneşti").
          Ceea ce am să vă spun azi e anti-festivist: vreau să vă arăt că nu numai acum, cīnd nişte juni turbulenţi īi scrijelesc statuia, ci şi pe vremea sa, Eminescu era contestat. Atacul principal era că Eminescu scria rău! Īncălca tot ce se poate īncălca, şi ceva pe deasupra!

          Spunea cineva despre Franz Liszt că el compunea concerte nu pentru pian, ci unele, parcă, īmpotriva pianului, atīt de mult īi forţau capacităţile. Ei bine, aş putea să mut vorba aceasta isteaţă şi asupra lui Eminescu. Mīnat de uraganul ideilor sale ("ale patimilor orcane", cum zice chiar el), poetul scria adesea īmpotriva limbii, sfidīndu-i datele şi datinile, impunīndu-i vrerea sa şi descoperindu-i libertăţi de care pīnă la el nu se ştia, iar după el, nu pot fi reluate decīt picīnd īn epigonism. Trīnta sau hīrjoneala marelui poet cu limba romānă a analizat-o cel mai bine Călinescu, īn monografia Opera lui Mihai Eminescu:

          Vă atrag atenţia să nu fremătaţi prematur. Mai īntīi pentru că n-am să vă arăt azi, ci abia peste cīteva zile, dulcile nebunii pe care le făcea iubavnicul poet cu mīndra doamnă, limba romānească (doamnă care a cedat cu plăcere tandrului şi impetuosului atac). Al doilea motiv pentru care vă invit să şedeţi blīnd şi să nu chicotiţi de plăcere văzīnd cīt de bine e-nţeles poetul, e acela că n-a fost dintotdeauna aşa. Īntre contemporani, cum şade bine unui om de valoare, Eminescu era destul de disputat, iar īn privinţa atitudinii sale faţă de limba romānă, cu excepţia lui Maiorescu, a lui Gherea şi a cītorva alte spirite comprehensive, era aproape un consens că e prea de tot ce face băiatul ăsta din Bucovina! Sigur că se-amesteca şi invidia, sigur că acţiona şi principiul "nu există geniu pentru valetul său", sigur că bieţii oameni trăiau īn spirit la viteze normale, nu supersonice şi cosmice ca Eminescu – dar cert e că nonşalanţa poetului faţă de structurile tradiţionale a stupefiat şi a călcat pre nervii multora. Iată un exemplu şi anume ce scria poetul Anghel Demetriescu īn 1875 (filologii mă vor scuza că, fără să schimb o iotă, modernizez pronunţiile din acest citat, ca să fiu mai uşor īnţeles):

          Mulţimea greşelilor īl impiedica pe mediocrul Anghel Demetriescu să vadă scīnteia inspiraţiei (scīnteie? pīrjol!!), īn schimb Călinescu nu se sfia, īn Istoria literaturii romāne de la origini pīnă īn prezent, să scrie fără nici un protocol: "Judecăţile lui Anghel Demetriescu sunt ale unui cretin".
          DAR... pe mīine, căci timpul creşte-n urma mea: mă-ntunec. (FONDU°)


(670-16.VI.1999) EMINESCU, LIMBA ROMĀNĂ ŞI DETRACTORII (II)

          Mai am un singur dor, stimaţi cugetători, bună seara: să fiţi pe aceeaşi lungime de undă cu mine şi să mă-nţelegeţi corect. Au francezii o expresie, trouble-fźte, care s-ar traduce prin "stricător de petreceri", adică individul care spune ceva rău, veninos, de-ţi alungă tot cheful şi buna dispoziţie. Cred că, după doi ani zi de zi, mă cunoaşteţi puţin şi ştiţi că nu asta sunt şi nu asta vreau eu să fiu (deşi, īn cazul veseliilor deplasate şi indecente, un trouble-fźte, un tip care să arate obrazul, e bine venit). Nu e cazul azi şi aici, cu totul altele sunt scopurile mele, două la număr. PRIMO: să privim şi să reflectăm īmpreună niţeluş (o clipa mitutică!) asupra dialecticii receptării unui artist, adică asupra bătăliei dintre DA-urile şi NU-urile care-l īntīmpină, şi SECUNDO: să cădem laolaltă pe gīnduri asupra mirabilei largheţi, flexibilităţi a limbii care, cum spuneam şi altă dată (dar n-am pretenţia să vă gravez cuvintele īn memorie!) e un sistem riguros, care impune corectitudine şi precizie, dar nu dogmatic şi rigid, pentru că are inepuizabile resurse de elasticitate, de īmprospătare, de ieşire din standard, acel "mouvement qui déplace les lignes" din poezia lui Baudelaire, acea mişcare care frīnge linia previzibilă şi care nu place deloc conservatorilor, fixiştilor. Voi mai nuanţa lucrurile astea şi mīine şi poimīine (mergem aşa, īn cercuri concentrice), deocamdată să dăm mai departe, cu-ncetinitorul, filmul celor care aruncau cu pietre īn Eminescu (aruncau la figurat, pe motiv de "stricător de limbă şi neam", dar s-a aruncat şi la propriu, cīnd era īn sanatoriu).
          După Anghel Demetriescu, de care am rīs ieri, a venit rīndul Ardealului să izvodească un reprezentant care să-şi dea īn petec. E vorba de canonicul Alexandru Grama din Blaj, care īn 1891 a publicat un pretins studiu critic intitulat Mihail Eminescu, din care am să vă citez ca să vă īngrozesc:

           Suntem īn 1891, la doi ani de la moartea poetului, după ce Maiorescu pusese ca o lespede de marmură afirmaţia premonitorie că secolul următor-lui-Eminescu va sta sub semnul geniului său. Dar Grama din Blaj, care era exponentul unei anume categorii existente şi azi, vedea altfel lucrurile! Poezia Mortua est?

Aşa cum voi avea cinstea să vă arăt şi ceva mai departe, īn citatul acesta, gura păcătosului rosteşte involuntar şi cīteva adevăruri, cărora trebuie doar să le schimbăm semnul: e drept că Eminescu umblă, ca toţi marii poeţi (Virgiliu, Dante, Milton, Byron, Rimbaud, Arghezi) prin rai şi prin iad, dar nicidecum "fără treabă"; şi tot drept este, nu e un neadevăr, că el "sparge cerul şi cerne lumile", cu condiţia să dăm sensul firesc pozitiv acestei observaţii.
          A dat Eminescu un sens īnalt şi totdată abisal şi cosmic dragostei? Ei, aş!

Recunoaşteţi că la asta nu vă aşteptaţi, nu ştiaţi cītă imaginaţie are Răul: Eminescu comis-voiajor īn comerţul cu dame, traficant de carne vie, patronul unui (īl citez pe Grama) "adevărat lupanar literar" (adică bordel). Dar pregătiţi-vă, că abia acum vine apoteoza: cu ce se īncununează la noi, la romāni, un atac īmpotriva cuiva? Cu afirmaţia că e anti-romān, că e duşman al poporului. Eh, habotnicul din Blaj a slobozit şi această anatemă: după ce-l īnvinuieşte pe poet că a fost "german cu trup şi suflet" īn tot ce a făcut, Grama tună verdictul final:

Cum vă spuneam, gura păcătosului (care a rămas īn istorie aproape ca simbol al denigrării, aşa cum e Caion pentru Caragiale sau Ernest Pinard pentru Flaubert şi Baudelaire) a nimerit-o iarăşi din plin, numai că el bătea īn partea cealaltă. Īntr-adevăr, suntem īncă sub dulcele jug al lui Eminescu şi nu se īntrevede scăpare īn viitorul mileniu.

          Pe azi atīt īncape, a crescut timpul īn urma mea, mă-ntunec. (FONDU)


(671-17.VI.1999) EMINESCU, LIMBA ROMĀNĂ ŞI DETRACTORII (III)

          Stimaţi iubitori sau neiubitori de Eminescu, bună seara. Puteam intitula tableţelele acestor zile fie cu memorabila imbecilitate a lui Grama, "Jugul lui Eminescu" (valoarea şi timpul au transformat insulta īn renume), fie, inspirīndu-ne din Creangă, le-aş fi putut spune "Dizertaţiuni de-o şchioapă despre prostia omenească".

          După răutăţile invidioase ale lui Anghel Demetriescu şi murdăriile lătăreţe ale lui Alexandru Grama, a venit azi rīndul prostiei savante, al prostiei cu ştaif, care din criteriul īngust al corectitudinii formale trage īncheieri spăimoase. E vorba de Aron Densuşianu, care a publicat īn 1894 o Istorie a limbii şi literaturei romāne. Puricīnd sub aspect gramatical şi, deh, stilistic scrisul lui Eminescu, savantul domn, profesor universitar şi membru corespondent al Academiei din vremea sa, are aerul cuiva incapabil să vadă piramidele şi Sfinxul pe motivul că s-au asezat nişte gīngănii pe lespezile lor. Omul n-avea organ pentru poezie şi se purta cu ea (cum a zis Balzac īn altă chestiune) ca un urangutan cu o vioară. Miroase şi măsoară, totul īi displace, totul e strīmb. Dar să-l ascultăm emanīnd analiză:

...am īncheiat lungul şi năucitorul citat, al cărui damf īncerc să-l spulber, amintindu-vă din  prevestitoarea Scrisoare īntīi: "Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peşte un veac, / Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cīntari / Colbul ridicat din carte-ţi, l-o sufla din ochelari... / Neputīnd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?"

          Acum, pe līnga rictusul amar pe care ni-l provoacă aceste mostre izbitoare de neīnţelegere sau de īnţelegere neghioabă, să-ncercăm să şi dezghiocăm ce le-a provocat, dincolo, cum ziceam, de hidoşeniile caracterelor omeneşti. Ca şi Baudelaire īn poezia franceză şi, aş putea spune, īn cea a lumii, Eminescu a reprezentat o revoluţie īn lirica romānă. Tot aşa de bine īnsă, dacă-mi permiteţi să glumesc serios, putem aprecia fapta lui drept o lovitura de stat. Cu o vigoare napoleoniană, el a dat laoparte habitudinile mărunte ale versificării dulcege de pīnă la el şi şi-a instalat majestuos modul enorm de a vedea şi a simţi. Pot prelungi această comparaţie glumeţ-serioasă cu politica, amintind că, văzīndu-se īnlăturat inexorabil de la puterea īn regatul poeziei, Alecsandri a avut eleganţa de a nu se socoti uzurpat şi de a recunoaşte īnlocuitorului său supremaţia: E unul care cīntă mai bine decīt mine...? Napoleonid a fost Eminescu şi-n privinţa limbii, pe care īntīi a cercetat-o cu de-amănuntul pīnă-n străfundurile ei, pe orizontală ca şi pe verticală, dar apoi a supus-o vrerii sale demiurgice. Tot ca despre Napoleon, supusa limba romānă putea murmura: Am un stăpīn: ştie tot, poate tot, vrea tot! Cu  numai 5000 de cuvinte (numărătoarea e a Luizei Seche), Eminescu, ca īntr-un joc de oglinzi paralele, a dat impresia nemărginitului. Vom vedea mīine cum NU şi-a lăsat gīndul stăpīnit de chingile limbii, tăindu-le, precum celălalt mare cuceritor, nodulg ordian. Iar dacă cuvīntul ce exprimă adevărul nu voia să stea de la sine īn picioare, poetul nu ezita să-l forţeze suveran, frīngīndu-i coaja.

          Să nu se bucure zadarnic agramaţii şi flecarii, care abia se tīrăsc ţinīndu-se de virgulele dintre subiect şi predicat, Eminescu nu e lecţie de mers, ci de zbor, n-are voie boul ce are voie Jupiter, şi chiar dacă nu de boi e vorba, ci de naivi ispitiţi să imite nesupunerea lui Eminescu, binevoiască dumnealor să audă vocea lui, blīnd-răzbătătoare: Non idem est si duo dicunt idem: Spun doi la fel, dar nu-i acelaşi lucru...

          Şi vine timpul peste noi: mă-ntunec. (FONDU)


(672-18.VI.1999) EMINESCU, LIMBA ROMĀNĂ ŞI DETRACTORII (IV)

          Stimaţi eminescofili, bună seara, īn ultimele trei emisiuni consacrate lui Mihai Eminescu am vorbit despre şocurile şi reacţiile provocate contemporanilor de modul īn care trata poetul limba romānă, şi despre cīt amar de neīnţelegere a putut provoca. Dincolo de blamul cuvenit minţilor īnguste, să īncercăm să vedem cum de au fost posibile aceste grosolane atitudini de respingere. Parafrazīndu-l pe un bun poet de azi, aş spune: Vai, clipele mi-s numărate / Generic, tu, cu neagra-ţi coasă, / Īngăduie-mi şi īmi mai lasă / Atītea clipe cīt păcate!... Dar puţin īi pasă de aceste rugi ursachiene implacabilului generic, care vine-vine-vine, calcă totul īn picioare – şi bine face, că trebuie să fie o măsură īn toate.

          Ziceam ieri că Eminescu s-a purtat cu limba romānă ca Napoleon cu Europa, ca Alexandru cel Mare cu nodul gordian sau Columb cu oul. Cu o suverană vigoare, el a turnat īn forme nouă limba veche şi-nţeleaptă, i-a impus felul său amplu şi original de a simţi. "Iubeşte şi fă ce vrei!" spunea Sf. Augustin – şi Eminescu i-a ascultat, parcă, porunca. A iubit limba, a scrutat-o īndelung, caietele sale de īnsemnări şi amintirile lui Slavici ni-l arată cercetīnd-o migălos şi temeinic. I-a īnţeles supleţea esenţială şi a mulat-o, īn cele din urmă, după relieful gīndurilor şi al trăirilor sale. "Căci – citez din Eminescu – e indiferent care sunt apucăturile de care se serveşte o limbă; numai să poată deosebi din fir īn păr gīndire de gīndire".

          Īi plăceau cuvintele bătrīne, īn care sensurile s-au depozitat, īn veacuri la rīnd, ca strălucirea diamantului īn cărbune sau forţa combustiei īn petrolul de sub pămīnt. Iată cīteva, din versuri: eres (adică mit, credinţă), calp (fals), caier, aman, noimă, har, vraf, rarişte, pristol (adică masa din altar), noian, stihie, capişte (locaş, templu) ş.a.
         Dar la fel de mult īi plăceau neologismele, cu aerul lor precis şi sobru: a simula ("Ce tablourile minte, ce simţirea simulează"), a vizita ("De luna regină pe rīnd vizitate"), a guverna ("Īn zadar guvernă regii lumea cu īnţelepciune"), constelat ("aripi lungi şi constelate"), inocent, a plana ("Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sīntă plană"), obscen ("Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene") ş.a.
         Mai mult chiar, i-au plăcut şi īmbinările cu aer paradoxal īntre cuvīntul arhaic, neaoş, şi cel proaspăt, neologistic – alianţe īn care va excela, mai tīrziu, Călinescu (despre care v-am vorbit o dată); iată, la Eminescu: "strigare iregulară", "cadenţă molcomă", "motan blazat", "petrecere gentilă", "fantezie mīţească" etc. (Ca să vă probez asemănarea cu Călinescu, vă citez doar o sintagmă, cu logodnă īntre neologism şi cuvīntul vechi, de la īnceputul Scrinului negru: "intersţitiile caldarīmului" – adică spaţiul dintre pietrele pavajului).

          Īn ceea ce priveşte gramatica, Eminescu īşi ia toate libertăţile cu putinţă: schimbă ACCENTUL ("răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie" – īn loc de īmprăştie; "cu diadema-i de stele" – īn loc de diadema), schimbă GENUL (chiar şi la diademă: "mīndru diadem de stele", devenit astfel masculin, după cum sfinx devine feminin din nevoi de ritm: "sfinx pătrunsă de-nţeles"; "īnalta-i domă" – īn loc de dom; "filomele-i ţin orchestrul"), schimbă PLURALUL ("şi cu pasuri melancolici"; "să visăm favori şi aur"; "muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul"; "Nilu-n fund grădine are..."; "aud cīntări şi văd lumini de torţii" – īn loc de torţe), schimbă TERMINAŢIILE ("īn zid de marmur negru" – īn loc de marmură; "făclie de veghe pe umezi morminte"; "ca umbre străvezie ieşite din infern"). Cīnd ritmul nu-l īncape, trece falnic, fără păs, peste articolul genitival: "Se mişc batalioane a plebei proletare", sau dimpotrivă, īi altoieşte strapontine superflue, ca să mai capete o silabă: "ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde / ale trestiilor sunet" (al era corect, dar ar fi fost prea scurt). Şi verbele pot fi dilatate, după pohta ce pohteşte versul: "Magul priivea pe gīnduri īn oglinda lui de aur".
          Īn fine, poetul inventează ingenios cuvinte: īnsceptrat, heinizīnd (adică procedīnd īn stilul lui Heinrich Heine; acest gen de verb va fi, iarăşi, un model foarte des preluat de Călinescu).         
          Eminescianizez şi eu acum, anunţīndu-vă că bietele concluzii or să cadă rīnduri-rīnduri altă dată, īntr-o zi pe care nime-n lume n-a s-o ştie, şi timpul creşte-n urma mea, regia mă īntunecă prin fondu, rămīneţi cu bine. (FONDU LENT)    

  Vezi şi: saitul www.mihaieminescu.ro