Vezi și:                                           

      Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.


DANTE ȘI EMINESCU: O COMEDIE A ERORILOR
(însemnare)



COMEDIA ERORILOR


            Eminescu menționează numele lui Dante în articolul de fond (Triumful principiilor conservatoare) publicat în Timpul din 14 octombrie 1879. Pasajul sună după cum urmează (citez după M.Eminescu, Scrieri politice1, ediția a III-a, comentate de D. Murărașu, col. „Clasicii români comentați”, Scrisul românesc, Craiova, f.a., p. 256):

 

            „Dar între intenție și putință e o adevărată prăpastie, și de aceea Dante a avut cuvînt cînd a zis că locașul celor răi, iadul, e pardosit cu bune intenții”.

 

               În G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, Ed. FRPLA („Scriitori români contemporani”), Buc., 1935, p. 118, fraza apare greșit (probabil eroare de tipar): „iadul e paradis cu bune intenții” (s.GP). Eroarea trece, încă în timpul vieții lui Călinescu, în studiul Cultura lui M. Eminescu (care reproduce, cu unele modificări, capitolul din Opera lui M.E.), tipărit în Studii și cercetări de istorie literară și folclor, 1-2, ianuarie 1956, la p. 291 și apoi, ceea ce e mai regretabil, se perpetuează și în ediția revăzută a Operei lui M.E. (ambele „variante”) de la EPL, 1969, vol. I, p. 401, respectiv 399.
            Că un cuvînt greșit i-a putut scăpa lui Călinescu nu e un motiv de cutremurare uimită. Mai demn, însă, de stupoare e faptul că „divinul” n-a observat altceva, anume că autorul Divinei Comedii nu a afirmat niciodată ceea ce-i atribuie Eminescu.
            Cunoscutul dicton „Iadul e pavat cu bune intenții” nu are nici o legătură cu Dante. Este, de fapt, un vechi proverb englezesc, "Hell is full of good meanings and wishings" (Iadul e plin de gînduri și dorințe bune), aflat încă din 1640 într-o colecție relizată de George Herbert. Este probabil că Eminescu îl va fi reținut din magistrala biografie,
Viața lui Sir Samuel Johnson, scrisă de James Boswell  (comèdie!!: în vol. X al ediției Perpessicius apare "Jones" în loc de James!), tipărită în 1791, unde apoftegma se găsește în forma sa stabilizată „Hell is paved with good intentions”. Lunga predominanță a francezei față de engleză (pînă la jumătatea secolului 20) a făcut ca mai cunoscută să fie varianta „L’enfer est pavé de bonnes intentions”.
            Eminescu săvîrșea o confuzie și e probabil că nu se bizuia pe o lectură recentă din Dante. Dar cînd l-a citit?
 

NEL MEZZO DEL CAMMIN DI SUA VITA

            Există un faimos episod relatat de Mite Kremnitz, care se petrece în 1876:

 

            „Atunci, pe neașteptate, nu însă într-o pasiune de moment, ci pe cînd eu, întoarsă spre el, vorbeam cu vioiciune, el mă sărută, și eu îl lăsai fără să mă opun. (…) Nu știu ce i-am spus după acest moment surprinzător, știu numai că el mă întrebă dacă am un Dante, apoi se ridică, îl căută și-mi citi foarte vesel celebrul pasaj din Infern (Amintiri fugare despre M. Eminescu – Încredințate fiului meu adoptiv, trad. Paul Zarifopol, în I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, IV, „Bucovina”, Buc., 1933, p.31.

 

            În același an, Dante apare în textele lui Eminescu de două ori: în Icoană și privaz („Nu pot să scriu frumseța cea vrednică de Dante”) și în Dicționar de rime (ms. 2308, v. ed Albatros, Buc., 1976, p. 625).
            Radu Manoliu, în Izvoarele motivelor și procedeelor din poeziile lui Eminescu (Preocupări literare, Buc., 1936, apud Dante în România, în Studii despre Dante, EPLU, Buc., 1965, p.361) afirmă că „Eminescu a fost ademenit de endecasilabul
Divinei Comedii, pe care o recitea (?, n.GP) prin 1879, an în care Eminescu a compus cele mai multe sonete și terține”.
            În Notițe bibliografice din 1880
(Timpul, 8 mai – în Opere, ed. I. Crețu, „Cultura românească”, 1939, p.530), Eminescu critica limba latinizantă a traducerii lui Eliade-Rădulescu din Infernul, citînd, chiar, primele 4 terține („În mijlocul callii vietaei noastre / Mă reaflai într-o selbă obscură” etc.).
            În 1882, tot într-un articol de fond din Timpul, 12 octombrie (Progresul real și cel fictiv), e din nou invocat Dante: „Pentru a putea examina ceea ce se’ntîmplă în țară, în parlament, în administrație (…) ar trebui cuiva să’mprumute colorile negre din infernul lui Dante” (ed. cit. Murărașu, p.409).
            Eminescu îi va mai vorbi în 1884 Mitei Kremnitz, în cuvinte laudative, despre traducerea Divinei Comedii realizată de regele Ioan al Saxoniei (Torouțiu, loc.cit., p.39). G. Călinescu e convins că „Eminescu citise pe Dante, în original sau în traducere” (studiul citat, în SCILF, p. 291). Și autorii studiului Dante în România, T. Pârvulescu și D.D.Panaitescu, sunt siguri că „Eminescu (…) cunoștea Divina Comedie, cel puțin într-o traducere în limba germană” (loc.cit., p.360).
            E fapt cert că Eminescu, la maturitate, nu doar citise, dar și asimilase organic capodopera florentinului. Lectura propriu-zisă se va fi produs pe la „mijlocul de drum al vieții sale” spirituale, adică la douăzeci și cinci de ani, il mezzo del cammin între 16 și 33.
____________________________
            1) Unde - curată comedie a erorilor! - anul apare "1870".

         George PRUTEANU
Cronica, nr. 3, 18 ian. 1985