Vezi şi:

(306-16.I.1998) JURNAL CU EMINESCU (II)

          Stimaţi companioni de cozerie īn jurul şi īn miezul logosului, nu-mi luaţi īn nume de rău că rămīn şi azi unde am fost ieri. 
          Dl Adrian Raicu este student şi vīnzător la o tarabă cu cărţi din Piaţa Universităţii. D-sa a călătorit īn India. "Pentru că atunci cīnd am părăsit Romānia nu ştiam dacă īmi voi revedea ţara, am preferat ca īn locul pumnului de ţărīnă să port cu mine o carte, de dimensiuni reduse, care īmi īncăpea īn buzunarul de la cămaşă: ediţia fotocopiată a volumului princeps* Poezii de Eminescu". Din cīnd īn cīnd, dl Raicu īşi citea sieşi din această cărţulie şi "cuvintele nu erau doar simple cuvinte, ci cuvinte care fiinţau, care īnlăturau īndoiala şi năşteau mirarea... Ele aduceau īn mine ţara mea, mă contopeau cu ea. Eminescu e omul care a reuşit să divinizeze limba noastră şi să-i fericească pe cei ce-o īnţeleg". După cum se vede, corespondentului nostru (chiar dacă se exprimă un pic prea grandilocvent) nu-i trec zadarnic cărţile prin mīnă.

          Dl Ioan Bīrzoi din Bucureşti e de părere că "īn preajma anului 1975, comuniştii au schimbat prenumele lui Eminescu din Mihail īn Mihai". Stimate domn, vă īnşelaţi. Schimbarea cu pricina are rădăcini mult mai vechi şi comuniştii n-au nici un amestec. Daţi-mi voie să lămuresc sumar chestiunea. Īntr-adevăr, īn toate actele oficiale, īncepīnd cu cel de naştere şi sfīrşind cu cel de deces, poetul apare cu prenumele Mihail; tot aşa e scris şi pe coperta ediţiei princeps a poeziilor. Şi totuşi, īn materie de onomastică, ultimul cuvīnt nu īl au actele oficiale, ci voinţa posesorului numelui, exprimată īn practică. Īn documentele pe care le redacta – ca revizor şcolar, de pild㠖 Eminescu iscălea  numai cu numele de familie, precedat de iniţiala M (foto stīnga). Dar poeziile şi le-a semnat, chiar de la primii paşi, cu prenumele Mihai (alăturat, dreapta, facsimilul poeziei Amorul unei marmure, publicată īn Familia din septembrie 1868). De asemenea, nu doar īn corespondenţa sa intimă (care-i exprima direct voinţa, fără intermedierea tiparului, unde pot interveni alte persoane), ci şi īn acte iscălea Mihai (stīnga, jos), acelaşi prenume fiind folosit īn scrisorile altora care se referă la el (fratele său Matei  – facsimil dreapta, jos – sora sa Henrieta sau prietenul Ion Creangă). Aşadar, forma pe drept cuvīnt īncetăţenită, aşa cum susţine şi Dimitrie Vatamaniuc īn vol.15 al ediţiei academice, este Mihai, pentru că asta a fost voia poetului, fără vreun amestec dinafară, cu atīt mai puţin al "comuniştilor".

          O problemă foarte interesantă ridică dl Mircea Lazăr din Bucureşti. D-sa observă că īn studiul Din psihologia poporului romān al lui Dumitru Drăghicescu aparut īn 1907 şi reeditat nu de mult la Albatros, autorul, vorbind de "creatorii de forme culturale şi spirituale", menţionează "poemele simfonice ale lui Enescu, pīnzele lui Grigorescu", dar nu-l pomeneşte pe Eminescu. Corespondentul nostru se īntreabă: "Cīnd a īnceput Eminescu să fie cunoscut şi recunoscut aşa cum īl ştim azi?" Răspunsul foarte condensat ar fi aşa: minţile extrem luminate, cum au fost cea a lui Maiorescu („Tīnăra generaţie romānă se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu (…) Pe cīt se poate omeneşte prevedea, literatura poetică romānă va īncepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit īn poetul Eminescu cea mai frumoasă īnfăptuire pīnă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitorare a vestmīntului cugetării romāneşti” – Eminescu şi poeziile lui, 1889) sau a lui Gherea, au simţit īncă din timpul vieţii poetului, că e vorba de o apariţie epocală. Īn conştiinţa literară largă şi apoi īn cea publică, statura lui Eminescu a crescut treptat, odată cu studiile lui Ibrăileanu, Bogdan-Duică, Ilarie Chendi, Mihail Dragomirescu – dar abia lucrările lui G.Călinescu, biografia din 1932 şi, mai ales, hotărītor, monografia Opera lui Mihai Eminescu, apărută īn 5 volume, īntre 1934 şi 1936, au revelat dimensiunile enorme, labirintice, ale personalităţii poetului. Nu trebuie neglijat aportul ulterior al unor cercetători temeinici ca Murăraşu, Caracostea, Negoiţescu. Īn fine, o marcă de proporţii a grandorii eminesciene este marea ediţie iniţiată īn 1939 de Perpessicius şi ajunsă la capăt, la al 16-lea volum, abia īn 1989.

           După cum vedeţi, la 50 de ani de la moartea poetului s-a atins un pisc al īnţelegerii, la īncă 50 de ani, un altul.
           Dar timpul creşte-n urma mea, trebuie să mă-ntunec. Fie-vă īngerii aproape!
_____________________________
        LEGENDA IMAGINILOR:
        1) Facsimilul poeziei Amorul unei marmore, Familia, IV, 33, 19 sept. 1868 (apud° M. Eminescu, Opere, vol. V, ediţie critică īngrijită de Perpessicius, Ed. Acad. RPR, Buc., 1958).
        2) Proces verbal făcut de revizorul M. Eminescu, īn urma inspecţiei la şcoala din comuna Tansa, jud. Vaslui, 24 aug. 1875; fragment (apud Eminescu īn documente de familie, ediţie de Gh. Ungureanu, Ed. Minerva, Buc., 1977).
        3) Jurămīntul depus de Mihai Eminescu la numirea sa ca bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi, 30 aug. 1874 (apud Eminescu īn documente de familie, ed.cit).
        4) Scrisoare a lui Matei Eminescu, 20 apr. 1909 (apud Aug. Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Ed. Acad RPR, Buc., 1962).
  Vezi şi: saitul www.mihaieminescu.ro