CUM A FOST SĂ FIM 

            Lucrarea lui Dumitru Drăghicescu (n. 1875; doctor în sociologie la Sorbona; profesor la Universitatea din Bucureşti; apoi diplomat; se sinucide în 1945) este una¹ de tinereţe: tinereţe a autorului (a isprăvit-o la 31 de ani) şi a culturii române (a apărut în 1907). Cu toate că, din loc în loc, dăm peste bucăţi caduce, ruginite, cu toate că cel puţin una din tezele de bază este eronată – grosul cărţii, fondul ei, nu este nici învechit, nici plicticos, dimpotrivă. Drăghicescu, spirit bine format în cultul rigorii nemţeşti şi al clarităţii franceze, alternează expunerea ştinţifică a faptelor nude cu metafora care plasticizează ideea. Să intru în miezul subiectului cu un exemplu. Pentru a sugera diversele influenţe care s-au altoit pe fibra primordială a neamului românesc, Drăghicescu recurge la imaginea unui copil, zămislit de „căsnicia daco-romană“ şi rămas „orfan la naştere“. Părăsit în drumul năvălirilor barbare, ţîncul a fost mai întîi „cules“ de slavi şi bulgari, crede autorul. Apoi, prin sec. 9, l-au luat în primire ungurii. Nici nu ajunge la ,,adolescenţă“ şi îl înşfacă, în veacul 14, turcii, unde va „ucenici“ cam mult. După turci, pun stăpînire pe bietul orfan grecii. Ajuns la „un fel de majorat“, scapă şi de ei, în 1821, şi-şi găseşte „ceva rude de neam bun“ în Apusul Europei: francezii, devenind, în fine, „major“ (pp. 165-7). Credinţa lui D. Drăghicescu este că, pe vigurosul nostru fond ancestral traco-getic şi roman (voinţă, energie, cerbicie, destoinicie), s-au grefat, de la mulţii străini care ne-au călărit („bulgarii ne-au poruncit şi ne-au impus voinţa lor, religia, limba şi organizarea lor de stat) (fals; n.GP); ungurii ne-au poruncit, precum ne poruncesc încă în Transilvania şi Banat (1907; n.GP), şi ne-au impus voinţa şi limba lor; turcii ne-au poruncit şi impus voinţei noastre capriciile şi obiceiurile lor, grecii ne-au poruncit şi-au pătat caracterul nostru cu, în sfîrşit, umbre nesănătoase; ruşii ne-au impus şi au înfrînt voinţa noastră îngenunchindu-ne ţara“ (1907, dar şi premonitoriu!; n.GP; p. 354), o puzderie de calităţi negative. În acord cu un cronicar străin, el deplînge că am împrumutat „de la greci lipsa lor de bună-credinţă“, de la fanarioţi, amestecul de "josnicie şi vanitate", de la ruşi „desfrîul“ şi de la polonezi „divorţul“ (inconstanţa; p.111). Cea mai gravă înrîurire a fost, socoate D. Drăghicescu, cea turcească: „atmosfera morală a Orientului ne învălui, ne copleşi şi ne izolă de lumea Occidentului“(p 259). De aici ni s-ar trage lenea, trîndăvia, nepăsarea, toropeala. Pînă şi hainele avură un cuvînt de spus: şalvarii, antereul, giubeaua predispun la zacere şi zaiafet. O observaţie mai fină este aceea că, printre mulţimea de cuvinte turceşti pătrunse în română, nu se află nici un verb! (p. 270).
            Anticipîndu-l pe Max Weber (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), Drăghicescu constată că şi „biserica ortodoxă a avut darul de a aduce şi întări chipul oriental de a fi (...) Creştinii ortodocşi sunt pasivi şi speculativi, pe cînd catolicii şi protestanţii sunt oameni harnici şi energici“ (p 292). Sprijinit şi de Rădulescu-Motru, autorul diagnostichează că esenţa ortodoxismului la noi stă mai mult în afirmarea credinţei-în-sine, decît în „realizarea în faptă a legilor morale“ (id.). De aceea, adaug eu, a şi fost posibilă catena de demisii morale ale clerului sub comunism.
            Aproape mereu învăţat să fie dependent de alţii dinafară, românul a compensat, observă Drăghicescu, cu o îndărătnicie „anarhică“ înăuntru. El acceptă greu disciplina ierarhică, fiecare vrea să(-şi) fie şef. În istorie - din care D.D. îşi extrage majoritatea aserţiunilor -, acest lucru e vizibil în ponderea teribilă a domniilor scurte, efemere, în continua mazilire a unuia de către altul (e.g., între 1538 şi 1634, în 96 de ani, 31 de domni; v.p.220). Aceste schimbări vertiginoase au lăsat o amprentă dezastruoasă, datorită „continuului acces de isterie; ...convulsiunilor şi spaimelor la intervale scurte“ (p.221); autorul ajunge chiar la comparaţia cu „republicile neospaniole din America de Sud“.
            O altă consecinţă nefastă a veşnicei dependenţe, de cei dinafară sau de zbiri dinlăuntru, a fost „timiditatea, paralizia voinţei, frica, lipsa de curaj (care) au stăpînit şi stăpînesc încă sufletul românilor“ (p.361).Tirania, scria la 1820 contele de Salaberry, i-a făcut pe români timizi şi josnici. (Îl simţim deja pe disperatul, exasperatul Cioran din Schimbarea la faţă... - şi ei, Salaberry şi Cioran, nu ştiau ce va urma între 1945 şi 1989!). De aici şi lipsa de încredere în forţele proprii, eterna nădejde că vin alţii şi ne ajută, ne scot din impas (v.p.364).
            Neîntreruptele întorsături bruşte („Viaţa noastră istorică fu astfel un şir de schimbări la faţă“, p.355) au dat firii româneşti o anume „incoerenţă“ („e greu să înceapă, că de lăsat se lasă“, p. 373), cu un aport şi dinspre „obîrşia foarte eterogenă, încît abia SUA se mai pot compara cu noi“ (p.355), după cum lipsa de contur geografic ferm a generat şi un soi de lipsă de contur sufletesc (flu, „neisprăvit“; v.p.416). Marile transformări dintre 1850 şi 1880 au deşteptat în naţia noastră un excesiv, crede Drăghicescu, „spirit critic şi negativ“ (p.411).
            (Subiectul fiind pasionant şi delicat - feldeinţa° noastră, cum suntem noi, românii, şi de ce om fi aşa -, comportînd şi oarece polemică şi îndreptări, mă tem că cititorul va trebui să accepte prelungirea lui şi în săptămîna ce va să vie.)
            Aşadar, D. Drăghicescu, deloc încrezător în rasă şi doar puţintel în climă, ne scotoceşte trecutul şi ne găseşte moi: „prudenţa dincolo de margine (...) răbdarea, îngăduinţa şi modestia timidă (...) sunt însuşiri pe care împrejurările istorice le impuseră şi le dezvoltară la români pînă la o margine extremă care (...) se învecineşte cu laşitatea“ (p. 346). Ridicată mai la metafizic, această abulie mioritică devine „tradiţionala noastră nepăsare, credinţa în fatalitate, în soartă, în noroc, cu desăvîrşită lipsă de încredere în noi înşine“ (p. 363).
            Fiindcă n-a aparţinut niciodată unui stat puternic, stabil, bine închegat, şi individul - crede D.D. - a rămas cu ceva flu, cu o indeterminare ancestrală: „corpul naţiunii noastre fiind neterminat (1907 , n. GP) - tot aşa ne aflăm şi sufleteşte. Suntem neisprăviţi geograficeşte şi istoriceşte, suntem nevîrstnici din punct de vedere social“ (p.344). Nici azi, 1995, nu suntem isprăviţi geograficeşte (şi nădejdile-s plăpînde), deşi ţara e ceva mai rotundă decît la 1906. Nici istoriceşte nu suntem isprăviţi, istoria (chiar şi cea medievală!) fiind, de vreo 50 de ani, pe de o parte, sursă de manipulare politică, iar pe de alta, în veşnică, vertiginoasă, metamorfoză (să ne amintim doar avatarurile relatării - şi denumirii! - actului de la 23 aug. 1944), răsturnătoare de perspective (nu mai repet butada cu trecutul imprevizibil), efectul e că mentalul colectiv e bîntuit încă de imense pete albe şi confuzii. În fine, tot nevîrstnici am rămas şi socialmente, de n-om fi dat şi înapoi, după cei nouă lustri de infantilizare civică, de anulare a demnităţii cetăţeneşti, de tratare, în cel mai bun caz, paternalist-totalitară a mulţimii programatic gregarizate: înghesuirea a milioane de oameni în blocuri stereotipe şi în tot felul de organizaţii care au sfîrşit prin a cuprinde obligatoriu pe toată lumea, au servit scopului de depersonalizare a insului, de masificare a societăţii în detrimentul conştiinţei personale şi al realei solidarităţi civice.
            Această stare de „neisprăviţi“ ne face „neprevăzători şi neglijenţi“ (p.383). Croim „planuri vagi, ...ceţoase, nelămurite“ (p.372) dar „chiar cînd săvîrşim ceva, niciodată nu desăvîrşim nimic“ (p.373; Un zid părăsit / Şi neisprăvit etc.). Parcă am clădi pe un teren care se clatină, în pripă, improvizat, de azi pe mîine (v.p. 379). „Aproape toate fructele mintalităţii româneşti poartă pecetea inegalităţii, a incoerenţei, a lipsei de unitate şi metodă“ (p.383).
                                                                               *
            Fără să facă apel la Mioriţa, D. Drăghicescu constată că este specific românilor transferul resurselor protestatare de 1a act la discurs. Neridicîndu-se pînă la cota insurgenţei, revolta românească sublimează liric: „Lipsa de energie şi de voinţă activă, pasivitatea defensivă şi resemnată în faptă a românului au lăsat însă loc la protestarea verbală, fie prin batjocură şi sarcasme, fie prin plîngeri şi critici adresate, în proză şi versuri, către şi în contra asupritorilor“ (p.350). Paralizia civică, reflexul de cedare în faţa puterii oficial instalate, spiritul de lasă-mă-să-te-las (p.348: „ecoul a patru veacuri de viaţă istorică pasivă“) au dăinuit pînă în zilele noastre; nu s-a spus de atîtea ori că dacă Ceauşescu ar fi „dat“ mai multă căldură în calorifere şi carne în măcelării, ar fi continuat să domnească? Cît despre neobosita capacitate de a transforma în haz şi băşcălie tensiunile civice şi politice, stă mărturie o simplă antologie de amator (10 ani de umor negru românesc, 1979-1989 – Jurnal de bancuri politice, de Călin-Bogdan Ştefănescu, apărută în 1991 la Ed. Metropol-Paideia din Bucureşti, conţinînd 960 de „piese“ autentice). Acestor defulări în derizoriu li s-a spus, elegant, „supape“. Mie-mi zboară, sumbru, gîndul la adagiul lui Croce: Ogni vera storia e storia contemporanea (orice istorie adevărată e istorie contemporană).
                                                                            *
            Nu ştiu dacă Cioran l-a citit pe D. Drăghicescu (Ralea l-a parcurs cu atenţie, îl mai şi citează masiv în studiul său, pe aproximativ aceeaşi temă, Fenomenul românesc, din 1927 în care se adaugă celor observate de D. D. cîteva trăsături: scepticismul radical; adaptabilitatea; „lipsa opiniei publice“; rezolvarea dificultăţilor prin „aranjament“, pe cale individuală; „spiritul tranzacţional“). Cert e că, în Schimbarea la faţă a României el scrie că „soarta noastră a fost favorabilă tendinţelor negative ale psihologiei româneşti“. Dar viziunea sa este antipodică celei istoriste a lui Drăghicescu: nu deficienţele noastre psihologice sunt produsul istoriei, geme Cioran, ci viceversa: istoria noastră e produsul deficienţelor noastre.
                                                                            *
            E locul să spun că sunt în frumoasa carte a lui Drăghicescu şi lucruri de care mă despart hotărît. Am pomenit în numărul trecut faptul că el exagerează peste poate (de vină fiind şi stadiul cunoştinţelor istorice la 1906) influenţa bulgară. Privind însă şi mai de sus lucrurile, băgăm de seamă că migălosul D. D. e dominat de un fel de retroactivă, blîndă xenofobie, în sensul că, una peste alta, reiese că pe fondul nostru primar, care ar fi fost perfect, străinii ne-au adus şi grefat numai rele. Cum se spune în limbajul belferesc: eram buni, dar anturajul ne-a stricat...
            În fine, dacă sunt de acord cu unele tente de socialism auroral ale gîndirii lui D.D. („starea de anarhie... trebuie să înceteze... prin măsuri democratice în folosul celor slabi“, p. 425), nu pot să nu reculez în faţa utopiilor sale sociale: visa o „naţionalizare a solului patriei“ (p.432) şi, anticipîndu-i inocent pe comunişti, cerea „o măsură de stat trebuieşte grabnic luată pentru ca să forţeze (sic; n. GP) pe ţărani să-şi adune la un loc proprietăţile“ (p. 426). Inutil să adaug politeţea că aceste detalii nu umbresc cartea care, în ansamblu, radiază ca Soarele Negru al lui Nerval.
________________________________ 

            1) D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român - Introducere, studiu introductiv de Virgil Constantinescu-Galiceni, ed. îngrijită şi note de Elisabeta Simion, Ed. Albatros, Buc., 1995, 482 p. 3500 lei.