Paul Goma este azi încarnarea unui straniu paradox. Plasabil în vîrful ierarhiei sub aspectul ţinutei morale, la un moment dat, faţă de ticăloasele minciuni ale comunismului ceauşist - el este, la 20 de ani de la acel moment, într-o situaţie care poate fi calificată, eufemistic, drept gravă debusolare morală.

     Orice discurs onest despre Goma trebuia să înceapă cu recunoaşterea meritului său de a fi fost singurul scriitor* care a avut tăria de a-i spune NU, pe faţă, insului din Scorniceşti şi sistemului său. Securitatea avusese grija elementară de a lucra întru discreditarea condeierului opozant, "umblînd" cu iscusinţă la vanitatea breslei: poziţia tranşantă a lui Goma o punea în lumina unei pasivităţi umilitoare; îi trebuia, breslei, o compensaţie. Şi Securitatea, prin zecile, sutele (miile?) sale de guri i-o livra: "Goma? Care Goma?! Goma nu e scriitor! E un veleitar ratat şi complexat, gelos pe reuşitele altora care, în condiţiile pe care el le-njură, s-au realizat! Goma critică regimul numai ca să fie luat în seamă, să iasă din rînd!" etc. Şi trebuie să recunoaştem că-n conştiinţa multora, acest refren prindea. Dormeau mai liniştiţi la gîndul că acela care spune adevărul politic, în timp ce ei consimt (fie şi scrîşnind) la minciună, e un terchea-berchea, un zavragiu de doi bani, un nevolnic, face gălăgie pentru că nu ştie să facă literatură...

     După 1989, Goma a fost publicat masiv în ţară. N-a fost suficient. Poate că, imediat după marea întorsătură, s-ar fi cuvenit o recunoaştere publică, solemnă şi răsplătitoare, a frumoasei sale cerbicii. Un gest de onoare, amplu, din partea breslei, ar fi fost binevenit. Nu s-a produs. Mi-e greu să evaluez cu cît a agravat această circumstanţă lucrurile sau cu cît le-ar fi îmbunătăţit absenţa ei. Fapt este că războiul "rece" între Goma şi scriitorimea română a devenit (unilateral) unul "cald".

     După opinia mea, Goma este un bun memorialist. Goma n-are imaginaţie (sau are una autistă). Punctul său forte este relatarea "brută", fără ficţionăreli şi, mai ales, fără calambureală**. Cartea sa cea mai izbutită este, cred, cea apărută în româneşte cu titlul Culorile curcubeului ‘77. Cînd subiectul ca atare, "rupt din viaţă", are epic, are tensiune, are personaje, şi cînd Goma nu-l abureşte cu prea multă întortocheală şi împleticeală a frazei, rezultatul e remarcabil. "Rupt din viaţă" înseamnă însă, restrictiv, rupt din viaţa sa, din confruntarea sa cu lumea carcerală comunistă, intra sau extra muros. În rest, Goma n-are subiecte. (Ceea ce scrie despre Basarabia scapă rareori din banal şi, din cînd în cînd, pică în ridicol). Goma cel de acum nu iese din sine şi nu poate vedea bine pe altcineva. El pare a trăi doar la şi pentru telefon, dar n-are capacitatea unui Proust sau măcar pe cea a unui Camil Petrescu de a dilata plauzibil detaliul psihic infinitesimal. Situat pe păguboasa poziţie de buric al pămîntului, Goma molfăie şi rumegă la infinit ce i-a spus Cutare sau ce nu i-a spus, şi dacă nu i-a spus, de ce nu i-a spus, şi ce i-ar fi spus el dacă acela i-ar fi spus sau ce a aflat de la Cutărescu că ar fi spus Cutare sau că nemernicul de Cutare n-a spus nimic... Îngroş liniile, e drept, şi o fac cu conştiinţa că şi dintr-o astfel de materie îngustă un mare moralist, un om care aude ultrasunetele sufletelor, poate face literatură de calitate. Cu condiţia bunei-simţiri şi a bunei-credinţe. La Goma, acestea s-au şubrezit pînă la vacuum. Îl văd ca pe un păianjen în centrul plasei, fără altă preoupare decît de a mai acroşa o "victimă".

     Jurnalul*** apărut la Nemira trădează o finţă imposibilă şi insuportabilă. N-am să dau nici un citat şi nici un nume. Cu un an în urmă, cînd îi comentam scrisorile, încă mai aveam "candoarea" indignării****. Am depăşit-o. Privesc la spectacolul erupţiilor de umoare neagră ale lui Paul Goma ca la o tristă anomalie a naturii umane. Ca o sepie, Goma maculează totul în jurul său. El e un diamant, toţi ceilalţi sunt nişte spurcăciuni. Dimensiunile răstălmăcirilor sale, non-stop, sunt apocaliptice. Chiar dacă eşti capabil ca într-un caz sau altul să-ţi păstrezi umorul şi o privire tolerant-comprehensivă, e obligatoriu de afirmat că ansamblul e de o falsitate monstruoasă. Percepţia şi "analiza" morală ale lui Goma, în privinţa scriitorimii române*****, depăşesc fantasmagoricul spre a păşi cu hotărîre în maladiv. Consemnările sale diaristice, de o acru-sprinţară vioiciune stilistică adesea (dar nu mai mult), alimentează, în deplorabila manieră a presei de gang, triviala voluptate, oribila plăcere, jalnica satisfacţie (din stratul cel mai de jos, din cloaca conştiinţei) de a-ţi vedea semenul mînjit, împroşcat cu necurăţenii: homo homini lupus, în registru de merde. Luciditatea etică, discernămîntul axiologic şi, pînă la urmă, simpla bună-cuviinţă l-au părăsit pe Paul Goma în secreţiile, nocive sieşi, ale unei conştiinţe tulburi. Cuvintele recent scrise de doamna Monica Lovinescu: Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma, sunt cea mai grea, şi meritată, palmă pe care o putea primi.
_________________________