Redacţiei ziarului Ziua Vă rog ca, în virtutea dreptului la replică, să inseraţi în ziarul dv. textul de mai jos. Vă mulţumesc.

Citind textul lui Paul Goma din nr.857, de luni, 14 aprilie 1997, nu pot decît să regret, aşa cum a făcut-o şi d-na Monica Lovinescu, că l-am cunoscut. Nu am să răspund în nici un fel nesăbuitelor cuvinte pur insultătoare pe care mi le adresează; într-un fel, ele mă onorează, aşezîndu-mă într-o serie ilustră: Paul Goma "spurcă" toată intelighenţia română de azi, în ceea ce are ea mai remarcabil, de la Pleşu la Blandiana, de la Gabriela Adameşteanu la Liiceanu, de la Monica Lovinescu la N. Manolescu. Încă o dată, aşadar: simplelor invective pe care mi le consacră Goma nu le întorc nici o replică. Nu ridic această mănuşă murdară. În privinţa discernămîntului etic, în ultimii ani Goma a devenit un om bolnav. Îl deplîng.
            Dacă las în plata Domnului probozelile sale (pentru că, azi, nici un om serios nu-i mai ia în seamă judecăţile morale aberante), nu pot să-i las nepuse la punct minciunile grosolane în privinţa  faptelor. Iată-le, în cele ce urmează:

1) Nu sunt "hagiograf" (adică lăudător deşănţat) al lui Petru Dumitriu. Am scris o carte de convorbiri cu el, în care i-am pus nenumărate întrebări neiertătoare despre urîtele, puhavele, mîrşavele hatîruri pe care le-a făcut regimului stalinist. Apreciez mult capodopera sa, Cronica de familie, dar despre celelalte cărţi (inclusiv Incognito) am scris cu asprime. Aşadar, epitetul folosit de P.G e minciună sfruntată.

2) Nu am "inventat" alăturarea Liiceanu-Leonte Răutu. Goma însuşi îşi citrează (în textul din Ziua) scrisoarea către G.Adameşteanu, din 18 nov. 1993, în care Liiceanu e acuzat că i-ar fi "distrus" lui cărţile, aşa cum le distrugea, pe vremuri, L. Răutu. Q. e. d. Minciună sfruntată.

3) P.Goma mă acuză că aş "fi spus porcării" (?!) despre mama d-nei Monica Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu, în cronica mea la volumul Unde scurte, apărută în nr. 5/1991 al României literare. Paul Goma delirează, el spune imbecilitatea asta de cîţiva ani, dar n-a citat niciodată (fiindcă nu are ce!) vreo aşa-zisă "porcărie" de acolo. Am scris în două rînduri despre mama d-nei Lovinescu, de fiecare dată cu un respect plin de admiraţie şi compasiune pentru destinul de martiră al acelei femei, care a murit, bătrînă şi bolnavă, în puşcăriile comuniste. Iarăşi, deci: minciună sfruntată.

4) P.Goma scrie că (G.P.) "o pusese pe d-na Florica Dimitrescu să-mi telefoneze, pretinzînd că este «un bun prieten» al meu". Sare în ochi că spusele lui P.G sunt absurde. Trecînd peste detaliul, nu doar stilistic, că pe distinsa lingvistă Florica Dimitrescu, al cărei oaspete eram, nu puteam s-o "pun" să-l sune pe P.G., ci, cel mult, s-o rog - întrebarea elementar logică este: ce rost avea să-i spun gazdei mele că P.G. mi-e "bun prieten", cînd din convorbirea care urma ar fi reieşit limpede că vorbesc cu el pentru prima oară în viaţă? Adevărul e altul, şi simplu. Mă întorceam de la Petru Dumitriu, cu care realizasem textul cărţii de dialoguri; aş fi vrut s-o completez cu o addenda, de cîteva pagini, în care să fie şi o altă viziune despre exil. Mi-am spus, şi i-am spus şi d-nei F.D., că ar fi o idee să stau de vorbă, în acest scop, cu Goma. Doamna şi-a oferit serviciile în a-mi face, telefonic, legătura cu el. Asta-i tot. Că m-aş fi pretins prieten al său, e o prostie şi o minciună sfruntată.

5) În iunie trecut, "mi-a telefonat insistînd «să facem o carte ca cea cu Petru Dumitriu»", zice Goma (cacofonia îi aparţine). Minte sfruntat. Nu avusesem şi nu aveam de gînd să fac o carte cu el, ci doar un dialog înregistrat pe bandă video, pentru un post privat de televiziune (Pro TV). I-am spus că nu intenţionez un interviu polemic, ci unul de bunăvoinţă deplină, prin care să-l ajut să-şi facă mai bine cunoscute şi înţelese, unui public larg, cum e cel de televiziune, opiniile şi atitudinile. N-a priceput că nu-i voiam decît binele.

6) "Voia (adică eu, G.P.) să mă vază, să mi intre el în casă..." (?!). Din nou: delir. De alte lucruri eram eu îndrăgostit la Paris, nu de P.Goma! Pur şi simplu, îşi exprimase dorinţa să citească volumul meu de convorbiri cu Petru Dumitriu şi m-am oferit - naivă gentileţe! - să i-l înmînez. Am ajuns la blocul în care locuieşte, "porţile ferecate" de care vorbeşte el erau deschise, am găsit imediat apartamentul, am sunat. "Soţia mea, auzind numele vizitatorului... a închis pe dată uşa". Da' de unde! Doamna Goma a deschis, i-am spus cine sunt şi am rugat-o să-i dea plicul cu Pactul cu diavolul d-lui Goma; a luat cartea, m-a poftit să aştept, la care i-am răspuns că-i mulţumesc, dar nu e cazul, fiindcă trebuie să plec: -Sărut mîna!, -Bună ziua, domnule! şi atît. Toată povestea cu uşa închisă în nas e altă minciună sfruntată.

Am făcut aceste precizări pentru cititorii ziarului Ziua, şi-n nici un caz pentru Paul Goma, cu care nu se mai poate sta de vorbă. Cu un om care se crede de sticlă, nu polemizezi, ci-l asiguri că vei umbla cu grijă să nu-l spargi.