V. şi IARĂŞI GOMA (Alte jurnale)             MINCIUNILE UNUI OM CARE SE CREDE DE STICLĂ (P.Goma)

CATILINARUL CIUFUT

          Va să zică:

          N. CARANDINO: „scrie de zor la Amintirile sale comandate de Securitate - ei, da, N. Carandino“ (p. 17);
               C. NOICA: „prin fapte şi cuvinte - scrise negru pe alb - îl justifică pe Ceauşescu... le explică tinerilor... că Ceauşescu este «omul providenţial», «salvatorul românismului» şi alte baliverne care dezorientează şi otrăvesc“ (p. 161; v. şi p. 279);
               A. BUZURA: „un foarte bun scriitor, dar un căcăcios monumental, ar fi în stare să renunţe la publicarea în franceză (în 1983, n.G.P.) numai ca să nu se spună că are legături cu Goma"  (p. 232); „Gusti,« curajosul», după ce l-a pupat în cur pe Gogu Rădulescu, a trecut, fără pauză, la al lui Iliescu. Ce ruşine, ce tristeţe...“ (p. 483); „scriitorul-cu-limba  A. Buzura “(p. 572);
               O. PALER: „cel mai feroce utemist din Ţara Făgăraşului“ (p.362);
               ŞT. A. DOINAŞ: „conştient sau de nevoie l-a băgat în puşcărie pe prietenul meu Omescu - e bine? “ (p. 363);
               GELU IONESCU: "un cîrnat ca Gelu Ionescu...„ (p. 406);
               N. BREBAN: „se dovedeşte a fi (1991; n.GP) un vrăjitor al sfertului de adevăr avansat în deschizător de pîrtie pentru şapte minciuni grase (lăptoase şi-aducînd foloase), şarmeur rostitor de neadevăruri flagrante“ (p.487);
               N. MANOLESCU: „analfabet politic... şi castrat moral“ (p. 523), „nesimţit“ (528), „s-a repezit să-l spele de sînge pe Iliescu, să le ardă copite Monicăi Lovinescu, lui V. Ierunca, lui I. Negoiţescu“ (530); „«deci: bine în viaţă este să fii porc de cîine ca Manolescu», aceasta va fi concluzia, altfel veselă, a românilor în căutare de modele“ (530);
               G. LIICEANU: „obişnuit a manipula cuvintele nu în scopul de a dezvălui, ci în acela de a învălui, de a ascunde, de a înveli în cîrpe  adevărul“ (p. 549), „el mi-a distrus mie o carte“ (550);
               A. BLANDIANA: „glasu-i de arpagică-naţională...“ (p. 559);
             M. IORGULESCU: "harnic sămănător de banalităţi şi de neadevăruri la microfonul Europei dilemice“ (p. 562);
               A. PLEŞU: ,, porcăriile făcute de Pleşu...“ (p.535); „strivind pe toată lumea cu Dilema lui Iliescu“ (537); „Pleşu: un oarecare românaş-şmecher, mini-moralnic..., mai plin pe dinafară decît pe dinăuntru“ (543);
               A. MARINO: „navetistul“ (p. 388); „deplasabilul“ (555);
               G. PRUTEANU: „«cronica» lui Pruteanu, în care era băşcăliizată moartea Ecaterinei Bălăcioiu, soţia lui E. Lovinescu“ (p. 554).

         Unele din caracterizările de mai sus par scoase din pamfletele României Mari sau pregătite pentru acea revistă - şi totuşi, sunt din cu totul altă parte: din recentul volum de scrisori1¹, trimise de Paul Goma între 1973 şi 1994 la diferiţi destinatari, de la sine însuşi la Ion Iliescu, incluzîndu-i şi pe N. Ceauşescu, Noel Bernard, I.P. Culianu, G. Focke, Vlad Georgescu, Dorin Tudoran, I. Negoiţescu, Gabriela Adameşteanu ş.a.
               Mă grăbesc să spun - şi nu de teamă că P.G. mă va califica drept securist, ci pentru că această cronică, deşi de tranziţie, e şi literară - că, pe plan artistic, cartea lui P.G. nu e rea. Cu excepţia unui cuantum suportabil (sub un sfert din text) de prolixităţi, redundanţe şi excese de stil chisnovat, contorsionat, oralisticoid, colocvial-deşucheat, indignările lui Goma fac o proză nervoasă, incitantă, hăcuitoare, aşezîndu-se, cu multe momente de brio, în spaţiul triunghiular definit de pamfletul ideologic, bestiariu şi catilinara ciufută. (Pe ansamblu, sunt un admirator al acelei părţi din opera lui P.G. care e memorialistică, „subiectivă“, direct confesivă - prototip Culorile curcubeului).
               Dar şi mai abitir mă precipit să spun că a trata strict esteticeşte această carte ar fi o perversă diversiune. Încărcătura ei, dinamita ei, trinitrotoluenul ei, cocktailul ei Molotov nu sunt literare, ci ţin - cu o severitate paroxistică - de morala scrisului şi a scriitorului. Nu sunt adeptul cocoloşelilor gen "vai, de ce să ştirbim noi prestigiul marilor condeieri, dezvăluindu-le slăbiciunile omeneşti" etc. Sunt pentru adevărul complet, fără menajamente - dar adevăr, nu „înfierare“, nu „porcăială“. Eu însumi am scris (şi înainte de ’89), e.g., despre laşităţile şi oportunismele lui G. Călinescu în ani ’50, dar asta nu mă impiedică să elogiez Istoria... lui, Bietul Ioanide şi, în genere, aportul său benefic, înviorător, în sinistra publicistică a epocii. Să uit că acele cronici ale optimistului care NU minţeau (adică vreo 75%) erau ca o gură de aer cultural într-o cloacă proletcultistă? Goga a girat un guvern fascist; poftă de mărire; prostie politică; tară caracterială; dar poemele au rămas poeme. Ş.a.m.d. (Arghezi, Baudelaire, Céline, Hamsun, Heidegger). Planurile trebuie net despărţite. Pînă la proba contrarie, rămîn cu trista convingere că pot produce mari valori spirituale şi oameni care, etic, nu-s deloc cum se cade.
               Şi mai e ceva: dozajul. Îmi pare rău s-o spun, dar P.G. cade adesea într-un maniheism inchizitorial. Ca o maşinărie rigidă şi binară, el pare să nu cunoască intervale între zero şi infinit, între puritate şi maculare. Or, pentru bunul-simţ elementar, e limpede că în comunism au existat cel puţin patru tipuri de atitudini morale faţă de colaboraţionism şi compromitere:

            1. entuziasmul energic şi talentat ( gen Petru Dumitriu, Beniuc, Păunescu, Barbu);
            2. entuziasmul, zelul servil, dar fără talent (toată liota de a.toma, crînguleni, dragoşi, violetazamfireşti etc.);
            3. concesia scrîşnită, smulsă, rară (Călinescu, Vianu, Doinaş, Buzura, Matei Călinescu, Blandiana, N. Manolescu);
            4. refuzul total (Voiculescu, M. Ivănescu ş.a.).

   E oare moral să nu vedem că o poezie conformistă a Anei Blandiana (din două sau trei în toată viaţa) a fost trasă cu cleştele, în timp ce Păunescu producea ode zi de zi, ceas de ceas, în proporţie de masă, şi le trîmbiţa fericit peste tot? Că de la un Buzura se obţinea cu greu, o dată la cîţiva ani, un articol mai smerit, în timp ce E. Barbu îl înjura copios, şi făcea cu rîvnă, profit şi asupră de măsură jocul Ceauşeştilor?
            Iată de ce, citindu-l pe Goma şi apreciindu-i, încă o dată, tăria de caracter, exemplară, din anii ’70-’80, violenţa vituperantă şi verva sardonică a multor texte (scrisoarea către N. Ceauşescu, de pildă, piesă de antologie), am totuşi senzaţia unei recurente anormalităţi, chiar şi morale. Pentru că sunt flagrante aberaţii să nu vezi decît: în Manolescu, un „nesimţit“ şi „un porc de cîine“, în Pleşu un „românaş-şmecher“ făcător de „porcării“, în A. Marino, un „navetist“, în Buzura, un lingău „căcăcios“, în Liiceanu, un Dulea. Singur împotriva tuturor, Paul Goma a pierdut măsura.


            P.S. În ceea ce mă priveşte (vezi citatul ): n-am scris în viaţa mea un cuvînt ireverenţios la adresa soţiei lui E. Lovinescu; dimpotrivă: am relatat şi deplîns asasinarea ei de către comunişti şi i-am elogiat cu veneraţie comportamentul demn, de-a dreptul eroic Dacă peste tot Goma procedează la fel…

_____________________________
            1) Paul Goma, Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, ed. îngrijită de Laszlo Alexandru, Ed. Multiprint, Oradea, 1995,604 p., 4692 lei.