P.Goma¹ nu înţelege de ce "exact aceiaşi critici literari, exact aceiaşi «directori de conştiinţă»: D.C.Mihăilescu, Ornea, Pruteanu, Cosaşu, Manolescu - şi încă: Buduca, Zaciu, Balotă, Ştefănescu - au scris, despre Jurnal-ul meu, exact invers decît despre al lui Sebastian" (363). Or, e atît de simplu! Pentru că notaţiile "negative" ale lui Sebastian dădeau relief unei fiinţe, în timp ce Goma striveşte şi murdăreşte ceea ce-i displace.
                                                                        *
            E simptomatic cum îi dă prin cap să-l abordeze pe N.Manolescu: "Să-i mai spun: «În treacăt fie zis: am înregistrat fiecare din convorbirile noastre... în caz de «litigiu», produc banda: «Iată ce am spus, iată ce nu am spus - ba chiar contrariul»" (176). Dar asta e mentalitate de "mafiot". Prezumţia de bună-credinţă e o noţiune străină omului Goma: "Manolescu... vrea să facă o emisiune «cinstită - despre carte, nu despre fleacuri» - de acord, dar în vederea a ce? Şi ce urmăreşte?" (192). "Ce urmăreşte"?! Aşa se vorbea în anii ‘50 despre duşmanii de clasă...
                                                                        *
            "În scrisoarea primită azi, Grigurcu presupune că eu aş extrage satisfacţii, vorba lui I. Vianu, din ostilitate... Nu sunt, dar deloc nu sunt masochist... Sufăr din pricina acestor atacuri" (227). Cred că lucrurile stau invers: Paul Goma, din nefericire, extrage satisfacţii din propria ostilitate. El - e un complex aici - nu se simte bine decît incriminînd, înjosind, decît găsindu-i celuilalt un cusur, o tară, o "bubă" ("şi Dan Petrescu are pete" - 188). Indiferent de proporţia aceste(u)ia faţă de ansamblul personalităţii, Goma o transformă în dominantă. De aici începe aberaţia morală. În universul său sulfuros, un om nu poate fi binele pe care-l face, ci numai răul care se (poate) spune despre el. Imaginaţi-vă că cineva n-ar reţine despre Churchill decît că era un tip care te afuma cu ţigara, despre Arghezi că-i curgea nasul, despre Labiş că-i miroseau ciorapii, despre Preda că rîgîia, despre Shakespeare că se scărpina des, despre Michelangelo că trăgea pîrţuri, despre Homer că adormea ca prostul... Şi, de fiecare dată cînd ar veni vorba de ei, le-ar mai şi lipi epitetul-poreclă etern, eventual cuplat cu ceva calambur pueril: Preda-rîgîitorul, Shakespeare-scărpinăciosulică frînarul, Michelangelo-băşinorocosul, Mucosul-Arghe-zi-le măi, măi, măi. Cam aşa procedează Paul Goma.
                                                                        *
            "Bietul Laszlo: pe el Tudoran l-a cucerit... Îl las să creadă că mai sunt şi oameni «pozitivi»" (381). Umanitatea lui P.Goma e împărţită în "pozitivi" şi "negativi". Nici măcar nu exagerez: sunt chiar termenii serioşi ai autorului, care vorbeşte curent de "foştii-buni, adică actualii răi" (444), "foştii-buni sunt răii-actuali: Buzura, Sorescu, Simion, Iorgulescu, Pleşu, Blandiana, Doinaş, Manolescu, Liiceanu" (260). De fapt, nu există "buni" pereni. Această stare e doar o etapă. Pozitivii sunt provizorii: au fost, un timp, de pildă, "Monicii" (Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca). Au ajuns să le pară rău că l-au cunoscut. Sau Alain Paruit: la p. 110, era încă bun. La p.341, fiindcă apreciase că ceva nu e în ordine cu P. Goma, devenise deja "un păduche". Sau Gabriel Andreescu. Pînă a scăpat o vorbă. De-atunci, gata: s-a "adameştenizat" (262,325) şi el. Sau Ştefan Borbely, pînă a scris la o revistă dezagreabilă lui P.Goma: "scriind pentru Apostrof, inteligentul, finul Borbely şi-a pierdut fulgerător inteligenţa şi bunul simţ" (25). Aţi observat: fulgerător. În schimb, negativii sunt eterni. Din zodia negativă nu se mai iese. Liiceanu va rămîne pînă la Judecata de Apoi un "mincinos, laş, distrugător de cărţi" (256), "o lichea" (186); N.C.Munteanu, un "ciuruc" (190), o " javră" (197); G.Adameşteanu, o "mincinoasă" (256), o "analfabetă" (261); George Pruteanu, o "javră de colaboraţionist (prin Dilema)" (186), un "găinar" (261); Ana Blandiana, o mostră de "analfabetism cras, prostie nativă..., prestaţii imbecile, analfabetizatoare" (314); Cristian Tudor Popescu, o "javră imundă" (409); Nicolae Balotă, un "duplicitar, serv, arghirofil, laş... îi linge la ziar pe ofiţerii-politici ai culturii" (220); Buzura: un "ştergător de picioare al lui Iliescu" (137); Pleşu: "fidel al foarte-moralului Petre Roman" (137) dar, ciudat, şi "cunoscut iliist" (138), cu "discurs cum nu se poate mai protocronist" (190)... Oct. Paler, un "fost şi etern activist de partid" (45); N.Breban, un "activist obedient" (76); Mircea Zaciu: "mic, mărunt" (A,141); Andrei Cornea - "minte sfruntat" (261); M.Iorgulescu: "trivial" (A,191)... Cît despre preşedintele statului, ceea ce apare în România mare sunt elogii, faţă de cum îl vede Goma: "lipsit de inteligenţă, lipsit de personalitate, lipsit de coloană vertebrală"; "un individ obraznic, brutal, incult", care înşiră (în interviurile sale) "cretinării, obrăznicii, nesimţitorisme"; pe scurt, e un "plutonier ce s-a trezit preşedinte de cazarmă" (171).
                                                                        *
            Un maliţios ar afirma că tot "jocul" lui Goma nu e decît o lată şarlatanie. Că el n-a făcut decît să dea jos din pod o veche "formulă" de succes ieftin, de succes trivial, de succes fetid: pe aceea de a insulta continuu şi în toate părţile. Din asta, iese, pîn-la urmă, vîlvă. Cu damf, dar vîlvă. Şi scopul e atins. Condeier de tărăboi.
                                                                        *
            Goma se crede victima unei lucrături naţionale: "atîta vreme cît voi fi sub efectul colegialului complot care-mi împiedică tipărirea, difuzarea cărţilor, eu voi da din falcă, îi voi «înjura» pe iubiţii mei simpatrioţi" (402). Din cauză că el e bun, iar ei sunt răi ("ce m-ar mai vrea întors şi...îngropat, colegímea breslăninoasă!" - 396), vrajba e inextinguibilă. Ei, adică toată "românimea cea în patru labe, colaboraţionistă" (203), îl sapă, el le dă nemilos la cap. Nici nu merită alt tratament: "90% dintre indivizi sunt dobitoci - ca peste tot" (379).
                                                                        *
            Picat de multă vreme şi multe pagini într-un solipsism maniacal şi mărunt, de o egolatrie patologică, dar nu în sensul unei auto-scrutări abisale, ci doar în cel al incontinentei bîrfe mahalageşti cu el mereu în centru, de un maniheism bolovănos şi prostesc în ultimă instanţă, după care singura cale de a fiinţa în istoria literaturii ar fi fost cea pe care a ales-o el, toate celelalte soluţii fiind nule (v.p.47), Paul Goma scrie, cu o anume vervă neagră, umorală, într-un stil balansîndu-se de la colocvialitatea încîlcită la şugubeţia veninos-trivială (cutare scriitoare e "poeta metafizdnică", 227), pagini care nu stîrnesc, în esenţă, decît vrajbă, jenă şi senzaţia că ai de-a face cu un om care se scapă pe sine de sub control.

V. şi CATILINARUL CIUFUT (P. Goma, Scrisori întredeschise)
                MINCIUNILE UNUI OM CARE SE CREDE DE STICLĂ (P.Goma)
_______________________

            1) Paul Goma, Alte jurnale, Ed. Dacia, Cluj, 1998, 348 p., 22.440 de lei; Jurnalul unui jurnal, Ed. Dacia, Cluj, 1998, 472 p., 28.560 de lei. Trimiterile la primul volum au menţiunea "A"; cele care conţin doar cifra, sunt la cel de-al doilea.