V. şi DRUMURI PRIN MEMORIE   V. şi NOTE DESPRE PALER (Rugaţi-vă să nu vă crească aripi) V. şi UN JURNAL (Aventuri solitare)

AUTOPORTRETE ÎN ULEI ŞI ÎN APĂ TARE

        <SOMPTUOZITĂŢI COMBINATORII>¹ PICTURA, "ANCILLA PHILOSOPHIAE"°.  Octav Şuluţiu făcea, dacă nu mă înşel (într-o cronică la Mihail Sebastian) distincţia între o carte frumoasă şi o carte bună. Un muzeu în labirint² este precumpănitor o carte frumoasă.  Maestru al unui stil înalt şi grav, în care alămurile maiestuoase consună cu meditativul violoncel, Octavian Paler închipuie, între coperţile acestei Istorii subiective a autoportretului, un univers luminos şi torid, avînd cîte ceva din ardenţa morală a lui Malraux şi din febricitanţa٭, inculcată de razele sfredelitoare ale sudului, a lui Camus. Om de munte, Paler vădeşte, în tot ce scrie, o nepotolită foame de mare, o funciară nostalgie a Mediteranei. Şi această carte, adică primul ei volum, Spre centrul labirintului, este brăzdat(ă) de obsesia spiritului grec. Rîurile mănoase ale mitologiei Eladei curg amplu prin textul lui Paler, irigînd (chiar şi dincolo de saturaţie) totul. O mitologie, se-nţelege, subiectivată, adică devenită pîrtie a propriului spirit, altera natura°. <Ai zice că e descins nu din Făgăraş, ci din Olimp.>
    Dar despre ce e vorba? Ce-i această carte? Solemn pînă la sacerdotal, Octavian Paler intră, flancat, în stînga, de zei şi cortegiul lor de basme etern tîlcuitoare, în dreapta, de ùmbrele tutelare ale lui Malraux şi Camus, într-o lungă galerie de pictură, conţinînd în special (nu exclusiv) autoportrete, de la ,,primul” ins care s-a zărit pe sine în luciul apei pînă la artişti deunăzi încă în viaţa. Critică plastică? Nicidecum. Istoria artei? Foarte puţin. Cele mai bune – mai substanţiale – capitole ale cărţii (Rembrandt, El Greco, Gauguin, Da Vinci, Michelangelo) probează că Paler joacă rolul unui Diogene căutînd omul pe pereţii muzeelor şi în adîncul şi lunecosul ulei al pînzelor. Trecerea în revistă a autoportretelor este, în cele mai reuşite cazuri, un studiu al naturilor creatoare – dar şi al naturilor umane, pur şi deloc simplu. În miezul său valid, opul lui Paler (primul volum) este, din acest punct de privire, un tratat de morală, egalmente metafizică şi practică. Întrebările la care răspunde el sunt de genul: ce fel de om e un artist? ce temperament are? cum trece temperamentul în linie şi culoare? cum se înţelege cu ceilalţi oameni? ce soi de destin îşi croieşte? ce aşteaptă de la viaţă? ce-i zmulge? cum şi de ce suferă? de ce creează? de ce trăieşte? cum îşi priveşte şi primeşte moartea?
    Tablourile sunt, ca atare, de cele mai multe ori, doar sesamul٭ de intrare în biografia artifexilor٭, Octavian Paler vrînd să afle ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel popor, de ce fugeau pîna în Tahiti cînd se poate picta foarte bine la Batignolles, iar Pascal ne-a avertizat că nenorocirile ne parvin fiindcă nu stăm locului în camera noastră...
    Rege Midas al reflexivităţii, tot ce atinge Paler se face eseu, şi mai ales confesiune. Autorul rosteşte ades cuvîntul ,,eu” şi totuşi aflăm derutant de puţin despre omul Paler. Tendinţei de a se mărturisi i se opune, în scrisul lui Octavian Paler, cea a ridicării la concept, la arhetip٭ sau, cel puţin, de a se drapa în parabolă. Ar fi ieftin să spun că această carte nu scapă de a fi ea însăşi autoportret, dar corect e să observ că Paler se încăpăţînează să desluşească, şi în autoportretul său, contururile generice ale umanei condiţiuni. Mereu vocabule ca destin, fericire, tandreţe, singurătate, speranţă, iubire împanaşează fraza care (ca să pastişez maniera autorului), vrea să aducă îngîndurarea lui Pascal, grandoarea programatică a lui Malraux, incandescenţa interogativă a lui Camus. (Îmi iau măsura de precauţie, avertizînd că ar fi abuziv a se vedea o judecată de valoare în aceste – prin pastişă – voit îngroşate constatări stilistice). Un ,,eu”, nici odios, nici amabil, ci mai degrabă diluat cu prudenţă pînă la a nu mai fi decît un rictus tolerant, vorbeşte, în cartea lui Paler, cu o eleganţă aprigă <ce escaladează succesiv "culmile disperării" şi pe cele ale "Speranţei".>
    Există, totuşi, în acest stilist de clasă, o coastă de retor. Discursul se impurifică sau se îndoieşte uneori cu paradoxe comode: “disperarea nu poate fi aici decît celălalt nume al speranţei”, p. 15; “totul este în artă autoportret, cu excepţia, poate, a autoportretului”, p. 33; ,,s-a dus la tropice pentru a fi cît mai aproape de noi”, p. 241 ş.a.) ori cu enunţuri a căror rotunjime fastuoasă e inefabil vacuumatică (,,preţul vieţii este moartea”, p. 284; ,,Modigliani a trăit pentru a muri şi a pictat pentru a trăi”, p. 271 ş.c.l.), dacă nu cu reflecţii moraliste de genul “a învinge singurătatea prin tandreţe e o soluţie” (p. 219), al căror adevar stă sub sastisitorul٭ semn al gratuităţii combinatorii. Vreau să spun, fără înconjur, că în atari pasaje, ideea, concretul, informaţia, substanţa pierd teren în favoarea sonorităţii mecanic somptuoase a vorbelor.
    Dar acestea, nota bene, sunt defectele unui scriitor de mare seriozitate, exploatator delectabil al faptului de cultură. Sexagenar în acest iulie, ne aplecăm ceremonios la aniversară.

        DIN „LIBRAIRIE” PE „CAIMATA”  

     „…Te aşteptai să dai peste un autor şi regăseşti un om”, citează Alexandru George din Montaigne, în ultima bucată din recenta sa carte, Petreceri cu gîndul şi inducţii sentimentale.
    Perfect adecvat sieşi – nu degeaba e plasat pour la bonne bouche – citatul ne ghidează gîndul către omul care a scris aceste petreceri. Cum apare el din filele cărţii ?
    Natură acidă, pregnantă, bine întărită de cultură, Alexandru George de aici e o făptură înrudită cu naratorul din Bùbico a lui Caragiale. O candoare morocănoasă şi cordială, o seriozitate fals pedantă în care mustesc ironia şi autoironia, o francheţe orgolioasă a dezvăluirii de sine, fără a fi chiar ca în marele predecesor (el însuşi aluatul tomului său, totuşi cu pofta psihotomică de a se explica) – sunt notele generale ale celui-ce-vorbeşte în cartea de faţă. Ziceam de naratorul din Bùbico ; iată-l : asistînd la o scenă de mahala, autorul Petrecerilor... zice : „M-am simţit în acel moment descătuşat de orice oprelişte morală şi mi-a venit să mă întorc pentru a aplica o lovitură de picior în locul pe care cititorul îl bănuieşte (...) şi apoi să dispar, ca un demon în noaptea adîncă” (p. 17). Celor cu memorie mai slabă, le reamintesc cum se termină Bùbico : „...Eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rînjet diabolic, îi şoptesc răspicat: – Cocoană ! eu l-am aruncat, mînca-i-ai coada! Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră” (Opere, 2, ESPLA, 1960, p. 223).
    Dar Alexandru George vine şi din celălalt Caragiale. O piesă ca Numai ficţiunea ar confirma misterul, cu straniile „apeluri obscure” de pe strada Caimata, pe care se poate „doar hălădui” şi în care „fantasticul realităţii”, ba chiar „Misterul” sunt la ele acasă, e cu totul în gustul rătăcitorului fiu, căruia, de altminteri, Alexandru George i-a consacrat o bună monografie.
    Dar ce mai aflăm despre autor din propria-i gură ? Fratele său i-a spus recent : „Nu ai fi făcut atîtea lucruri în viaţă dacă n-ai fi fost aşa de dezordonat !” (p. 233) şi, demonstrînd „avantajele rătăcirii”, scriitorul ne arată că „tocmai datorită acestor defecte am putut desfăşura o activitate relativ amplă de prozator, eseist, traducător şi aduce unele contribuţii în domenii profesionalizate de mult, cum sunt critica, istoria literară, editarea unor scriitori uitaţi” (p. 234), ceea ce nu se opune mărturisirii anterioare: „m-am lăsat dus de apele criticii literare şi am cultivat-o intermitent, dar nu totdeauna doar pe teme alese de mine” (p. 165). Nu se jenează să-şi dea singur note bune şi foarte bune : „Spiritul liber în care judecam eu lucrurile era de fapt acela al maximei responsabilităţi” (p. 239) – şi le merită. Pe vremuri era „un comentator mult mai crud şi mai lipsit de menajamente a tot ce vedeam (...) ; felul meu obişnuit de a vorbi (era) sarcastic şi fără reţinere” (p. 226) ; „vederea mea (era) nemiloasă pe atunci [1953 sau 1954, n. GP] şi foarte lucidă, incapabilă de iluzii, nu se lăsa înşelată” (p. 227).
    Autoportretele nu şi-au pierdut veracitatea. „Lipsa de menajamente” a rămas ca o trăsătură distinctivă a comentatorului Alexandru George. Propun cîteva exemple. Mai mult decît alţii, Constantin Noica este tratat cu asprime : cu ani în urmă „era mult departe de pedagogul încruntat şi exclusivist de azi” (p. 238) ; ideea „omului deplin” al unei culturi „e o aberaţie” (p. 69) ; în altă parte se vorbeşte de „fantezismele” lui C. Noica (p. 203), iar despre „impasul în care e intrată eminescologia”, Alexandru George crede că nu va putea fi biruit „prin studii de felul celor ale lui Edgar Papu sau Constantin Noica, pe care le-am criticat cu toată consternarea la momentul apariţiei lor” (p. 253). Colegul de generaţie al filosofului de la Păltiniş, E. M. Cioran, nu e nici el prea „prizat” : în materie de gîndire aforistică, acesta i-a produs lui Alexandru George „decepţia cea mai mare” (p. 114). Pe Adrian Marino, eseistul îl taxează răspicat drept „criticul care nu mai urmăreşte literatura română şi cred că de prea multă vreme nici nu o mai citeşte” (p. 242). Nu sunt scutiţi de „vederea nemiloasă”' nici clasicii mari. Alexandru George consideră Sărmanul Dionis al lui Eminescu „o piesă de imaturitate”, „o piesă de importanţă exclusiv istorică” (p. 251). A nu se crede că relev toate acestea ca pe nişte delicte de les-majestate ; dimpotrivă – deşi nu le-aş subscrie pe toate – găsesc că atari inconformisme, avînd o „coerenţă personală” sunt interesante. Fără sclipirile tăioase ale spiritului critic, exegeza leşină în mormăială.
    Spirit montaignean, prin voluptatea confesiunii intelectualizante, Alexandru George este nu mai puţin un „cîrtitor” de stirpe zarifopoliană, mereu stînjenit, pînă la indignare, de prejudecăţi şi clişee (nu e bine să te cunoşti pe tine însuţi; snobismul e trebuincios, dezordonatul face mai multe ş.a.) şi obsedat de problemele prostiei şi ale inteligenţei. Subiectele sale sunt de o varietate caleidoscopică, trei cronici ar trebui pentru a le lua pe rînd. De la pocirea limbii române la poluarea folclorului, de la cărţile siameze din librării la morala ministrului fascist Speer, de la impresionismul în pictură la părerea căţeilor despre om, de la Jules Verne la Tonegaru, de la reciprocitatea în iubire la degradarea meseriaşilor... în toate aceste nu-cu-totul-eseuri, nu-cu-totul-confesiuni, nu-cu-totul-dizertaţii, nu-cu-totul-cozerii, scrise într-un bogat stil academic, niciodată rece ori sec, pentru că e impregnat de freatice umori fie sardonice, fie doar ironice, fie pur comice, fie obstinat polemice, fie, în fine, melancolic evocatoare, Alexandru George induce o încordată nemulţumire erudită şi colorată. Cînd scriu colorată, mă gîndesc la dialogurile şi portretele, schiţe în apă tare, dar şi la febleţea autorului pentru vocabulele romane trecute eventual prin Galia sau măcar Lutetia, şi-l voi tachina înşiruindu-i cîteva mai pempante, fără nici o maliţie din parte-mi, care le gust superlativ, ci cu năzuinţa unor tuşe suplimentare (Buffon !) la portretul cărturarului filolog : „omul se distanţează de ceea ce ia în deriziune pentru a-şi afirma o superioritate falace” (p. 15), adică înşelătoare ; nişte fete de liceu erau „strenue şi strălucitoare” (p. 20), adică zeloase, dar cîtă dulce ironie în acest latinism. (De altfel, umorul „demonic” şi mordant al lui Alexandru George ar merita un comentariu aparte; ca şi virtuţile epice ale cîtorva texte din volum). „Adresa” de la p. 35 este „îndemînarea”, „priceperea” ; cutare amintire dă autorului „nişte transporturi” indescriptibile (p. 76), recte emoţii; „munificenţa ducelui de Vendôme” (p. 144) traduce largheţea, dărnicia aceluia ; o doamnă etala „acutramentele cele mai studiate” (p. 173), deci toaletele ; niscai cîrciumi păreau o imagine a „Bucureştilor turpizi şi balcanici” (p. 226; josnici) ; o graţioasă frondeură nu era totuşi „vreo folatră” (p. 227 ; nebunatică) et caetera. Acest langaj precis şi sarcastic-sorbonard vine să picure un grano salis în plus unei cărţi pe care n-o pot socoti altfel decît, alături de N. Manolescu, „încîntătoare”şi, alături de Al. Călinescu, „pasionantă”.
______________________
        1) Cu roşu şi între paranteze croşete, aici şi mai jos, pasajele tăiate de cenzură sau modificate la solicitarea acesteia.
        2) Ed. Cartea Românească, 1986.
        3) Alexandru George, Petreceri cu gîndul şi inducţii sentimentale, Ed. Cartea Românească, 1986.