|
Un matein este Alexandru
George, autorul Simplelor īntīmplări cu sensul la urmă, titlu īnşelător
fiindcă īntīmplările īn cauză nu aduc "la urmă" nici un sens net. Adevărate
īntīmplări cu sens la urmă sunt parabolele, or Al. George nu scrie parabole.
Proza sa este, dimpotrivă, antisemnificaţie. Povestirile refuză sensul o
concluzie", o "morală". Un bărbat are după douăzeci de ani posibilitatea să se
īnsoare cu femeia iubită. (Ea fusese căsătorită, are şi o fată de douăzeci de
ani). Şi, īn noaptea nunţii, īn locul patului conjugal, naratorul ajunge īn cel
al fetei sale adoptive (După douăzeci de ani). Un colonel este călcat de
o maşină: ieşise īn miez de noapte afară să urmărească pe motanul Artur, căruia
voia să-i aplice o corecţie (Nocturnă). E multă poezie īn aceste istorii,
interesante nu prin epicul, nici prin semnificaţia lor. Īntr-o astfel de
literatură, īn care totul e spunerea, ceea ce place şi e simţit ca valoare e
tocmai lipsa tīlcului explicit.
Titlul e īnşelător şi din altă raţiune. Mai mult decīt la urmă,
īntīmplările au poate un sens la īnceput, unde planează insinuant de fiecare
dată un motto, sugerīnd un mod de a accepta textul. Cīt priveşte
titlurile, se remarcă atitudinea pastişardă; toate sunt fie reluarea unui titlu
cunoscut, fie o formulă celebră, fie, īn fine, un titlu generic, des īntīlnit pe
lucrări diferite: După douăzeci de ani (Dumas), Nocturnă
(generic), Dureri īnăbuşite (Sadoveanu), Stilul nu mai e omul
(Buffon), Īn căutarea timpului pierdut (Proust), Vocea stăpīnului
(marcă de plăci de patefon), Visul unor nopţi de vară (Shakespeare).
Dar toate aceste mici neclarităţi contribuie la ezoterismul cărţii.
Un intelectualism subţire e īnglobat de o savantă, preţiozitate stilistică
adoptată, ce-i drept, cu un discret aer ironic. Stilul are splendoare, superbie,
ai spune, cu gīndul la majusculele atīt de agreate: Ajuns, īn fine, aici, mă
apropiam īn cele din urmă de descīntecul privirii ei ce aici dispărea sub
pleoapele pe care ostenea Timpul şi aici se trezea din veghea de pe celălalt
tărīm, al Somnului şi pe care nu-l acceptam ca pe o consolare, ci calm şi plin
de nădejde, ca pe un simbol al Eternei Reīntoarceri.
Umorul, cīnd nu e atīt de subtil mascat īncīt devine invizibil,
rezidă īn discrepanţa dintre terminologia sonoră şi meschinătatea obiectului (ridiculus
mus°).
Iată, d.p., cum este descris ceea ce la final se va revela a fi un motan:
"Artur e posesorul unei
inteligenţe calme şi limitate... Natura lui independentă, viaţa lui de boem
incurabil, fac din el un personaj aparte... Mentalitatea lui inconformistă
nu
se simte jenată de ideea de responsabilitate faţă de nimeni... Plecările lui
nocturne fac parte dintr-un program de viaţă bine stabilit... Cu toate aerele
lui sigure de sine... e o victimă a pasiunii lui pentru sexul frumos... Căci
Regretul, fratele bun al Amintirii, şi Remuşcarea, frica Trecutului şi a
Acţiunii nu par a-l tulbura niciodată pe acest Don Giovanni... Mai mult, e īn
Artur o incoercibilă
tendinţă de pozitivare a tuturor formelor existenţei, īn fine ceva ce īn
filosofia germană mai nouă se numeşte eine Seinsbejahung°
... Artur e incapabil să īnţeleagă marele adevăr că frumuseţea dragostei constă
īn preliminarii ..."
Al. George, scriitor de
rafinament, lipsit de forţa plastic-evocatoare a unui Matei Caragiale, e,
totuşi, un bijutier de cuvinte.
www.pruteanu.ro