V. şi DRUMURI PRIN MEMORIE   V. şi SOMPTUOZITĂȚI COMBINATORII (Un muzeu în labirint) V. şi UN JURNAL (Aventuri solitare)

NOTE DESPRE PALER         

          Rugați-vă să nu vă crească aripi (Ed. Albatros și Universal Dalsi, Buc., 1995, 320 p., 3570 lei), o carte relativ com­pozită, e alcătuită din texte extrase din volumele Polemici cordiale (1983) și Viața ca o coridă (1987), plus cîteva piese noi. Jumătatea ei cea mai bună sunt eseurile memorialistice și introspective.
          Octavian Paler are un fel de timiditate, de retractilitate, de arhi-decență de om-de-munte, care-l opresc să-și ducă pînă la capătul dinspre eu confesiunile. EI e mereu tentat să descindă în memorie, dar - pentru epocile de adult, tînăr, adolescent - ca într-o bibliotecă sau ca într-o pinacotecă. Singul chip de anume pregnanță pe care plonjeurile în amintire ale lui Paler îl scot la suprafață este cel al copilului care a fost: cu „pălăria rotundă și neagră, cu bor mic, specifică portului din Făgăraș, pantalonii albi, strînși, cămașa de bumbac, lăsată peste pantaloni și încinsă cu o curea” (p. 114), aflat mereu „în gardă”, ca o „sălbăticiune care stătea retrasă, însă nici nu renunța să urmărească ce făceau ceilalți”. Celelalte vîrste sunt escamotate, sau simple pretexte (fără carne, fără timp) de a evoca locuri, stări, atitudini. Chiar și această regresie, de acum, spre tulburele paradis al copilăriei e o formă de „retragere”.
          În 1972, cînd am scris prima oară despre o carte a lui Paler (Drumuri prin memorie), începeam („Iată o carte extraordinară...”) și sfîrșeam („Sunt convins că umbra cuvintelor acestei cărți fermecătoare se va imprima durabil în solul prozei noastre”) pe un ton, cum se vede, vibrant de entuziasm și retoric. Azi, după aproape un sfert de veac, ceva mai domol și mai sceptic fiind, aș pune o surdină de o cincime strigătului, dar aș mustăci că, în fond, nu m-am înșelat. Înaintea cărții despre care scriam, autorul publicase doar niște versuri nesemnificative - și nu pot înțelege de ce acum, cînd se bucură de o notorietate și un prestigiu excelente, de, aproape, raisonneur național, perseverează în a publica versuri, mă gîndesc la cele cîteva de la finele acestei cărți, care (ele) nu-l avantajează deloc, sunt ca niște încercări de a cînta din frunză o Fugă de Bach. Paler este el însuși în lirismul solemn al prozei sale meditative, în care, pe linia înaltă a lui Camus, este, în zilele sale bune, un maestru.
          Prin anii optzeci, realizam un ciclu de dialoguri cărturărești, strict pe tema lecturii (de ce citim? în ce scop? din ce cauze? în cîte feluri? ce efecte are lectura? unde? cînd citim? etc.). După Dimov, Raicu, Manolescu, Al. George, Paleologu, Regman, Cioculescu, ajunsesem la Paler. Am stat de vorbă, am definitivat textul și m-a rugat să veghez ca: ori se publică integral, ori deloc. Așa am făcut, dar redactorul-șef al gazetei cu pricina mi-a făcut figura, tăind în tipografie (unde nu-mi dăduse prin cap să stau de pază) un pasaj ( în care era vorba de Cioran - traversam o etapă în care nu era clar dacă Cioran „e voie” sau nu), chiar în noaptea dinaintea apariției. A doua zi, Paler vede, se supără, mă sună, îi explic, și publică într-o altă revistă o notiță în care protesta împotriva ingerințelor a tot soiul de „factori” în textele scriitorilor; preciza, firește, că nu mie, G.P., îmi aparține vina. Foc s-au făcut tovarășii pentru că cineva cuteza să facă aluzie, publicată!, la cenzură, și oalele sparte le-am plătit eu, care am avut interdicție de semnătură vreun an de zile. Dar intransigența lui Paler mi-a plăcut, și i-o admir și azi.
          Sunt multe lucruri bune în culegerea de la Albatros-Dalsi. Meditația despre coridă (Un joc serios) e unul dintre ele... Aparent paradoxal, Paler „ține” cu taurul. Deși acesta e forța oarbă, în timp ce toreadorul e grația, inteligența, arta... Dar toată estetica și metafizica și pedagogia coridei se spulberă sub greutatea unui cadavru: al fiarei. Dacă Spiritul și Frumosul sunt întrebu­ințate ca să curgă sînge, insinuează Paler, ele sunt poate valabile pentru smintiți ca Nero, dar nu pentru oamenii cu picioarele pe pămînt. Dar tot o coridă e lupta unui scriitor cu îndoielile sale, „care pot fi la fel de agresive ca un taur” (p. 91).
          Dacă paginile cu fond memorialistic-confesiv, pe direcție caracterologic-moralistă, ca și cele de comentariu țîșnind artezian dintr-o idee (este Renașterea superioară Evului Mediu? de pildă; să nu uit: și Călinescu are, în Cronici..., cîteva pasaje de superb elogiu al așa-zis întunecatului ev de mijloc) sau din universul unui artist (Rembrandt, Leonardo, Velasquez) sunt captivante și pline de miez, cele în care scriitorul „ficționează” sunt mult mai puțin pe gustul meu. Lipsa de concretețe vitală, hibridul de abstracțiune și epic imprecis, amestecul de parabolă și rațiocinări din aceste compuneri, meșteșugit scrise, mă îndepărtează. E poate „vina” mea. Îl prefer pe Octavian Paler cel tăios cu adresă, timpul rostirii esopice a trecut, și de altfel punctul său forte nu sunt narațiunea, ficțiunea, invenția, personajele, trama, ci descompunerea în fîșii somptuoase de idee și de semnificație morală a văzutului și auzitului.
          Fundamental, Paler nu e romancier, nu creează făpturi și conflicte, ci un cugetător care povestește, un La Rochefoucauld român trecut prin Camus, Malraux și Auschwitz, care dă maximelor sale dimensiuni de nuvelă, un camilpetrescian, cu sonorități de violoncel și orgă, care, în ziduri, lagune, tablouri, piețe, palate, munți - vede gînduri și afecte, translînd totul în cheie sufletească.