Oameni de cuvînt¹
PETRU POPESCU, CITADIN FĂRĂ COMPLEXE 

            Prins a surprins. Un popescu, pînă atunci ca toţi popeştii, a fost citit, deodată, cu sufletul la gură. Stăteai de vorbă cu un profesor universitar – pe biroul lui era Prins. Îţi comandai un costum la croitorul din cartier, între foarfece şi degetare – Prins. Studentele între ele: vai, ah, oh, Prins! Romanul, venit după nişte plăcute versuri şi onorabile nuvele, a fost o trambulină şi o capcană. Trambulină, pentru autorul proiectat brusc între cei mai citiţi şi cei mai citaţi. Refuzul unui premiu (cam de consolare) aţîţă notorietatea, cartea se vinde pe sub mînă. Capcană, pentru numeroşi încercători de vorbă lungă, cărora li s-a părut că-i foarte simplu să scrii simplu. După Prins, am fost mitraliaţi cu romane în care muribunzi introspecţi se amorezau nărăvaş.
            Autorul mai avea un lustru pînă la vîrsta de răscruce, pre-amiaza vieţii, 33 de ani. Cultura sa ordonată şi inteligenţa speculativă, dinamică fuseseră dublate şi de o răzbătătoare consecvenţă în lucrul literar.
            Petru Popescu a ştiut ce vrea. A avut o dragoste statornică. A avut o obsesie. Prin luciditate (e un mare admirator al lui Anton Holban), această dragoste şi această obsesie au devenit idee fixă. Ideile schimbăcioase, ideile care se clatină, nu le ia nimeni în seamă. Ideea fixă a lui Petru Popescu, născută dintr-o dragoste şi dintr-o obsesie, a fost ORAŞUL. De la prima sa cărţulie s-a uns zeu printre blocuri. Scriitorul trăieşte la oraş, grosul cititorilor săi la oraş, spaţiul viitorului e oraşul – prin urmare acesta e universul romanului de azi şi de mîine.
            Petru Popescu e dintre acei prozatori care şi-au făcut din apartenenţa urbană un crez literar. Cum alţii satul, Petru Popescu simte oraşul ca o matcă din care vii, cu "bătrînii din bătrîni", şi al căreia eşti, oriunde te-ai afla. În continuarea unor Camil Petrescu, Călinescu, autorul lui Prins s-a dovedit, prin declaraţii şi romane, organic impregnat de spiritul citadin. "Am cîteva generaţii de bucureşteni în spate – îmi spunea odată, nu fără mîndrie – sînt un orăşean «ereditar»". Cum ziceam, e şi opţiune deliberată, dar e şi dragoste. Petru Popescu iubeşte, aproape patetic, aproape frenetic, tot ceea ce înseamnă decor citadin: labirintele de străzi, cu numele lor mai vechi şi mai noi, furnicarul caleidoscopic al centrelor, automobilele cu sugestia lor de bien-être° şi ritm, de existenţă trepidantă şi succes, restaurantele şi cafenelele, cu conversaţiile, miticismul, tradiţiile lor, caldarîmul şi zidurile, confortul şi freamătul aglomeraţiilor, blocurile proaspete, fără trecut, şi vilele cu patină şi iederă. Bucureştiul e o prezenţă continuă, presantă, în Prins şi în Dulce ca mierea..., ca un zgomot de fond sau, mai în spiritul lui P.P., ca un contrapunct la trompetă. Autorul are cultul acestei metropole cu bunele şi relele ei şi orgoliul de a o cunoaşte intim.
            A doua idee fixă a lui Petru Popescu a fost lipsa complexelor. El pleda insistent pentru o proză tînără în fond şi bătrînă în formă, o literatură sinceră pînă la ultimul detaliu, fie el moral, social sau chiar... fiziologic. O literatură a ochilor larg deschişi, a gurii "slobode", a lipsei de stînjeneală, de orice natură. Fără clişee, fără pudori, fără omisiuni: să scrii ce vezi şi ce simţi. În esenţă, o chemare (camilpetresciană) la autenticitate şi la temeritatea de a spune lucrurilor pe nume. Vom găsi în cele două romane secvenţe care, că se petrec fie în stradă, fie în alcov, şochează plăcut prin bruscheţea adevărului demachiat. (Îmi amintese scena unei mari festivităţi, pe care Petru Popescu o descrie foarte puţin festivist...) P. P. practică un realism frondeur, migălos, dur, ce nu se sfieşte să recurgă, atunci cînd e cazul, la tehnici naturaliste sau la jerbe lirice.
            Pentru că veni vorba, P. P. este realmente şi poet. El vede colorat, uneori fascinant. Romanele sale sunt – unora asta  li se pare minor – o proză a senzaţiilor imediate. Comunicate în avalanşă, ele sunt virile, intense şi de o dulce plasticitate. E un prozator cu toate simţurile încordate.
            Succesul literaturii sale e meritat şi explicabil. Petru Popescu scrie poveşti de iubire (şi moarte), şi iubirile din cărţile sale sunt năvalnice, totale, disperate, paroxistice, de o sălbatică frusteţe uneori. Femeile sunt frumoase, maestre în arta sexului lor, campioane ale feminităţii, trăind senzaţional, extrem de inventive, într-o continuă iniţiativă, acaparante, despuiate de convenienţe filistine sau mironosiţiace. P.P. a lansat femeia categorică, zburdalnică şi rafinată, tentaculară şi mlădie, acut senzuală şi profundă. Totul decurge cu o "căutată" naturaleţe şi cu aceeaşi naturaleţe e povestit. (Se strecoară, ce-i drept, un iz de "la dolce vita" în această poftă de viaţă plină. Îi este propriu lui Petru Popescu un anume vitalism agresiv). Fraza trece de la metafora superbă la cel mai comun jargon juvenil (fără nici o vulgaritate). Bărbaţii au întotdeauna o ţinută francă şi spontană, fără autoflagelări sau inhibiţii, şarmul lor e irezistibil şi sexul slab îi urmăreşte cu asiduitate. Prieteniile sunt netede şi puternice, devotate. (P. P. e unul din cei mai buni scriitori ai camaraderiei bărbăteşti, ca sentiment şi ca stare).
            Pe scurt, pătratul temelor fixe ale lui P.P. e Oraşul – Iubirea – Prietenia – Istoria, iar pătratul calităţilor sale de artist: sinceritatea – lirismul grav – receptivitatea la idei – fluenţa story°-ului.
            Omul e leit artistului. Zvelt, chipeş, cu o conversaţie sclipitoare, spontan şi deschis, cu o nonşalanţă în gesturi şi atitudini de adevărat Dorian Gray fără afectare, dar nu lipsit de o nuanţă de mondenitate care-l prinde. Ochii au o tentă de caldă adîncime şi melancolie, rimînd cu pasionata tandreţe a paginilor sale de dragoste, dar şi o sclipire de aroganţă, dezvăluind, culmea, un... complex. Fireşte: de superioritate, şi în definitiv, admisibil. Cu toate astea, unele ticuri de "aristocratism" în stil şi în contactul direct sunt de strunit. Orăşean perfect, urban în tot ce face, stilat şi "subţire", expert în convenienţe şi usage du monde°, dezinvolt cu graţie şi simplu eu eleganţă, Petru Popescu e sortit să-şi concureze în succes opera.
__________________
            1) Acesta a fost titlul rubrici pe care am deţinut-o cîteva luni în revista Magazin, în 1973, condusă, pe atunci, de Octavian Paler. Mizam, în acest titlu de rubrică, pe echivocul sintagmei: oameni ai cuvîntului şi oameni de caracter, corecţi. Rubrica a fost interzisă din cauza unui articol (sau acesta a fost picătura care a umplut paharul) despre Al. Paleologu. Despre ţelurile rubricii, vezi şi La început de rubrică (Notă din 2003)