ANTON HOLBAN: JOCURILE DANIEI

            Un bărbat iubeşte şi e iubit. El īnsă iubeşte prea grav, iar dīnsa prea sprinţar. El e problematic şi absolutist, ea e cochetă şi zglobie. El e pătimaş dintr-o cerebrală profunditate, ea dintr-o inocentă frivolitate. Iată miezul cărţii¹ lui Anton Holban. Ca īn toate celelalte romane erotice ale sale, e vorba īn definitiv de o iubire imposibilă. Īn fiecare din ele, bineīnţeles, e imposibilă din alt motiv. Īn O moarte care nu dovedeşte nimic, ea e prea simplă, el prea complex, dar ceea ce strică totul e că ea īl iubeşte prea mult, pīnă la sastiseală (caz etern, imortalizat de Benjamin Constant īn Adolphe, de care vom pomeni şi mai jos). Īn Ioana, ea e complexă, el complex, dar iubirea e cancerizată de o pasageră, de o nesemnificativă aventură a ei, care pe el īl va tortura clipă de clipă (fie această clipă şi cea supremă). Īn Jocurile Daniei, roman postum, cu o bizară odisee, terminat la 17 decembrie 1935 şi publicat īn 1971, după ce manuscrisul a trecut prin locuinţele lui Ion Argintescu, Florica Codreanu, Eugen Lovinescu, Octav Şuluţiu şi din nou Florica Codreanu – avem de-a face cu un bărbat aflat īn maturitatea tinereţii sale, Sandu, şi o fată mai mult zvăpăiată decīt enigmatică, abia trecīnd pragul tinereţii. Vīrsta, adică cei peste zece ani dintre ei, face al doilea mare hiat, după cel caracterologic.
            Dania e prezentă īn carte mai mult prin Sandu decīt prin ea īnsăşi, şi mai mult la telefon decīt īn carne şi oase. Legătura lor fiind fără nici un „viitor", din motive temperamentale, etnice, de vīrstă şi de poziţie socială, totul se consumă cu precădere īn faţa receptorului, pentru că rarele lor īntīlniri sunt fie expeditive, īn automobil, fie supravegheate, īn salonaşul unde sabia lui Damokles e servitoarea ce poate oricīnd să intre.
            Ea īl iubeşte distractiv şi nonşalant, el o iubeşte obsesiv şi analitic. E, cum ziceam, o iubire imposibilă, atīt īn formă cīt şi īn fond. Pe scurt, el e prea dens, ea prea aburoasă. Un caz flagrant, ca-n tot restul prozei de gen a lui Holban, de incompatibilitate erotică. (De fapt, dacă mergem cu gīndul mai departe, orice dragoste ajunge implacabil la un prag al incompatibilităţii; mai neaoş : la un punct īn care „nu mai merge”. Marile iubiri, Orfeu-Euridice, Malatesta-Francesca, Romeo, Tristan, Manon, Grigori Melehov, sunt cele curmate brusc şi providenţial. Numai aşa pot ele īncremeni īn momentul superb. Īntr-o formă populară, asta zice şi Love Story. Altfel, ca orice lucru sub soare, iubirea se īngălbeneşte, putrezeşte, rămīne schelet şi apoi pulbere. Panta rei°. O mare dragoste capătă viaţă infinită doar prin moarte).
            O dată cu eroul (Sandu), Holban se prezintă ca un temperament frămīntat, neurastenic (desigur, fără nimic maladiv), prea avid de certitudini şi absolut īn acest spaţiu prin excelenţă al incertului şi relativului care e iubirea, şi īncă iubire a unui om problematic şi grav pentru o tīnără precoce, deşi inocentă, abia ieşită din adolescenţă, frivolă fără perversitate, cochetă fără senzualitate şi senzuală fără abandon.
            Trei sunt zbaterile nodale ale lui Holban (şi, implicit, ale tuturor personajelor sale bărbăteşti): Moartea. Cunoaşterea de oameni. Dedublarea.

            Dragoste şi moarte - tema e esenţială la Holban.
            La Ronsard, ea apare sub masca lui carpe diem°. Īmbrăţişează-mă cu totul azi, căci mīine vei fi bătrīnă, nu vei mai fi. Moartea pentru eroticul Ronsard e un motiv de febrilitate şi grabă tandră, e un semnal de alarmă. Ea pune trupul şi sufletul īn alertă, fără a-l cutremura.
            La Baudelaire, moartea īn amor ia forma descopunerii organicului. Carnea fragedă a iubitei va fi, peste timp, putregai, schelet, ordură. Pentru Ronsard, spirit cumpătat, epicureic şi jouisseur°, „moartea” era un īndemn; pentru Baudelaire, vizionar şi „dezechilibrat", ea e o prezenţă lugubră, dureroasă, cu concreteţe de imagine, hoit.
            La Bacovia, moartea e un refren al iubirii, un acompaniament surd. Maladivul din oraş, din trup, din atmosferă, din culori, din muzică, din suflet generează ideea morţii, acceptată cu resemnare, īn schimbul unei senzualităţi morbide.
            Pe Holban, moartea īl obsedează ca act. Momentul culminant al sfīrşitului, asta īl interesează, modul-de-a-muri, şi pragul neantului. Această femeie, pe care o īmbrăţişez, va ajunge īntr-o anume clipă după care NU VA MAI FI. El crede chiar că gīndul permanent al īndrăgostiţilor este : „cine va muri īntīiul?” Nu atīt filosofia, metafizica morţii, nici simbolistica ei, īl frămīntă, cīt faptul morţii. (Īn opera sa e o īntreagă colecţie de morţi, de relatări ale unor decese. Holban īmpleteşte fenomenul vital şi tonic al iubirii cu o fenomenologie a muririi, ca să spun aşa).

            Dragoste şi analiz㠖 a doua temă esenţială īn Holban.
            Livresc, rădăcinile stau, evident lucru, īn tradiţia franceză: Rousseau (Confesiunile), Stendhal (să ne amintim scena din parc dintre Julien şi Mme de Rênal, unde tot hamletianismul era: a strīnge sau a nu strīnge mīna femeii), Proust (mai ales īn Swann şi-n Albertine disparue°), Gide (Si le grain ne meurt°), Fromentin (Dominique), Raymond Radiguet. Mai presus īnsă pare a sta, īn rīnd cu Proust, idolul autorului, născocitorul lui Adolphe şi, prin el, al lui mal-du-siècle°: B. Constant. Iată, din acesta, un motto perfect la tot ce a scris Holban: „...Acea oboseală, acea nesiguranţă, acea lipsă de putere, acea analiză perpetuă, care aşează o intenţie ascunsă (arrière-pensée°) alături de toate simţirile, şi care astfel le corupe de la naştere" (Adolphe, pref. la ed. a II-a). Fiinţă hiper-sensibilă, Holban şi personajul său analizează, ar trebui spus mai tare: disecă fiecare gest, mişcare, cuvīnt, tăcere, ton, privire a eroinei, numească-se ea Dania, Ioana, Irina. Această analiză minuţioasă, exhaustivă aproape, parvine să-l ameţească pe erou, să-l deruteze, să-i reveleze că de fapt n-a īnaintat cu nimic īn cunoaşterea obiectului: femeia contemplată milimetru cu milimetru al obrazului şi al sufletului ei. Căutīnd să ajungă la atom, Sandu-Holban pulverizează iubirea şi o amărăşte. Vina īn alterarea iubirii – dacă vină e că eşti aşa şi nu altfel – īi aparţine numai lui. E mult prea „Hyperion” īntr-o lume de Cătăline. E hamletian şi cazuist cu femei faţă de care ar trebui să fie energic, autoritar şi protector. E inflexibil cu fiinţe mlădii care cer toleranţă şi mulare. (Fără-ndoială că acest „ar trebui să fie” n-are, īn fond, nici un rost. Hamlet tranşant nu mai e Hamlet. Nu poţi pune sub semnul acuzării īnsuşi statutul existenţial al unui om, şi mai ales nu poţi face asta īn materie de dragoste, care e o acceptare deplină şi necondiţionată).

            Dedublarea - a treia temă esenţială īn Holban.
            Dedublarea īnseamnă flagelul lucidităţii. Sandu-Holban e analist feroce şi deci cusurgiu. El priveşte veşnic situaţia cu un al treilea, mai bine zis al cincilea ochi, al lucidităţii, raţională, pozitivă, logică, descoperind īn avalanşă incongruenţe, inconsecvenţe, neīnţelesuri peste care un altul ar trece inconştient, Nici o secundă de auto-ignorare. Cum singur spune, personajul lui Holban e condamnat să fie fără īncetare „pe ecran" şi „īn sală", să fie mereu spectatorul cartesian, chiţibuşar şi acru al propriei existenţe. El, de pildă, sărută, analizīnd sărutul, analizīnd apoi analiza, apoi felul īn care a analizat analiza ş.a.m.d. E un abis de oglinzi paralele ale gīndirii, ce nu poate să nu dea angoasă şi disperare.
            ...Şi dacă, totuşi, această atenţie la cub nu striveşte senzaţia de viaţă, dacă īn ciuda acestui ralenti arhi-prelungit al fiecărui moment, personajele trăiesc, e pentru că le salvează darul incontestabil de observator de viaţă pură al lui Holban, şi bunul său simţ (adică neputinţa strunită) care-l obligă să sisteze interpretările acolo unde se strecoară viul, deci inexplicabilul. Căci tocmai chestiunile lăsate īn suspensie, gesturile aureolate de flu٭, de halo, transmit vibraţia inefabilă a fiinţelor care trăiesc dincolo de cuvinte.
            Ca Bacovia īn poezie, Holban e īn roman un autor monocord (Parada dascălilor e mai mult un exerciţiu de digitaţie). Romanele sale sunt in corpore° pline vīrf de iubire, universul e concentrat īn relaţiile tensionate dintre un El şi o Ea (autobiografic fără pudori inutile), din exterior nu intră īn pagini decīt sporadice şi vagi ecouri: pentru că ea, Dania aici, e evreic㠖 o aluzie, două la psihoza fascistă ce tocmai prolifera; pentru că ea, Milly, lucrează īntr-un birou, cīteva referiri fugitive la atmosfera de birocraţie şi samavolnicie din administraţie; pentru că el, Sandu, e profesor, ceva despre incultura crasă şi voioasă a belferilor. Numai datorită ochiului acut al romancierului, aceste note de apogiatură reuşesc să circumstanţieze o epocă.

            Ca formulă, romanele lui Holban sunt foarte sui-generis° (atīt cīt poate fi sui-generis un autor prin vinele căruia curge sīnge proustian). După canoane vorbind, ele nici nu-s romane, ci montaje de momente. Timpul e spart īn bucăţi inegale, o secundă, o zi, şi dispersate. Gīndul pleacă spre Huxley, dar este oprit de perfecta adaptare la fond a acestei tehnici mozaicale. Holban compune figurile aşezīnd ici o pată de culoare, colo o linie. Nu există acţiune, doar evocări din perioade diferite. Zigzagul popasurilor īn timp emană şi zigzagul caracterelor. Evoluţia, totuşi, e sensibilă, şi e marele merit al acestor cărţi fragmentate: din acumularea crīmpeielor de viaţă prinde consistenţă atmosfera fierbinte şi glacială totodată dintre cele două fiinţe osīndite la dragoste, care nu pot trăi nici despărţite, nici laolaltă.

            Romanele – cel de faţă şi celelalte – ale lui Anton Holban sunt monografii migăloase şi inteligente ale unui sentiment pentru care autorul a avut o paroxistică vocaţie. Şi existenţial şi literar excesul a dăunat. Dar ecuaţiile sale de dragoste rămīn oricīnd delectabile pentru cei care simt chemarea de a secţiona īn patru firul blond al iubirii, de sine sau de altul.

_________________
            1) Jocurile Daniei, roman, texte īngrijite şi adnotate de Nicolae Florescu (cu o Poveste a unui roman de acelaşi), postfaţă de Mihai Gafiţa, 263 pp., Ed. Cartea romānească", 1971.