V. şi "CARTEA ALBĂ" A LUI AL. PALEOLOGU
V. şi  NAŢIONALISMUL "BOIERESC" AL LUI AL. PALEOLOGU
V. şi "CULTURA ŢINE DE INIMĂ, FIREŞTE"  (dialog Al.. P - G.P.)

UN <GENTLEMAN> MELANCOLIC, IRONIC <ŞI VECHI>

             L-am văzut o singură dată pe Alexandru Paleologu. Era în biroul său de la "Cartea Românească", în spatele unui turn de manuscrise ("Asta e fleac. Să vezi ce am acasă"), într-un impecabil costum gri, cu batista nonşalant ieşită din buzunărelul de la piept; amabilitatea şi ideaţia sa, ambele de un rar aplomb, au impus memoriei mele imaginea a ceea ce putem numi un gentleman cerebral.
            Nu părea strivit de cantitatea aceea angoasantă de hîrţoage ce trebuiau citite. Le considera cu o superioară toleranţă. Le privea cu tandreţea şi mustrarea cu care supraveghează un tată năzbîtiile progeniturilor. Al. Paleologu nu e dintre cei care sunt visceral trişti pentru că au citit toate cărţile. Nu mi-l pot imagina decît înconjurat de cărţi, ca un sultan de cadîne, bucurîndu-se de ele. "Lumea şi viaţa - zice -  nu sunt nimic fără cărţi" (Spiritul şi litera, p.4)² .
            Paleologu e un intelectual, adică un ins care şi-a făcut din inteligenţă un idol - negăsind altul mai bun. "Comportarea intelectuală e întotdeauna creatoare, într-un fel sau altul, chiar dacă nu se manifestă neapărat prin scriere de cărţi. Intelectualul trebuie să poată face toate raportările posibile de la viaţă la cultură şi de la cultură la viaţă" (Bunul- simţ ca paradox, p.19). Paleologu le face, şi pune inteligenţa în rangul suprem al virtuţilor. Inteligenţa, aşa cum o vede el, este mama omeniei. Un prost nu poate fi decît rău. Din inteligenţă naşte totul, inclusiv iubirea: "Inteligenţa e cel mai puternic afrodisiac, iar iubirea e cosa mentale°" (Bunul-simţ..., p.86). Este credinţa lui Pascal, al cărui "paradox genial" l’amour et la raison n’est qu’une męme chose° e citat în ambele cărţi³ ale lui Paleologu (Spiritul..., p.144; Bunul-simţ..., p.63) şi a lui Camil Petrescu ("Bucuriile adevărate ale dragostei sunt bucurii ale minţii" - Act veneţian), unicul scriitor asupra căruia Paleologu poposeşte³ îndelung şi metodic, dedicîndu-i patru studii compacte. Aşa cum filozofii dinainte de Socrate deduceau universul dintr-un singur element (Totul este foc. Totul este apă), Al.Paleologu pune tot ce e uman în inteligenţă. El este raţionalist din cap pînă-n picioare ("Spiritul se insinuează răspîndindu-se ca un venin în toată textura somatică a fiinţei" - Bunul-simţ..., p.89) şi chiar un pan-raţionalist. Adică un aventurier al adevărului. Raţiunea e bunul-simţ condus cu metodă. Iar bunul-simţ e "darul de a «simţi bine», de a discerne,... de a imagina adevărul, de a îndrăzni" (Bunul-simţ..., p.7). Eminamente proteică, inteligenţa se face virilitate (a citi Critica raţiunii pure, iată un act viril! - şi, mai ales, a o scrie!), îndrăzneală, sensibilitate, umor⁴, iubire, imaginaţie. Aurul cenuşiu e convertibil în orice.
            Inteligenţa fiind, la Al.Paleologu, dominanta, "bobîrnacul" primordial, resortul "che move’l sole e le altre stelle°", care e metoda (=calea) pe care o urmează?
            Aş răspunde astfel: Al.Paleologu practică, deliberat şi temperamental, un scepticism ironic şi o melancolie programatică. Cum să nu fie "sceptic", cînd "variate avataruri i-au sporit mult de tot cunoştinţele despre lume şi viaţă" (Spiritul..., p.5), cînd pretinde că dracul "e mult mai negru decît cea mai grozavă negreală, şi suntem unii care l-am văzut" (Bunul-simţ...,p.103)? Cine l-a văzut pe dracul, suflă şi-n le bon Dieu°. Ironia lui Paleologu? Citiţi ce a spus cu ocazia primirii (pentru cartea Spiritul şi litera) a unui premiu de... debut ("Accept acest premiu fiindcă mă feresc mai mult de ridicol decît de lipsa de umor") şi priviţi-i, în acelaşi număr al României literare, fotografia cu acel zîmbet blînd care ustură. De va îmbătrîni vreodată, Paleologu va arăta ca un Voltaire plin de amenitate. Ironia, ca metodă de cunoaştere, e un cal troian: intră în idei, în fenomene, în concepte şi le dizlocă, le întoarce pe dos, făcînd vizibil interiorul, maşinăria. Ca putere de pătrundere, ironia are o singură egală: metafora. Aceasta leagă toate lucrurile lumii, ironia le dezleagă. Ironistul Paleologu, mitralior de paradoxuri (paradox, adică adevărul văzut pe dedesubt), vine de două ori din... Andersen: este prinţesa care simte bobul impur sub şapte saltele care-l ascund, şi este copilul care vede goliciunea împăratului etc.
            ...Cît despre melancolie... Ea e reversul ironiei, respiraţia acesteia, răgazul contemplativ. Paleologu, superlativ sociabil, este totuşi un bărbat singur³. Singurătatea generează melancolie ca viermele firul de mătase. Dar singurătate va să zică şi lipsă de Xantipă. De aceea, Paleologu, simpatizant al lui Maurois (despre care Gide spunea că face "conférences pour dames"°) e un splendid filogin. Pagini mai frumoase ca ale sale despre condiţia femeii, literatura română de reflecţie n-are. "Melancolia e deci o treaptă a lucidităţii, o eliberare a spiritului şi de aceea e, de multe ori, nuanţată de ironie" (Bunul-simţ..., p.58). Melancolia lui Paleologu este un abandon activ, o stare de vulnerabilitate mentală, o ataraxie eficace. Cînd ironia se întoarce către sine, Al.Paleologu e melancolic.
            Ceva despre "paradoxalul" Paleologu. Gentlemanul din cabinetul editurii se plimbă "cu picioarele goale în Forum", "în short la Galeriile Vaticanului", "în blue-jeans prin Florenţa" (Bunul-simţ..., ed. 1972, pp.176, 180, 196). Găseşte "absolut oribil (s.Al.P.), vulgar, tot ce e de Rafael în Pinacoteca Vaticanului" (Bunul-simţ..., ed. 1972, p.178). Cere "să nu denigrăm melodrama; cred dimpotrivă despre ea că e o esenţă de mare teatru" ....... Mărturiseşte că "nu pot să-l sufăr pe Rousseau". Aduce osanale literaturii poliţiste. Îi plac cuvintele invelate ca atrabilar hierofant, entelehie, teofanie, palingeneză, dar, la rigoare, "trînteşte" degajat şi cîte un anasîna, boscărie, hurducat sau mare scofală! Îl gustă cu jovialitate pe Al.O.Teodoreanu ("voluptate erudită... filosofie... un înţelept" - Spiritul..., pp.175-177²), repudiază cu grimasă Scrisorile a patra şi a cincea de Eminescu: "exprimă un năduf destul de ordinar, plin de înfumurare şi platitudine" (Bunul-simţ..., p.85). Şi altele, tot aşa, în alb pur şi negru dur.
            Două vorbe despre critic. Paleologu e un zarifopolian ("sub a cărui influenţă m-am deprins cu literatura" - Spiritul..., p.164), afectînd tactic amatorismul. Cum s-ar zice, sunt confidentul cărţilor, nu mercenarul lor! Aristarh° investighează, Paleologu descoase. El e tipul literatului agale, intermitent ironic şi distins, degustător subţire şi cu panaş a literaturii de sus de tot şi de jos de tot. Aristarh are de dat seamă, Paleologu vrea să-şi dea seama. El, ca bun moralist producător de eseuri chintesenţiale, citeşte la diateza reflexivă. Paleologu e critic nu "de gazetă", ci "de salon". Faţă de literatură, Paleologu ocupă poziţia prietenului generos, intim sau, dacă acceptaţi, a amantului solemn, expert în voluptăţi solomoniace. Faţă cu opera, Aristarh e un comisar, Paleologu un prelat confesor. Religia sa e lectura.
            Paleologu e cel mai "Montaigne" critic de azi ("am scris despre cîţiva autori şi cîteva opere pentru că mi-au stîrnit nişte reflecţii... De fapt, am scris despre mine..." - Spiritul..., p.6: "Sunt eu însumi aluatul cărţii mele" etc. - Montaigne). De aici, libertinajul intelectual, ca anti-dogmă, para-dogmă. Paleologu citind nu caută ordine şi ierarhii, ci orientale delicii sau arcane, el este aici un "balcanic" sau un "iniţiat". Procedura lui e nonşalanţa scotocitoare, vagantă, divagantă, kieful spiritual. Paleologu ("mă declar paseist" - Bunul-simţ..., p.59) e "vechi". 

______________________

                1) Bunul-simţ ca paradox, ediţia a II-a (remaniată de autor), Ed. Vitruviu, Buc., 1997, 202 p. (Notă din 1997)
                2) Trimiterile pentru volumul Spiritul şi litera se referă la ediţia de la Ed. Eminescu, Buc., 1970. Cele pentru Bunul-simţ ca paradox, cînd nu se menţionează altminteri, la cea de la Ed. Vitruviu. (Notă din 1997)
                3) Cititorul e rugat să nu uite că are sub ochi un articol scris în 1972 şi publicat, iniţial, în Magazinul, nr. 808 din 31 martie 1973. (Notă din 1997)
                4) Smerit rog pe redactorul acestei pagini, de al cărei spaţiu ştiu că azi am abuzat, să-mi îngăduie, măcar în subsol, un cuvînt despre umorul bonom, gen Anatole France, al lui Paleologu. Ilustrez cu o delicioasă butadă a sa: "Un bărbat care a avut de-a face cu o femeie proastă, dacă a scăpat, il court encore" (Bunul-simţ..., p.87). (Notă din 1973)