V. şi O COMEDIE METAFIZICĂ (N. Breban, Amfitrion)
                ÎNTRE POLITIC ŞI LITERAR  sau Lupta calităţii cu cantitatea la Nicolae Breban (N. Breban, Riscul în cultură)

PEŞTI DE PLASTIC ÎN ACVARII DIFERITE           

            N-am nici un rezon de a nu fi obiectiv cu Breban. Mai curînd dimpotrivă, omul îmi place. Am scris cu simpatie despre În absenţa stăpînilor, cu entuziasm despre Îngerul de gips, cu jumătate de admiraţie despre Bunavestire. Despre Animale bolnave, care, la vremea ei, m-a "prins", n-am dat seamă. Drumul la zid, mărturisesc, n-am putut-o citi integral. Don Juan mi s-a părut făcută, tezistă, scrisă prea mult din cap – deşi acolo, dacă decupăm bine, există cîteva fiinţe. Pîndă şi seducţie m-a lăsat rece (şi am observat, nu maliţios, că nu doar pe mine). Am gustat, însă, Confesiunile violente (epitetul e mai mult comercial, dar cartea ţine), în care am găsit un intelectual febril, inventiv şi disociativ, cu bune apetenţe teoretizante, memorialist egolatru dar ataşant, pentru că orgoliul său, deşi mare (chiar hipertrofiat, ar spune răii) îi vine bine şi nu e ţepos, contondent, pustiitor, ci "rotund", lis, îndulcit de amenitatea omului de lume, mai mult mittel°- decît est-european, şi cu ceva candid în infatuarea sa.
            Pentru acest articol, am mai trecut, de data aceasta în "diagonală", prin cele 1400 de pagini ale romanului Amfitrion¹ (şi însemnările mele marginale), încercînd să uit ce am scris anterior. N-am reuşit. Ce mult mi-ar fi plăcut să înşfac Consecvenţa, să-i frîng gîtul şi să pot pune ca motto acestor însemnări recidiviste fragmentul de jurnal al lui Eugen Ionescu din eseul despre Ion Barbu: „În clipa în care am început să scriu studiul atît de vehement, atît de sigur în ton, atît de integral şi intransigent negativ, poeziile lui Arghezi au reînceput să-mi pară neînchipuit de frumoase" (Nu, Ed. Humanitas, 1991, p. 56). Dar a doua (de fapt, a treia!) trecere prin carte a fost şi mai dezamăgitoare. Am avut senzaţia că e scrisă cu o tensiune leneşă, sub un imbold cantitativ: să facă trilogie, să fie mult. Călinescu spunea despre Rebreanu că e ca apa mării: într-un pahar, e nisipie şi tulbure, dar în imensitatea unduitoare a ansamblului, e fascinantă. La Brebanul de faţă, e exact invers. Întregul e incongruent şi insesizabil, dar pe mici porţiuni se zăresc ghiarele de diavol ale scriitorului de rasă (metafora muştei şi a scării cartografice: I, 64, 69; imaginea străzii, a vulgului: II, 32; sociologia mondenă din II, 80 şi 299; pasajul "informatorului spionat": II, 196; posesia erotic-abstractă din III, 408, 412 şi altele cîteva). Nici micro-"dizertaţiile" (speech-uri, opinii, cuvîntări, peroraţii, intermezzo-uri) de o pagină-două, despre subiecte cu contur clar, presărate ritmic, cum ar fi, în I, cele despre corupţie (p. 160), economie (312), prostie (347), feminitate (349); în II, despre puterea "generaţiei Dej" (59), cenaclul Păunescu (62), relaţia provincie-capitală (140), destin (324), cercurile junimii literare (332); în III, despre, din nou, feminitate şi opusul ei (120, 184), posesie, necesitate, existenţă, instinct, hazard (passim°) – nu-s scrise cu mînă bleagă, dar, chiar excelente de le-am socoti, aceste insule de gînduri mai coagulate decît magma care le înconjoară nu totalizează nici cît să acopere două pagini din Contemporanul – Ideea europeană, şi ar fi minimalizant pentru un artifex de, totuşi, talia lui Breban să-i lăudăm isprava acestor miniaturi deştepte şi onorabile.
            În rest însă, în marele rest, Amfitrion e o carte care nu bate nicăieri, nu deschide nimic şi calcă jalnic, fără păs, pe corzile întinse ale răbdării cititorului. Breban sfidează, cu agasantă placiditate, noian de convenţii naratologice, dar nu pune în loc decît o incontinentă vorbire suficientă doar sieşi. A şi prognozat (în II, p. 384) cu aproximaţie efectul: „sterila furie a nu puţinor critici care ne văd egaraţi, rătăciţi de la abeceul artei clasice, tradiţionale”. Eu, unul, nu mă aflu printre acei mulţi furioşi care înfierează egararea. Sunt doar descumpănit că o forţă creatoare serioasă s-a consumat pe materiale friabile şi proiect mîlos. Nu există "epic" în cele trei volume, dar nu există nici "psihologic", nu e nici "creaţie", nici "analiză" (e cîte un ciob de "ionic", unul de "doric" şi altul de "corintic", care nu se încheagă), nu se petrece (a se citi şi noician) nimic semnificativ, necum memorabil. În trilogia brebaniană nu există nici un om, ci un fel de mutanţi, din care n-a rămas minte, inimă, sex, caracter, voinţă, ci doar, ca zîmbetul pisicii de Cheshire a lui L. Carroll, doar emisia lexicală. Ei nu trăiesc, ci emit vocabule. "Discursează", cum spune autorul însuşi, creator, aici, nu de personaje, ci de informe digresiuni în digresiuni, o enormă trăncăneală lipsită de obiect, care, ca şi porumbelul lui Kant, se ridică tot mai departe de real şi moare sufocată. Abolit epicul, abolit psihologicul, abolit personajul, abolită coerenţa, se instalează pe teritoriul deşiratelor file aurora boreală a totalitarei logocraţii samavolnice. Nici umbră de relalii sociale plauzibile între entităţile­purtătoare-de-nume din roman. Relaţiile sufleteşti dintre ele, cît se conturează, evanescent, sunt ca spaţiile din grafica unor Escher, Jos de Mey, Bruno Ernst, Penrose , adică posibile numai pe hîrtie, în universul viu nicidecum.
                                                   *
            COABITEAZĂ, în scrisul durabil al lui Breban, o tînjire "balzaciană" şi una "swedenborgiană". Dar în romanul pe care-l forfecăm, el nu reuşeşte să concureze nici Starea Civilă, nici Metafizica Sociologiei. Construcţia cărţii e o juxtapunere şi o textură de lîncezeli. Lîncezeala epică e dublată de cea psihologică ("eurile" sunt atît de dezagregate, încît nimeni nu e cineva). Personajele n-au caracter, n-au sens, nu sunt în relaţie nici cu ele însele, nici între ele, ca nişte peşti de plastic în acvarii diferite. Lîncezeala pluteşte şi ca atmosferă pe cerul şi pe apele mlăştinoase ale romanului, care începe şi se termină (e un fel de a spune) în zăpuşeala mortifiantă a duminicilor de vară bucureştene; asta aduce aminte de cruntul "plictis de provincie la scară universală", de "universul transformat în după-amiază de duminică" ale lui Cioran (Précis de décomposition, Gall., 1966, pp. 11, 34).

_________________________

            1) Amfitrion (Demonii mărunţi, 400 pp.; Procuratorii, 448 pp.; Alberta, 624 pp.), Ed. DU Style, col. "Biblioteca mileniului trei", Buc., 1994.