V. şi O COMEDIE METAFIZICĂ (N. Breban, Amfitrion)
                PEŞTI DE PLASTIC ÎN ACVARII DIFERITE (N. Breban, Amfitrion)

ÎNTRE POLITIC ŞI LITERAR
(sau Lupta calităţii cu cantitatea la Nicolae Breban)

        Nicolae Breban e o natură puternică. Lucrul e vizibil de oriunde ai porni. Omul radiază o amenitate cum n-are nici un alt literat român (cu excepţia lui Alexandru Paleologu). Breban îşi ascultă interlocutorul cu un soi de bunăvoinţă protectoare (şi, desigur, vag absentă, ca orice artist obsedat de ale sale şi care face un efort să tacă). Dar bunăvoinţa sa e reală, şi ea izvorăşte din imensa idee despre sine pe care romancierul o are. El se comportă de parcă universul său te-ar îngloba, e de la sine înţeles, şi pe tine, iar el, demiurg şi custode al acestui univers, veghează cu o tandră condescendenţă٭ asupră-ţi. Blîndeţea sa curtenitoare e ca a unui împărat faţă de supuşii săi. 
        În cărţile sale, tema nucleală e dominarea. Raportul dintre cel stăpînit şi cel care stăpîneşte. Nu tot ce a scris Nicolae Breban m-a încîntat. Cred că forţa sa discursivă e mai mare decît cea coagulant creatoare. În momentele de graţie ale carierei sale literare, le-a pus în echilibru. O bucată masivă din Bunavestire e un astfel de moment. Grobei poate sta alături de Moromete în panteonul de arhetipuri ale literelor române postbelice. Îngerul de gips este un altul. Breban pune aici - mi se dă voie să reciclez un clişeu? - cuvintele în slujba vieţii. E o lume care vorbeşte acolo, nu un autor. Şi Animale bolnave e o carte care nu e de serie. Dar, în ciuda dostoievskianismului ei, datează. Incontestabil că în orice roman al lui Breban se simte ghiara leului. Numai că, aşa cum despre Liszt s-a spus că scrie concerte contra pianului, nu pentru pian, sunt printre scrierile lui Nicolae Breban şi opuri care nu se lasă domesticite. Nu se lasă date pe brazda cititorului. Opun prea multă rezistenţă lecturii. Ca un cîine pe care l-ai cumpărat, dar el se-ntoarce la vechiul stăpîn.
        Breban nu se poate mişca decît pe spaţii mari. El are, mărturisit, un cult al cantităţii ("Să public zece mii de pagini!" - p.287), cu sorgintea în respectul "nemţesc" al muncii (v. Cuvînt-ul înainte) şi în mentalitatea de "bivol" în sensul julesrenardian al cuvîntului. De aici şi sarcasmele la adresa "talentului" sau a celor care, hm, "scriu bine": ce să facă un superman, dincolo de rău şi de bine, cu o floretă?!
        În proza de idei, speculativă, de factură eseistică, memorialistică, în construcţiile ideologice, Breban e foarte adesea delectabil. E un om cultivat, mi se pare că e cel mai cultivat dintre prozatorii în viaţă, cu cîteva lucruri din marea cultură bine aşezate în el şi asimilate cu fervoarea autodidactului, cu priză la grandios ca şi la subţirimi. Cartea de la Polirom¹ adună mai multe texte (zic "texte" dintr-un real embarras°: eseuri nu-s, studii nu-s, articole? horribile dictu°!... cozerii٭ ar fi mai apropiat de esenţa lor discursivă, conferenţială - autorul le spune, la p.155, "foiletoane") de o apreciabilă coerenţă interioară.
        Ca şi în romane, principiul de construcţie (poate că, în loc de construcţie, trebuia să scriu "desfăşurare"? ori "aglomerare"? ori "aglutinare٭"?) e cel al păpuşilor Matrioşka, ascunse una în alta. Breban e un autor de paranteze în paranteze în paranteze... Cu orgoliul său exhibat cu candoare - şi, să recunoaştem, cu aplomb, cu şarm, cu glamour° - el îşi converteşte meteahna ("acele paranteze care-mi parazitează nu numai editorialele, dar şi romanele «de ficţiune», p.173; nu e un pleonasm! în fond, cartea de faţă e un roman de gînduri) în izbîndă: este "gîfîitul" său. "Pentru mine, stilistica este gîfîitul autorului. Să se audă gîfîitul celui care scrie" (p.291); e "«gîfîitul» modului meu de a gîndi", care generează "autenticitate stilistică" (p.173). N-am să-l şicanez acum pe romancier cu întrebarea de ce răsuflarea regulată n-ar da şi ea autenticitate, pur şi simplu fiindcă con-simt; nici eu nu poci pentru ca să trăiesc fără paranteze.
        Şi despre ce gîfîie Nicolae Breban în acest roman modular de gînduri? El gîfîie polifonic, în, totuşi, două mari registre: politicul şi literarul, ambele cu contrapunct epic-memorialistic. Vrea o opoziţie mai puţin bicisnică. Vituperează "diversiunea naţională" (id est°: naţionalistă; v.pp.81, 820). Discerne cumpătat între teroarea stalinistă şi oroarea post-stalinistă (v.p.97). Face un portret în linii tari, goyeşti, al lui Ceauşescu (p.198). E împotriva fundamentalismului ortodox, in nuce° la un Nae Ionescu (ortodoxism=românism) şi aduce un elogiu bisericii greco-catolice, adînc româneşti şi totodată arteră spirituală de legătură cu Occidentul. Rememorează episodul sinistru al "transcendentalilor" (v.p.161). Descrie intervenţiile benefice ale unui dalmaţian luminat: Cornel Burtică, cel datorită căruia a apărut romanul Bunavestire (v.pp.129 şi urm.), cel datorită căruia a fost eliberat Ion Negoiţescu (v.p.172). Suntem deja la interferenţa politicului cu literarul, o fîşie cît hăul de lată. Aici intră consideraţiile despre compromis (Călinescu, Camil, Ralea, Vianu, Sadoveanu, v.p.102: "Sigur..., poate că a fost totuşi bine că ei au continuat să fie prezenţi în cultură, cu oricîte compromisuri - deşi, eu, în ce mă priveşte, prefer exemplul unor Voiculescu, Ţuculescu, Ion Barbu sau Blaga, ce s-au automarginalizat!"). Aici intră polemicile (cu mult sos narativ) cu Goma: un gentleman onctuos٭ se scutură cu calm glacial de pufnetele unui zavragiu. Aici intră amărăciunea din cauza veşnic-neterminatului-românesc sau a "canibalismului" moral autohton (v. episodul cu Antologia... lui N.Manolescu, retrasă de pe piaţă nu la decizia partidului, ci la "instigaţia unui grup de scriitori ca Stancu, Cicerone Theodorescu, Boureanu..." (p.141). În emisfera literară propriu-zisă, Breban povesteşte cruciada sa est-etică; separă grîul de neghină în rîndul Petreştilor, dînd Cezarului ce-i al Cezarului şi Camilului ce-i al Camilului (v.p.88); apără, în mod paradoxal, realismul (v.p.49), el, care este un anamorfotic٭ abisal; face puţină lumină nietzscheeană în Caragiale şi o inspecţie justiţiar-analitică lui Blaga şi romanului său; vede în Iisus Hristos "primul erou modern" (p.224) precum şi multe alte idei.
        O carte cerebral febrilă, agasantă uneori, dar nicicînd plicticoasă. Marele noroc al lui Nicolae Breban este că mult din ce pierde prin cantitate, recîştigă prin calitate.
_________________________

            1) Nicolae Breban, Riscul în cultură, Ed. Polirom, col. "Plural", Iaşi, 1997, 300 p.