V. şi
►PEŞTI DE PLASTIC ÎN ACVARII DIFERITE (N. Breban, Amfitrion)
►ÎNTRE POLITIC ŞI LITERAR  sau Lupta calităţii cu cantitatea la Nicolae Breban (N. Breban, Riscul în cultură)

O COMEDIE METAFIZICĂ

1. NIŞTE BREBANI           

            Am citit toate cărţile lui Nicolae Breban, de la Francisca la Confesiuni violente. Despre unele (În absenţa stăpînilor, Îngerul de gips, Bunavestire) am şi scris. La Îngerul... – cu mare entuziasm. Cred şi acum că este cea mai bună – şi mai durabilă – carte a scriitorului. Bunavestire e promontoriul celuilalt Breban. El a fost de la început dublu, literal, şi în toate sensurile. După Petru Dumitriu, sau alături de el, Breban e prozatorul cu cea mai patentă constituţie duală din literele româneşti de după război. Pînă şi traiectoria sa socială s-a mulat acestei feldeinţe٭. A fost şi este un artist, pasionat (hantat٭!) de artă pînă-n vîrful unghiilor – dar a nutrit şi patima “puterii” . Ascensiunea sa fulgerătoare, dintr-un ilustru necunoscut pînă la membru în Comitetul Central, a pus pe gînduri pe mulţi. Un ardelean tenace (Maiorescu, Goga) cu stofă de Rastignac? Nu fu chiar aşa. Dualitatea firii sale şi-a spus cuvîntul. „Viaţa” a dovedit că Breban e mai apt să se lase obsedat de putere decît s-o deţină. Posedat, nu posesor. E prea „Cartier Latin” pentru asta. Ca şi Petru Dumitriu, mutatis mutandis°, a lepădat¹, ascultîndu-şi daimon-ul lăuntric, mari avantaje: şefia României literare, înalta funcţie de partid etc., ceea ce n-a fost şi nu e nici azi la îndesufletul oricui. „Arivistul” primilor ani s-a dovedit a fi un frondeur٭, ba chiar, cu moderaţie, o conştiinţă. Conformismul necesar ascensiunii şi menţinerii în „nomenclatură” a fost contrazis de natura indomptabilă a scriitorului.
            Coabitează în Breban o tînjire balzaciană şi una, să zic aşa, „swedenborgiană”. „Trebuie să semăn cu bunul Dumnezeu cînd îmi creez personajele”, clamează el într-o pagină a Confesiunilor (141), iar ceva mai departe, la p. 281,  îşi exhibă iar înclinaţia balzaciană prin mărturisirea că ficţiunea (sa) i se pare uneori mai consistentă decît realitatea. Dar acest „sindrom Balzac” nu e şi o componentă a textului brebanian concret, care nu tinde să fie o „comedie umană”, să concureze Starea Civilă, ci mai curînd o metafizică a acestora. De altfel, modelele sale depistate şi declarate sunt Th. Mann şi Dostoievski. (Porecla “Brebingway” a fost o aiureală, el nu e behaviourist, n-are răbdare să-şi privească doar personajele, ci le scotoceşte pînă în... pînzele albe ale fiinţei lor). Latura de „Swedenborg” e vizibilă tot în confesiunea de la p. 281: realitatea ca atare i se pare „lîncedă”, „greoaie”, „prea lungă”, el o anulează, face „tabula rasa”° şi aşează altceva (ar trebui să scriu: Altceva) în loc. Acest balans între mundan٭ şi trans-mundan٭ a marcat din capul locului scrisul lui Breban, dar a devenit mai exploziv după Bunavestire.
            O altă polaritate dominantă la autorul recentei trilogii² este cea desemnată pe de o parte de: A) Modelatorul de Personaje şi, pe de alta, de: B) Sociologul escherian. Breban – observa cu pătrundere şi C. Ungureanu – deşi striveşte multe convenţii ale naratologiei, crede în personaj şi a creat cîteva memorabile (Minda, Ludmila, Mia, Grobei). Dar în acelaşi timp, el e un observator eseistic şi fantast al societăţii, al marilor grupuri în „transhumanţa” lor Margine­Centru-Margine. Zeci de pagini, din cărţi de ieri şi din cea de azi, sunt schiţe sociologice (pe alocuri escheriene) asupra unor categorii umane, parţial corecte, parţial deformate ca-n oglinzi parabolice sau ca în Bosch.            

            Ca un addendum° al acestui prim episod al cronicii mele neconvenţionale (de aceea îi şi spun „de tranziţie^”3)^, îngăduie-mi cititorul Dilemei să-i ofer două scurte texte (au apărut în Astra, 12/1986), care încercau prin comprimare parodică să facă o secţiune în mecanismul compoziţional-narativ. Cele două au un pretext comun: un sărut pe o bancă în parc.   

2. WORDS, WORDS, WORDS°

            Toţi Brebanii evocaţi în numărul anterior pot fi întîlniţi şi-n trilogia Amfitrion². În cîte un alineat, în cîte un pasaj. Călinescu spunea despre Rebreanu că e ca apa mării: într-un pahar, e nisipie şi tulbure, dar în imensitatea unduitoare a ansamblului, e fascinantă.
            Mă tem că, în cazul de faţă, cu Breban e exact invers. Întregul, eu unul îl găsesc insuportabil şi de nesusţinut; dar, pe cîte o mică porţiune, se văd ghearele de diavol ale scriitorului de rasă.
            De ce insuportabil? Pentru că e o carte care nu bate nicăieri, nu deschide nimic şi calcă jalnic, fără păs, pe corzile întinse ale răbdării cititorului pre­modern, modern, post-modern. Breban năruie noian de convenţii naratologice, dar nu pune în loc decît o incontinentă٭ vorbire suficientă sieşi şi doar sieşi. De altfel, om cultivat şi minte foarte lucidă (vezi perfecta coerenţă a Confesiunilor violente), el a şi prognozat cu aproximaţie ecourile cărţii sale, ironizînd anticipat, la p. 384 a volumului al doilea (Procuratorii), “sterila furie a nu puţinor critici care ne văd egaraţi, rătăciţi de la abeceul artei clasice, tradiţionale”. În ce mă priveşte, nu de furie, sterilă ori ba, e vorba, ci de o intelectuală tristeţe că o forţă creatoare atît de serioasă se consumă pe materiale friabile şi proiect mîlos. Jos ramolita artă clasică, trăiască cea modernissimă, dar îi cer şi acesteia, deopotrivă, substanţă şi congruenţă Nu există epic în cele aproape 1500 de pagini, nu se petrece (luaţi vocabula şi-n sensurile noiciene) nimic, nu memorabil-semnificativ, dar măcar remarcabil. Şi încă n-ar fi catastrofal. La limita dintre talent şi geniu, se poate roman şi fără iepic. Cu un epic lăuntric. Cu mişcări ale imponderabilelor sufleteşti. Cu iluminări ale meandrelor omenescului. Cu descinderi în bolgiile٭ subconştientului. Cu spoturi în labirintul alcătuirii morale a unor fiinţe. (Cel care scrie aceste rînduri nici nu poate suferi epicul. Eseurile lui Montaigne i se par mai palpitante decît cel mai bun roman poliţist. Pentru că gem de umanitate). Dar în trilogia lui Nicolae Breban nu există oameni, ci un fel de marţieni cu cuvinte în loc de ochi, cuvinte în loc de inimă, cuvinte în loc de picioare, cuvinte în loc de sex, cuvinte în loc de suflet, vorbe în loc de conştiinţă. Marchievici, Alberta...? Words, words, words. Ei nu trăiesc, ci vorbesc – şi atît. “Discursează” –  cum spune autorul însuşi, un creator, aici, nu de personaje, ci de lungi şi informe digresiuni ale unor digresiuni ale..., o enormă trăncăneală lipsită de obiect care, ca şi porumbelul lui Kant, se ridică tot mai sus, acolo unde nu mai e aer care să-i împiedice zbenguiala, şi moare sufocată. Abolit epicul, abolit personajul, abolită logica, abolită consistenţa, abolită noocraţia – se instalează, de-a lungul şi de-a latul obscurelor fire, aurora boreală a totalitarei logocraţii. Nici umbră de relaţii sociale plauzibile între entităţile-purtătoare-de-nume din cartea lui Breban. Relaţiile sufleteşti dintre ele, cît se conturează, sunt ca spaţiile lui Escher , adică posibile numai pe hîrtie, în universul viu nicidecum. Inutil să adaug că şi domeniile politic, economic sau intelectual sunt la fel de absente, ca şi orice altă zonă a oricărei realităţi imaginabile. Roman despre dictatură, cum se sugerează în Confesiuni violente. (v. p. 360)? Nu mai mult ca despre războiul burilor. Amfitrion e un “roman” “despre” nişte abstracţiuni date de autor drept oameni care nu fac alta decît emit abstracţiuni. Critica amabilă şi de salon ar putea aduce vorba de Decameron sau de Şeherezada, poveşti  puind poveşti u.s.w.°; acelaşi neam de zoili٭  ar putea aplica eticheta de roman peripatetic٭, roman al vorbirii torenţiale, atotnimicitoare. Dar ar fi faţă de carte cum e cartea însăşi faţă de real. În fine, alţii ai putea reagita stindardul eseului: „Breban face eseu!”. Fals. E drept că, din sută în sută de pagini, se rosteşte cîte o scurtă dizertaţie (speech°, opinie, cuvîntare, peroraţie) de o pagină-două despre subiecte recognoscibile, cum ar fi, în I, despre corupţie (p. 160), economie (312), prostie (347), feminitate (349); în II, despre puterea generaţiei Dej (59), cenaclul Păunescu (62), relaţia provincie-Capitală (140), destin (324), cercurile tineretului literar (332); în III despre, din nou, feminitate şi masculinitate (120, 184), posesie, necesitate, existenţă, instinct, hazard (passim°) – dar, chiar excelente de le-am socoti, aceste mici însăilări de gînduri, mai clare şi mai coagulate decît magma care le înghite, ele nu totalizează nici cît să acopere două pagini ale revistei Contemporanul – Ideea europeană, şi ar fi jignitor pentru un intelectuaI de talia lui Breban să-i lăudăm reuşita acestor miniaturi deştepte, dar situate la nivelul spusului de după 1989. În rest, romanul nu e în nici un fel eseu, pentru că nu disecă, nu pritoceşte, nu adulmecă limpede şi raţional probleme, dileme, teme, ci vehiculează, mai curînd “poematic” (dar în direcţia pejorativă a termenului), sintagme, tropisme٭, inefabiluri vide.
 

3. EŞECUL ALEXANDRIN٭ 

            Să citeşti Amfitrion e ca un lung voiaj cu avionul prin nori sau pe deasupra lor. Doar cînd şi cînd, aleatoriu, prin fugitive interstiţii, zărim nişte petece de pămînt, repede acoperite de nemiloasa pîclă albă.
            Construcţia romanului e o juxtapunere şi o textură de lîncezeli. Lîncezeala epică⁴ e dublată de una psihologică (eurile sunt atît de multiplicate, încît nimeni nu e cineva!), lîncezeala ideatică se împleteşte cu cea morală („personajele” n-au caracter; nu sunt în relaţie nici cu ele însele, nici între ele, ca nişte peşti în acvarii diferite şi opace). Lîncezeala pluteşte şi ca atmosferă pe cerul şi pe apele tulburi ale romanului, care începe şi se termină (e un fel de a spune) în zăpuşeala mortifiantă a „duminicilor de vară bucureştene”. Asta aduce aminte de cruntul „plictis de provincie la scară universală”, de „universul transformat în după-amiază de duminică” ale lui Cioran (Précis de décomposition, Gallimard, 1966, pp. 11, 34).
                                         
                                                                                                         *
            Constrîngerea creează forţă – sună un gînd al lui Leonardo da Vinci. Primul mare text produs şi publicat de Nicolae Breban în deplină libertate exhibă precumpănitor cusururile prozei sale de pînă acum şi-i lasă în umbră compactă calităţile.
            „Teritoriile limită de viaţă sufletească” de care vorbea G. Dimisianu sunt aici teritorii de dincolo de limită, unde începe neantul. Puţinele gesturi şi multele fraze ale „personajelor” sînt ca nişte note disparate, slobozite parcă, prin hazard, de instrumente diferite, şi nu se încheagă într-o melodie, nici în limitele gamelor clasice, nici în dodecafonie. Unele acorduri sună pur şi straniu – dar e prea puţin.
            Mihai Dinu Gheorghiu observa într-un eseu despre Breban „dedublarea personajului”, cuplată cu „dedublarea romancierului” (Reflexe condiţionate, C.R., 1983). În Amfitrion, autorul însuşi susţine că „eul lui (al „protagonistului”, Marchievici) se bifurcă în multe alte euri, zeci de euri” (Confesiuni violente, p. 365). Teoretic, n-ar exista nici o obiecţie ca lucrurile să stea aşa; într-un tărîm psihologic escherian, într-o utopie populată cu alcătuiri fără masă (pondere) şi contur, de ce nu? Dar în romanul pe care l-am citit şi despre care trebuie să comunic unor inteligenţe cartesiene cum e şi dacă e bun sau rău, această arborescenţă de euri nu e sesizabilă. Sămînţa nu a rodit. În geometria euclidiană, printr-un punct se poate duce o singură paralelă la o dreaptă dată. În cea lobacevskiană, o infinitate de paralele. Universul brebanian din această carte ar trebui să fie, conform intenţiilor autorului, lobacevskian, dar e un univers? În Amfitrion sîntem mai curînd într-un spaţiu scriptural brownian٭, unde orice (oricine) o poate lua oriîncotro, dar fără să ajungă undeva.
            Eugen Simion (Scriitori români de azi, I, C.R., 1978) îi reproşa lui Breban­cel-Tînăr „excesul de eseism... analiza incoerentă, confuză”, de unde „un text nu totdeauna clar”. Diagnostic just, tumora netratată s-a generalizat.
            Cornel Ungureanu simţea la autorul nostru un „complex al şcolii” (de aici preferinţa pentru personaje autodidacţi, cu studii neterminate), îi blama „lungile şi sîcîitoarele incursiuni prin teritoriile kitsch” şi găsea şi el „structuri aluvionare” şi chiar „fraze uneori agramate” (Proza românească de azi, C.R., 1985).
            Dicţionarul... lui Marian Popa constata prezenţa „structurilor iraţionale” în scrisul lui Breban şi a „stilului inform, neîngrijit”. Stilul e şi azi lăbărţat, gîfîit, dilatat, alternînd nepăsător subtilitatea filigranală cu redundanţa٭ tautologică٭. Breban dă mereu senzaţia că nu-l mai încap cuvintele. Pentru a le lărgi sensurile, el le pune pe aproape toate în ghilimele. E ca un doping al cuvintelor.
            Amfitrion e un cancer al vorbirii golite de real, un eşec din exces de alexandrinism.

________________________________________       

            1) După părerea lui Breban, pe care n-o-mpărtăşesc, P.D. a plecat din cauza conflictului cu Beniuc: „Un conflict între doi carierişti. Beniuc a fost mai tare ca Dumitriu, excluzîndu-l pe celălalt. P.D. a pierdut şi, neştiind să piardă, a fugit” (Confesiuni violente, p. 71). Breban pune problema în termeni de putere, de meci.
            2) Amfitrion (Demonii mărunţi, 400 p., 4000 lei; Procuratorii, 448 p. 4400 lei; Alberta, 624 p., 5600 lei), Ed. DU Style, col. „Biblioteca mileniului trei” , Buc., 1994.
           • Îi amintesc cititorului, în ipoteza că i-ar folosi la ceva, mitul care stă la baza titlului: Amfitrion e fiul lui Alceu şi soţul Alcmenei. Luîndu-i înfăţişarea, Zeus i-a posedat soţia. Dar, în aceeaşi noapte, se întoarce şi el în patul conjugal. În urma acestei duble împreunări, Alcmena va naşte doi gemeni; pe Hercule şi Iphicle. Pentru a-l recunoaşte pe cel procreat de el, Amfitrion bagă doi şerpi în camera copiilor. Iphicle se sperie, Hercule îi sugrumă. O vreme, Hercule creşte în casa lui Amfitrion, care apoi îl îndepărtează, de teamă, trimiţîndu-1 la ţară, să-i păzească cirezile. Amfitrion moare luptînd alături de Hercule.
            3) Rubrica mea permanentă din revista Dilema, în care apăreau aceste texte, s-a numit "Cronica literară de tranziţie".
            4) Breban e conştient de caracterul sine qua non° al epicului, fie şi redus la minimum: „Chiar dacă putem trăi (un timp! Şi doar în aparenţă!), fără scop, nu putem deloc trăi fară epic; fără «întîmplare», fără acea «mişcare» sau «ruptură» ce se cheamă întîmplare: altfel ne-am îmbolnăvi de «splin»° ca acei lorzi englezi din romanele secolului trecut care, bolnavi de ne­întîmplare..., pornesc în lungi călătorii..." (Alberta, p. 239).
             V., în acest sait, "Belvedere" şi "Mîini desenînd".  (Clicaţi pe triunghi pentru a reveni)