V. și
►PEȘTI DE PLASTIC ÎN ACVARII DIFERITE (N. Breban,
Amfitrion)
►ÎNTRE POLITIC ȘI
LITERAR sau Lupta calității cu cantitatea
la Nicolae Breban (N.
Breban, Riscul în cultură)
O COMEDIE METAFIZICĂ
1. NIȘTE BREBANI
Am
citit toate cărțile lui Nicolae Breban, de la Francisca la Confesiuni
violente. Despre unele (În absența stăpînilor, Îngerul de gips,
Bunavestire) am și scris. La Îngerul... – cu mare entuziasm.
Cred și acum că este cea mai bună – și mai durabilă – carte a scriitorului.
Bunavestire e promontoriul celuilalt Breban. El a fost de la început dublu,
literal, și în toate sensurile. După Petru
Dumitriu, sau alături de el, Breban e prozatorul cu cea mai patentă constituție
duală din literele românești de după război. Pînă și traiectoria sa socială s-a
mulat acestei feldeințe٭.
A fost și este un artist, pasionat (hantat٭!)
de artă pînă-n vîrful unghiilor – dar a nutrit și patima “puterii” . Ascensiunea
sa fulgerătoare, dintr-un ilustru necunoscut pînă la membru în Comitetul
Central, a pus pe gînduri pe mulți. Un ardelean tenace (Maiorescu, Goga) cu
stofă de Rastignac? Nu fu chiar așa. Dualitatea firii sale și-a spus cuvîntul.
„Viața” a dovedit că Breban e mai apt să se lase obsedat de putere decît s-o
dețină. Posedat, nu posesor. E prea „Cartier Latin” pentru asta. Ca și Petru
Dumitriu, mutatis mutandis°,
a lepădat1,
ascultîndu-și daimon-ul lăuntric, mari avantaje: șefia României literare,
înalta funcție de partid etc., ceea ce n-a fost și nu e nici azi la îndesufletul
oricui. „Arivistul” primilor ani s-a dovedit a fi un frondeur٭,
ba chiar, cu moderație, o conștiință. Conformismul necesar ascensiunii și
menținerii în „nomenclatură” a fost contrazis de natura indomptabilă a
scriitorului.
Coabitează în Breban o tînjire balzaciană și una, să zic așa,
„swedenborgiană”. „Trebuie să semăn cu bunul Dumnezeu cînd îmi creez
personajele”, clamează el într-o pagină a Confesiunilor (141), iar
ceva mai departe, la p. 281, își exhibă iar înclinația balzaciană prin
mărturisirea că ficțiunea (sa) i se pare uneori mai consistentă decît
realitatea. Dar acest „sindrom Balzac” nu e și o componentă a textului brebanian
concret, care nu tinde să fie o „comedie umană”, să concureze Starea Civilă, ci
mai curînd o metafizică a acestora. De altfel, modelele sale depistate și
declarate sunt Th. Mann și Dostoievski. (Porecla “Brebingway” a fost o aiureală,
el nu e behaviourist, n-are răbdare să-și privească doar personajele, ci le
scotocește pînă în... pînzele albe ale ființei lor). Latura de „Swedenborg” e
vizibilă tot în confesiunea de la p. 281: realitatea ca atare i se pare
„lîncedă”, „greoaie”, „prea lungă”, el o anulează, face „tabula rasa”°
și așează altceva (ar trebui să scriu: Altceva) în loc. Acest balans
între mundan٭
și trans-mundan٭
a marcat din capul locului scrisul lui Breban, dar a devenit mai exploziv după
Bunavestire.
O altă polaritate dominantă la autorul recentei trilogii2
este cea desemnată pe de o parte de: A) Modelatorul de Personaje și, pe de alta,
de: B) Sociologul escherian. Breban – observa cu pătrundere și C. Ungureanu –
deși strivește multe convenții ale naratologiei, crede în personaj și a
creat cîteva memorabile (Minda, Ludmila, Mia, Grobei). Dar în același timp, el e
un observator eseistic și fantast al societății, al marilor grupuri în
„transhumanța” lor MargineCentru-Margine. Zeci de pagini, din cărți de ieri și
din cea de azi, sunt schițe sociologice (pe alocuri escheriene) asupra unor
categorii umane, parțial corecte, parțial deformate ca-n oglinzi parabolice sau
ca în Bosch.
Ca un addendum°
al acestui prim episod al cronicii
mele neconvenționale (de aceea îi și spun „de tranziție”3),
îngăduie-mi cititorul Dilemei să-i ofer două scurte texte (au apărut în
Astra, 12/1986), care încercau prin comprimare parodică să facă o
secțiune în mecanismul compozițional-narativ. Cele două au un pretext comun: un
sărut pe o bancă în parc.
|
AUGUSTIN BUZURA.
În parcul acela de
lîngă Fabrica de Țevi se găsea o singură bancă, vai de capul ei, toți
huliganii rupseseră stinghii din ea, dar alta nu era, se așezară acolo. Ea
se uită la ceas, îi spuse că la două intră-n schimb și nu vrea să
aibă neplăceri cu Manaru, că de mult o paște porcul dracului, și el își
aminti că ea îi povestise scena cînd acela o chemase în biroul
Sindicatului și-i făcuse fel de fel de propuneri. Ca să uite, îi
prinse mîinile și începu să i le sărute încet de-a lungul
vinișoarelor, pînă dincolo de încheietură, la brățara ceasului „Ruhla”.
„Fii serios spusese ea, poate ne mai vede cineva. Mai bine spune-mi: ai
fost sau nu la Județeană?” „Am fost”. „Și ce-au spus? Le-ai explicat că
ești nevinovat?” „Lasă asta..”, șopti el și se aplecă deasupra ei
căutîndu-i buzele. Mirosul de săpun ieftin și prost îl enervă. „Gaaata!”,
o auzi, „mă zgîrîi cu barba!” Îi căută nasturii bluzei, dar
banca se răsturnă cu amîndoi în noroiul prin care pluteau tampoane de
vată, capace de bere și mucuri de Mărășești.
NICOLAE BREBAN.
Pe o bancă, auzi, pe o bancă ha,
ha, ca servitoarele și soldații, așa, fără preparative, bref°,
sans façon°,
cît ai..., dar ce credea el, el despre ea, unde voia să ajungă? ha,
ha, habeas corpus°...
nu, scumpule, nu chérie,
stai puțin, just a minute°,
drept cine... dar ce are, e nebună, ce-i cu tine toanto, zăludo, bestialo,
acaparanto, ești crazy°,
și să vedeți, ha, ha, cum îi luă simandicos, ca-n provincie, mîinile,
mînușițele, membrele, lăbuțele, brațele, ca un îndrăgostit, un amorez, un
logodnic, un freier°
și începu să le pipăie sau, cum să spun eu? care e cuvîntul cel mai...?
care să-i placă cititorului? în fine...: să le mîngîie, să le careseze٭,
să le dorloteze٭
și ei îi plăcu energia care PULSA
în el, SĂLBATECĂ,
CRUNTĂ,
CRÎNCENĂ,
frumoasa lui energie strivitoare și imperială, dominatoare și pempantă, ia
uite-l cum o cuprinde ca un clește, cred că asta e o comparație, dar dă-le
dracului de comparații, cine naiba mai citește comparații cînd el pusese
stăpînire atît de năvalnic pe buzele ei, da-da-da, domnilor, buzele acelea
regale princiare, nobile, metropolitane și je m’enfiche°-iste,
buze de starlett°
și de cocotă, de demimondaine°
și de Messalină٭
și el știa asta, dar parcă îi izbucneau în brațe și în sînge milioane de
cai putere, miliarde de wați:.. ha, ha, explozie cosmică, delir atomic... |
2. WORDS, WORDS, WORDS°
Motto:
“Tous les genres sont bons, sauf le genre ennuyeux°”.
VOLTAIRE
|
Toți
Brebanii evocați în numărul anterior pot fi întîlniți și-n trilogia Amfitrion2.
În cîte un alineat, în cîte un pasaj. Călinescu spunea despre Rebreanu că e
ca apa mării: într-un pahar, e nisipie și tulbure, dar în imensitatea unduitoare
a ansamblului, e fascinantă.
Mă tem că, în cazul de față, cu Breban e exact invers. Întregul, eu
unul îl găsesc insuportabil și de nesusținut; dar, pe cîte o mică porțiune, se
văd ghearele de diavol ale scriitorului de rasă.
De ce insuportabil? Pentru că e o carte care nu bate nicăieri, nu
deschide nimic și calcă jalnic, fără păs, pe corzile întinse ale răbdării
cititorului premodern, modern, post-modern. Breban năruie noian de convenții
naratologice, dar nu pune în loc decît o incontinentă٭
vorbire suficientă sieși și doar sieși. De altfel, om cultivat și minte foarte
lucidă (vezi perfecta coerență a Confesiunilor violente), el a și
prognozat cu aproximație ecourile cărții sale, ironizînd anticipat, la p. 384 a
volumului al doilea (Procuratorii), “sterila furie a nu
puținor critici care ne văd egarați, rătăciți de la abeceul artei
clasice, tradiționale”. În ce mă privește, nu de furie, sterilă ori ba, e
vorba, ci de o intelectuală tristețe că o forță creatoare atît de serioasă se
consumă pe materiale friabile și proiect mîlos. Jos ramolita artă clasică,
trăiască cea modernissimă, dar îi cer și acesteia, deopotrivă, substanță și
congruență Nu există epic în cele aproape 1500 de pagini, nu se petrece (luați
vocabula și-n sensurile noiciene) nimic, nu memorabil-semnificativ, dar măcar
remarcabil. Și încă n-ar fi catastrofal. La limita dintre talent și geniu, se
poate roman și fără iepic. Cu un epic lăuntric. Cu mișcări ale
imponderabilelor sufletești. Cu iluminări ale meandrelor omenescului. Cu
descinderi în bolgiile٭
subconștientului. Cu spoturi în labirintul alcătuirii morale a unor ființe. (Cel
care scrie aceste rînduri nici nu poate suferi epicul. Eseurile lui Montaigne i
se par mai palpitante decît cel mai bun roman polițist. Pentru că gem de
umanitate). Dar în trilogia lui Nicolae Breban nu există oameni, ci un fel de
marțieni cu cuvinte în loc de ochi, cuvinte în loc de inimă, cuvinte în loc de
picioare, cuvinte în loc de sex, cuvinte în loc de suflet, vorbe în loc de
conștiință. Marchievici, Alberta...? Words, words, words. Ei nu trăiesc, ci
vorbesc – și atît. “Discursează” – cum spune autorul însuși, un creator,
aici, nu de personaje, ci de lungi și informe digresiuni ale unor digresiuni
ale..., o enormă trăncăneală lipsită de obiect care, ca și porumbelul lui Kant,
se ridică tot mai sus, acolo unde nu mai e aer care să-i împiedice zbenguiala,
și moare sufocată. Abolit epicul, abolit personajul, abolită logica, abolită
consistența, abolită noocrația – se instalează, de-a lungul și de-a latul
obscurelor fire, aurora boreală a totalitarei logocrații. Nici umbră de relații
sociale plauzibile între entitățile-purtătoare-de-nume din cartea lui Breban.
Relațiile sufletești dintre ele, cît se conturează, sunt ca
spațiile lui Escher
,
adică posibile numai pe hîrtie, în universul viu nicidecum. Inutil să adaug că
și domeniile politic, economic sau intelectual sunt la fel de absente, ca și
orice altă zonă a oricărei realități imaginabile. Roman despre dictatură, cum se
sugerează în Confesiuni violente. (v. p. 360)? Nu mai mult ca despre
războiul burilor. Amfitrion e un “roman” “despre” niște abstracțiuni date
de autor drept oameni care nu fac alta decît emit abstracțiuni. Critica amabilă
și de salon ar putea aduce vorba de Decameron sau de Șeherezada,
povești puind povești u.s.w.°;
același neam de zoili٭
ar putea aplica eticheta de roman peripatetic٭,
roman al vorbirii torențiale, atotnimicitoare. Dar ar fi față de carte cum e
cartea însăși față de real. În fine, alții ai putea reagita stindardul eseului:
„Breban face eseu!”. Fals. E drept că, din sută în sută de pagini, se rostește
cîte o scurtă dizertație (speech°,
opinie, cuvîntare, perorație) de o pagină-două despre subiecte recognoscibile,
cum ar fi, în I, despre corupție (p. 160), economie (312), prostie (347),
feminitate (349); în II, despre puterea generației Dej (59), cenaclul
Păunescu (62), relația provincie-Capitală (140), destin (324), cercurile
tineretului literar (332); în III despre, din nou, feminitate și
masculinitate (120, 184), posesie, necesitate, existență, instinct, hazard (passim°)
– dar, chiar excelente de le-am socoti, aceste mici însăilări de gînduri, mai
clare și mai coagulate decît magma care le înghite, ele nu totalizează nici cît
să acopere două pagini ale revistei Contemporanul – Ideea europeană, și
ar fi jignitor pentru un intelectuaI de talia lui Breban să-i lăudăm reușita
acestor miniaturi deștepte, dar situate la nivelul spusului de după 1989.
În rest, romanul nu e în nici un fel eseu, pentru că nu disecă, nu pritocește,
nu adulmecă limpede și rațional probleme, dileme, teme, ci vehiculează, mai
curînd “poematic” (dar în direcția pejorativă a termenului), sintagme, tropisme٭,
inefabiluri vide.
3. EȘECUL ALEXANDRIN٭
Să
citești Amfitrion e ca un lung voiaj cu avionul prin nori sau pe deasupra
lor. Doar cînd și cînd, aleatoriu, prin fugitive interstiții, zărim niște
petece de pămînt, repede acoperite de nemiloasa pîclă albă.
Construcția romanului e o juxtapunere și o textură de lîncezeli.
Lîncezeala epică4
e dublată de una
psihologică (eurile sunt atît de multiplicate, încît nimeni nu e cineva!),
lîncezeala ideatică se împletește cu cea morală („personajele” n-au caracter; nu
sunt în relație nici cu ele însele, nici între ele, ca niște pești în acvarii
diferite și opace). Lîncezeala plutește și ca atmosferă pe cerul și pe apele
tulburi ale romanului, care începe și se termină (e un fel de a spune) în
zăpușeala mortifiantă a „duminicilor de vară bucureștene”.
Asta aduce aminte de cruntul „plictis de provincie la scară
universală”, de „universul transformat în după-amiază de duminică”
ale lui Cioran (Précis
de décomposition,
Gallimard, 1966, pp. 11,
34).
*
Constrîngerea creează forță – sună un gînd al lui Leonardo da Vinci.
Primul mare text produs și publicat de Nicolae Breban în deplină libertate
exhibă precumpănitor cusururile prozei sale de pînă acum și-i lasă în umbră
compactă calitățile.
„Teritoriile limită de
viață sufletească” de care vorbea G. Dimisianu sunt aici teritorii
de dincolo de limită, unde începe neantul. Puținele gesturi și multele fraze ale
„personajelor” sînt ca niște note disparate, slobozite parcă, prin hazard, de
instrumente diferite, și nu se încheagă într-o melodie, nici în limitele gamelor
clasice, nici în dodecafonie. Unele acorduri sună pur și straniu – dar e prea
puțin.
Mihai Dinu Gheorghiu observa într-un eseu despre
Breban „dedublarea personajului”, cuplată cu „dedublarea
romancierului” (Reflexe condiționate, C.R., 1983). În Amfitrion,
autorul însuși susține că „eul lui (al „protagonistului”, Marchievici) se
bifurcă în multe alte euri, zeci de euri” (Confesiuni violente, p. 365).
Teoretic, n-ar exista nici o obiecție ca lucrurile să stea așa; într-un tărîm
psihologic escherian, într-o utopie populată cu alcătuiri fără masă (pondere) și
contur, de ce nu? Dar în romanul pe care l-am citit și despre care trebuie să
comunic unor inteligențe cartesiene cum e și dacă e bun sau
rău, această arborescență de euri nu e sesizabilă. Sămînța nu a rodit. În
geometria euclidiană, printr-un punct se poate duce o singură paralelă la o
dreaptă dată. În cea lobacevskiană, o infinitate de paralele. Universul
brebanian din această carte ar trebui să fie, conform intențiilor autorului,
lobacevskian, dar e un univers? În Amfitrion sîntem mai curînd într-un
spațiu scriptural brownian٭,
unde orice (oricine) o poate lua oriîncotro, dar fără să ajungă undeva.
Eugen Simion (Scriitori români de
azi, I, C.R., 1978) îi reproșa lui Brebancel-Tînăr „excesul de
eseism... analiza incoerentă, confuză”, de unde „un text nu totdeauna
clar”. Diagnostic just, tumora netratată s-a generalizat.
Cornel Ungureanu simțea la autorul nostru un
„complex al școlii” (de aici preferința pentru personaje autodidacți, cu
studii neterminate), îi blama „lungile și sîcîitoarele incursiuni prin
teritoriile
kitsch” și găsea și el „structuri aluvionare” și chiar „fraze
uneori agramate” (Proza românească de azi, C.R., 1985).
Dicționarul...
lui Marian Popa constata prezența
„structurilor iraționale” în scrisul lui Breban și a „stilului inform,
neîngrijit”. Stilul e și azi lăbărțat, gîfîit, dilatat, alternînd nepăsător
subtilitatea filigranală cu redundanța٭
tautologică٭.
Breban dă mereu senzația că nu-l mai încap cuvintele. Pentru a le lărgi
sensurile, el le pune pe aproape toate în ghilimele. E ca un doping al
cuvintelor.
Amfitrion e un cancer al vorbirii golite de real, un eșec din
exces de alexandrinism.
________________________________________
1)
După părerea lui Breban, pe care
n-o-mpărtășesc, P.D. a plecat din cauza conflictului cu Beniuc: „Un
conflict între doi carieriști. Beniuc a fost mai tare ca Dumitriu, excluzîndu-l
pe celălalt. P.D. a pierdut și, neștiind să piardă, a fugit” (Confesiuni
violente, p. 71). Breban pune problema în termeni de putere, de meci.
2) Amfitrion (Demonii mărunți, 400 p., 4000
lei; Procuratorii, 448 p. 4400 lei; Alberta, 624 p., 5600 lei),
Ed. DU Style, col. „Biblioteca mileniului trei” , Buc., 1994.
•
Îi amintesc cititorului, în ipoteza că i-ar folosi la ceva, mitul
care stă la baza titlului: Amfitrion e fiul lui Alceu și soțul Alcmenei.
Luîndu-i înfățișarea, Zeus i-a posedat soția. Dar, în aceeași noapte, se
întoarce și el în patul conjugal. În urma acestei duble împreunări, Alcmena va
naște doi gemeni; pe Hercule și Iphicle. Pentru a-l recunoaște pe cel procreat
de el, Amfitrion bagă doi șerpi în camera copiilor. Iphicle se sperie, Hercule
îi sugrumă. O vreme, Hercule crește în casa lui Amfitrion, care apoi îl
îndepărtează, de teamă, trimițîndu-1 la țară, să-i păzească cirezile. Amfitrion
moare luptînd alături de Hercule.
3) Rubrica
mea permanentă din revista Dilema, în care apăreau aceste texte, s-a
numit "Cronica literară de tranziție".
4) Breban e conștient de caracterul sine qua non°
al epicului, fie și redus la minimum: „Chiar dacă putem trăi (un timp! Și
doar în aparență!), fără scop, nu putem deloc trăi fară epic; fără
«întîmplare», fără acea «mișcare» sau «ruptură» ce se
cheamă întîmplare: altfel ne-am îmbolnăvi de «splin»°
ca acei lorzi englezi din romanele secolului trecut care, bolnavi de
neîntîmplare..., pornesc în lungi călătorii..." (Alberta, p. 239).
V., în acest sait,
"Belvedere" și
"Mîini desenînd".
(Clicați pe triunghi pentru a reveni)
|