„Boieri dumneavoastră, placu-vă să auziţi o poveste frumoasă de dragoste şi de moarte ?” Vă amintiţi? Aşa începe istoria lui Tristan şi a Isoldei (vers. Bédier; traducere de Al Rally, Ed. Eminescu, 1970, p.15). Şi cu aceeaşi întrebare se deschide şi deja clasicul eseu al lui Denis de Rougemont, L'Amour et l'Occident, căreia autorul îi şi răspunde, un rînd mai jos: „Nimic pe lume nu ne-ar putea plăcea mai mult” (Coll. „10/18”, Paris, 1962, p. 11). Cred că de la aceeaşi invocare ar fi putut porni şi romanul lui Hrisant Hrisoscelu şi al Herulei Lucrezia Vimercatti: Săptămîna nebunilor¹ de Eugen Barbu.

    Un tînăr boier din Bucureştii vremii fanariote, stăpîn, în mod fraudulos, pe o mare sumă de bani ai Eteriei, se află la Veneţia în scopuri conspirative. Banii trebuiau predaţi unui Trimis, misterios, care însă nu vine şi nu vine. (Cheltuindu-i, Hrisant va fi perpetuu angoasat pînă la coşmar de posibila sosire punitivă a Trimisului). Zăreşte o femeie şi se amorezează de ea. O caută, o găseşte, amenajează un întreg palat pentru a o cuceri, cheltuieşte milioane cu ea şi pentru ea, se iubesc cu violenţă, cu disperare, cu cinism, cu ură, el ajunge în pragul ruinei, se întoarce acasă, unde va lîncezi ani la rînd, pierzînd, nepăsător, şi bruma pe care o mai avea, pînă la sapă de lemn şi, mistuit de o indicibilă melancolie, părăsit şi de ultimul dintre servitori dar nu şi de amintirile copleşitoare, amestecate cu fantasme, ce-i bîntuie memoria bolnavă, se va stinge - căci de trăit nu mai trăia de mult, ci doar re-trăia. Împotmolit într-un „trecut din care nu mai voia să iasă” (p. 227), Hrisant leapădă treptat orice legătură cu realitatea, şi e sugestiv să observăm că, după ïntoarcerea în Bucureşti, el nu mai părăseşte niciodată incinta reşedinţei sale, singura punte şi boare de exterior fiindu-i relatările oaspeţilor, poftiţi sau nepoftiţi, care dau raport la întrebarea sa, recurentă٭, „Ce mai e pren tîrg ?” Ceea ce-l macină pe Hrisant, cancerul său sufletesc, este tocmai acest dureros remember° - fenomen plasabil sub incidenţa unei „teze” din Iubirea şi Occidentul: „fericirea amanţilor nu ne mişcă decît fiindcă aşteptăm nenorocirea care-i paşte (...). Nostalgia, amintirea, şi nu prezenţa, ne emoţionează” (ed. cit., p. 42). Pentru Hrisant, nostalgia e puţin spus. Ireparabil răvăşit de lipsa acelei femei, de separarea de ea, Hrisant se surpă sub „un imens plictis”, o fără de leac stenahorie٭. „Boala prinţilor”, mortificantă lehamite, îi inculcă o totală abulie٭ şi, rupt de Herula, Hrisant va vieţui, doar vegetativ, pînă la extincţie٭, ca un copac care, dezrădăcinat, pierde frunză după frunză şi se usucă, rămînînd doar scheletul a ceea ce a fost. Este, scurt, cu o vorbă a lui Thomas Mann, „istoria unei decăderi”. Natură, aş zice, eminesciană, de o profunzime a sentimentelor pe care aparenţele n-ar fi vădit-o, Hrisant trăieşte năpraznic, catastrofal - poate fără să realizeze el însuşi ce  i se-ntîmplă şi din ce pricină - ceea ce pentru un ins „firesc” ar fi fost o suferinţă de romanţă, pasageră. Mărturisesc - şi-mi măsor cuvintele - că în puţine cărţi am respirat, insinuată cu atîta forţă artistică de persuasiune, ideea că dragostea poate răscoli seismic o fiinţă pînă la pulverizare. Mă gîndesc la Tristan şi Isolda, la Adolphe, întrucîtva şi la Idiotul, dar mai cu seamă la acea discretă capodoperă (radical diferită ca mijloace de opul lui Eugen Barbu) despre forţa cotropitoare, uraganică a marii iubiri, accident sublim în ordinea firii, care este Doamna cu căţelul a lui Cehov. Agonia sufletească a lui Hrisant are grandoarea unui eveniment mitic, şi personajul are toate datele spre a deveni arhetip٭.

    Dar Herula Lucrezia Vimercatti? (Să fi băgat Eugen Barbu în „Vimercatti” radicalul latin „merc-” al ideii de tîrg, comerţ, marfă, vindere? Să fi luat el în seamă etimologia pe care o atribuie unii lingvişti numelui „Lucreţia” derivîndu-l de la latinescul „lucrum” = cîştig?) „Nimic nu era sigur la această femeie” spune autorul (p.197), desigur, prin optica lui Hrisant. Pentru a o defini, nu am alegere mai bună decît a recurge tot la cuvintele (acolo, despre Isolda) ale lui D. de Rougemont (je prends mon bien où je le trouve): ea e „mereu Străina, alteritatea (l'étrangeté; am putea traduce şi prin: stranietatea) însăşi a femeii şi tot ceea ce este veşnic lunecos / intangibil (fuyant), evanescent٭, aproape ostil într-o fiinţă - adică chiar ceea ce stîrneşte urmărirea şi aprinde aviditatea de a poseda (...). E femeia-de-care-eşti-separat; o pierzi posedînd-o” (op. cit., p. 238). Mereu incertă, aglomerare de contrarii (cînd drăgăstoasă, cînd glacială, acum gravă şi pasională, acum frivolă pînă la vulgar, claustrată şi mondenă ş.a.m.d.), Eugen Barbu a împovărat personajul cu mai mult echivoc chiar decît poate duce. Herula (diminutiv de la capricioasa, pedepsitoarea Hera?) îşi atribuie un trecut valpurgic٭; afirmă chiar că ar fi practicat cea mai veche dintre meserii. Are o diabolică feminitate, cu iz, cînd vrea, afrodiziac٭. Mînuieşte cu un talent pervers arma cea mai de temut: absenţa. Navighează temerar pe fluxurile şi refluxurile sentimentelor. E de o senzualitate messalinică٭. Autorul i-a încredinţat, spre echilibrare, şi o obsesie a morţii, mai exact o năzuinţă de a curma, de a mîntui erosul prin thanatos٭. Bine-nţeles că poate să fie doar o poză. Dar poate fi şi altceva: „vecinătatea morţii e un stimulent al senzualităţii. Ea agravează, în sensul deplin al termenului, dorinţa. O agravează adesea pînă la pornirea de a-l ucide pe celălalt sau de a-ţi lua viaţa ori, în fine, de a muri laolaltă într-un naufragiu” (Denis de Rougemont, op. cit., p.43). Iubirea dintre cei doi, tentaculară, hulpavă, atroce, adînc „imposibilă” ca orice mare iubire, ca orice - cu alte cuvinte - tentativă de a ieşi din sine, de a simbiozà două entităţi străine, se circumscrie acelui eros wagnerian, de care vorbea eseistul (prea) citat, ce se autoexasperează (erosul) şi se autodevorează, aruncîndu-se febril spre moarte. („Dragostea lor era ca o luptă, nu avea nimic gingaş, voiau amîndoi parcă să se distrugă. Din carnea femeii ieşeau nişte ventuze şi Herula Lucrezia devenea o mare caracatiţă lacomă şi avea o mie de braţe şi-l sugruma...”, p. 47). Zămislind un univers agonic şi agonal, Herula este, cît este, o femeie literalmente fatală, „moartea la Veneţia”, o otravă dulce-amară şi înceată. Poate chiar ea e Trimisul.

    În expresia „vecinătatea morţii” nu trebuie văzute doar tînjirile thanatice şi autoflagelările Herulei, ci şi ambianţa Veneţiei, „acest oraş legat în mod seducător de moarte” (Thomas Mann, în conferinţa Lübeck ca formă a vieţii spirituale). Veneţia, citadelă amalgam al Orientului maur sau bizantin cu Occidentul catolic, e un spaţiu intens simbolic în acest roman - în care de fapt ocupă cu brio locul celui de-al treilea personaj. Prin „paragina sa fastuoasă”, prin omniprezenta, sfîşietoarea igrasie, oraşul e un memento° al destrămării lui Hrisant Hrisoscelu. Această urbe briliantă, somptuoasă are, în şi peste toate ale ei, o pecingine, un putregai neobosit care o sleieşte implacabil - ca şi pe beizadea. Şi mai e un motiv pentru care Eugen Barbu a ales Veneţia. Mi-l oferă, într-o ideală formulare, Thomas Mann, în chiar Moartea la Veneţia (trad. de Lazăr Iliescu, E.P.L., 1965): „Cel mai neverosimil oraş din lume (...) generează absurdul, falsul, disproporţionalul şi nepermisul” (s. GP). Într-un astfel de teritoriu, ampla maşinărie romanescă a autorului are, ca să spun aşa, loc de întoarcere. „Nepermisul”, în speţă, ce e? Trepidanta deşănţare a acelei lumi lagunare. O concupiscenţă٭ fierbinte ca o lavă vulcanică erupe din mai toate paginile, un, cum spune chiar E. Barbu, „vaiet unanim de dragoste” (p. 47); sau, în altă parte: „Oraşul tot, dacă l-ai fi ascultat, nu ar fi fost decît un geamăt de voluptate” (p. 133). Nu insist. Dar „disproporţionalul” ? Ce altceva decît opulentele descrieri şi enumerări în cascadă ? Eugen Barbu vădeşte în acest roman, mai abitir decît în Princepele şi decît oriunde (excepţie, oare, Caietele... ?), o colosală, o neînfrînată voluptate a etalării. Stăpîn pe o erudiţie ad-hoc din care nu vrea să lase nici o fărîmă în umbră, autorul deşartă, ca din zece cornuri ale abundenţei, zăpăcitoare liste, de dimensiuni (şi delicii) rableziene٭, inventariind tot, tot, tot. Ce orăşeni plăteau dări ? „Neamuri, mazili, postelnici, cumpănaşi, ruptaşi, striini, preoţi, diaconi, scutelnici, posluşnici, slujitori şi sudiţi” (p. 50). Ce nave pluteau prin Veneţia ? „Dromoane bizantine... galere veneziene... feluci maure... galease francese... aceccile joase la apă... construite la Venezia în secolul al XIII-lea ca şi toridele, mai mici decît primele, cu fundul plat... vase mari de tipul Rocheforte... nave de expediţie... sabordiere...” (p. 90). Ce materiale acopereau pereţii palatului Caragua ? „Postavuri de Persia...damaschinuri şi sarazine... tafte şi siglatoanc, camocate şi maramuturi din Famagusta şi Nicosia, dabikiuri egipţiene şi voaluri alexandrine...”(p. 107). Ce oferea muşteriilor un crîşmar? „Melci şi lăcuste în ulei şi lămîie, brodette alla veneziana; caparozzoli, bosega, chefal, ţipar...supă de orez... cîrnăciori... granceola de Adriatica, langustă... sardele, calamaretti, moleche, sardele în saor...” (p. 157), Ce avea Hrisant prin cele sipete ? „Nişte paruri, nişte lănţuguri de aur, nişte emailuri cu camee... ceapse cu mărgăritare, inele cu zamfire cît oul de bibilică, zichile, mătcale de aur, lefţi cu izmarande si pajori... nasturi de aur, cercei cu mărgăritare...”(p. 187). Ce se mînca la vila Foscari ? „Salate uriaşe, grămezi verzui de lămîi, fazani cu betişoare de santal în cioc... fripturi în sosuri parfumate... trufe, stridii, mortadela... caş de Piacenza, lăptuci, morcovi, păstrăvi, sturioni, paste de Genova, sturzul de Peruggia... gîşte de Romagna, prepeliţe de Lombardia...” (p. 241). Ce-i recomanda dispreţuitorul Vasilică Ghica suferindului Hrisant? „Să te duc la spicer să-ţi dea de şezut... lantete... clistire undeva... droguri purgative... apă rece sămurită... o clismă... un panaceu: Morison, nişte hapuri...”

    Dar ar fi o nedreptate să extrapolez prea departe această constatare maliţioasă, contaminată de luxurianţa٭ catalogică a autorului. Adevărul e că limba cărţii, grea, densă,. încărcată, barocă cum este, e superbă, întrucît e potrivită (Arghezi!) melifluă٭, suplă, mai gotică” la „Venezia”, mai „cronicărească” la Bucureşti, cu o bogăţie, cu întorsături (şi intarsiaturi!٭) denotînd o ureche literară de concurent, la egal, al unor Mateiu sau Sadoveanu. O frază doar, pentru că ar trebui citate pagini întregi, de poem: „Cerul sur şi jos acoperise uliţele şi casele parcă fuseseră mistuite de un incendiu alb şi mut din care ţîşneau fumuri rare ce se turteau iute şi se risipeau pren curţile pustii” (p. 45). Şi totuşi, încă: “Tufe de iarbă leşuită de vipii se sbăteau uşor la un  vînt nedecis” (p. 239). Stilul e de brocart, mlădios, nervos, carnal-savuros şi săţios ca o, deh!, pîine de Spania.

    E strîmtă cronica, şi multe ar mai fi de spus despre jocul timpurilor şi al anotimpurilor, despre vehemenţa tragică a motivului Ubi sunt...?, despre microfenomenologia iubirii, despre patima concreteţii, despre izbitoarea soluţie epică a saltimbancilor cu maimuţe care părăduiesc palatul „lui” Hrisant. Dar trebuie să închei. Cu bucurie scriu: adîncă şi înaltă, inteligentă în metafizic ca şi în senzorial ori psihologic, magistral pusă în cuvinte, Săptămîna nebunilor e o carte extraordinară, frumoasă cum nu-s multe în proza românească.

___________________________________________

     1) Eugen Barbu, Săptămîna nebunilor, ed. a II-a, Ed. Albatros, 1985