CONSPECTELE PRINCEPELUI 

Caietele Princepelui¹ sunt un Jurnal mai mult sau mai puţin intim, şi tipic şi pieziş faţă de modelele genului (J. Renard, Goncourt, Camus, Stendhal, Pavese, Gide, Ionesco etc.). Ce este un jurnal? sau mai exact ce trebuie să fie ca să emane valoare literară? Dat fiind că el se compune, cum ştim, din notaţii spontane, relativ mărunte şi, mai ales, neorganizate īn virtutea unei structuri preconcepute (cel care ţine un jurnal a uitat ce a scris ieri şi nu ştie ce va scrie mīine īntr-īnsul), nu putem judeca această specie – cu tot mai mare priză azi, cīnd se caută faptul şi mărturisirea brute – din unghiul construcţiei, al dispunerii părţilor īntr-un ansamblu armonic. Dar īnseamnă că jurnalul e condamnat să fie un bric-à-brac°, un talcioc spiritual, un depozit cu diverse? Nici pe departe. Noima unei asenenea scrieri e să trădeze, prin tocmai alcătuirea sa neplanificată şi compozită, drumul unei gīndiri, al unei sensibilităţi – al unui fel de viată. Un jurnal e ca un grafic, pe care punctele sunt puse şi sunt doar de unit prin linia care-l va īnsufleţi. Aşadar, nu un "film" e jurnalul, ci un montaj, m.m.s.m. p. aleatoriu, de instantanee. "Impresii telegrafiate", cum spune Barbu.
            Prima īntrebare: cui sunt transmise aceste telegrame?

Jurnal deschis.   Barbu dă peste un nume: "Agafet", şi exultă: "Vă daţi seama ce umor…!" (p. 49). Descrie cīteva prejudecăţi, şi apoi: "Fiţi siguri, vom scăpa şi de «moda  asta»! " (. 48). Īn altă parte: "Ia gīndiţi-vă la această!..." etc. Cum se vede, notele lui Barbu sunt la persoana a II-a plural. E rar īn jurnale, şi e semnificativ pentru princepe. Autorul nu se adresează sieşi, Barbu nu este deloc un introspect, ci Celorlalţi. Jurnalul e conceput – voluntar, involuntar, nu import㠖 pentru Aţii. Fire histrionică, spectaculară, Eugen Barbu are nevoie de public, de adresanţi. Chiar şi jurnalul intim i se naşte parcă nu īn cabinet, ci la tribună.
            Un Jurnal – spune la pagina zece – e de fapt un dialog platonician, o dispută cu tine īnsuţi. Definiţia este excelentă, dar nu vine Caietelor Princepelui, care nu-s dialog platonician, ci mai degrabă "gīlceavă a īnţeleptului cu lumea". Barbu este īntr-o veşnică stare de replică. El se īncălzeşte numai lovit. Un simplu bobīrnac produce o rafală argheziană.

Un temperament de tiribombă.   Caietele Princepelui sunt tixite de exclamaţii. Vocativul, exclamativul, imperativul sunt modurile lui Barbu. De altfel, dacă despre Stendhal putem zice că-şi ţinea jurnalul īn faţa oglinzii, Barbu şi-l ţine la megafon. Entuziasmele ca şi dezgusturile sale (fizice, intelectuale) se-ncheie cel mai ades cu semnul strigării. "Ah, frumos acest Weimar!" (p. 25). "Ce lume! ce limbă īn cronicari, ce fast īn Cantemir!" (p. 41). "O, iubire ce nu poţi fi oprită īn loc!" (p. 69). "Vai, ce bătrīn sunt, am o nepoată de 18 ani!" (p. 70). Sau: "Ce dracu făceam la Bucureşti pe vremea asta?!" (p. 277). "Există domni şi doamne Smith, dar nu toţi suntem Smith, pentru Dumnezeu!" (p. 65). "...Lipsit de logică şi de decenţă. Brrr!" (p. 47). "Totul fiert īn untdelemn, care se bea după aceea (brrrr)" (p. 183). "Naiba să-i ia de scriitori! prea nu le place nimic!" (p. 93). "Sublim snobism  īmpuţit! " (p. l85).
            Limbajul e şi el adaptat acestui mod nărăvaş şi frust de a scrie: “(Goethe) īl mai ciupeşte pe Shakespeare”; "(un tīnăr scriitor arivist este) bă...s ca ţiparul"; "(Gide a) căpătat destule după ceafă"; "prea mi s-a scos pe gīt că nu-l stimez pe omul de ştiinţă Goethe"; "teoreticienii care vīnează obscurităţile ca pe un găinaţ celest" ş. a.

Vocaţia pamfletului. Unele pagini din Caiete... poartă numele de Istoria pamfletului, altele sunt de-a dreptul pamflete. Sīnt convins că Barbu este unul din cei mai mari mīnuitori de vorbă tăioasă pe care i-a avut ţara lui Arghezi şi Cocea. Cuvintele plesnesc ca un şfichi de bici şi cad contondent. Conform legii paradoxelor psihologice, Barbu se mărturiseşte un timid ("vorbesc īn genere puţin şi mormăit"). Dar asta nu-l impiedică să fie acerb producător şi vīnător de "răutăţi". Multe bucăţi din Caiete… sunt consacrate īncondeierilor reciproce cu care s-au īndeletnicit condeierii. Īn cerneala sa, Barbu toarnă vīrtos ou şi oţet. Scriind cu sufletul la gură şi cu pumnii strīnşi, Eugen Barbu – fanatic al adevărului gol-puşc㠖 riscă uneori donquijotismul, īn sensul că īnverşunarea sa pocneşte biete aripi de moară...

Complexul culturii. Alterează īntrucītva firea literară, a acestui mare scriitor ceea ce s-ar putea numi: complexul culturii. Eugen Barbu, molipsit de Călinescu, este ahtiat de multilateralitate, avid de cultura umanistică la modul imens. Sprijinit de o grandomanie justificată īn bună parte de talentul şi energia sa, Eugen Barbu este sīcīit de lipsa unui prestigiu de cărturar. "Ce imbecili, mereu mă confundă cu un hoţ de buzunare care şi-a scris memoriile din Cuţarida!" (p. 180). Sau "La drept vorbind, vor crede că am colecţionat toate astea ca să-mi dau aere culturale, dar puţin īmi pasă" (p. 273). S-o luăm binişor. Īntr-adevăr, numai imbecilii l-ar putea confunda cu un hoţ de buzunare, după cum tot numai ei ar crede că doreşte doar "s-o facă pe nebunul". Totuşi, nu pentru imbecili a pus Barbu frazele astea, căci e limpede că pe un om cu aşa suse preocupări şi pasiuni, aceştia īl lasă rece. E aici o ciudă īmpotriva unei anume opinii literare mai largi, datorată nu "imbecililor". Şi, din păcate, din această ciudă ce ar putea produce capodopere īn pamflet sau roman, ţīşnesc gesturi cu ceva ostentativ. Barbu este realmente un literat cu herculeene, aş zice: paroxistice lecturi, ce i-au format o bună cultur㠖 şi de aceea sunt reprobabile sau penibile momentele de paradă. Din pricina acestui "complex" şi a temperamentului intempestiv, Barbu uită, cīnd şi cīnd, că, fără dubiu, Cultura e coloană vertebrală, nu mantie.

Conspectele. Cred că din acest complex s-au ivit şi cele mai plicticoase pagini din Caietele Princepelui – īn care, mai e nevoie să adaug? sunt cel puţin tot atītea pasionante. Dar astea din urmă nu le scuză  pe primele şi, mai ales, nu salvează volumul de un oarecare aer bizar, amestec de catedrală şi bazar.
            E vorba de conspectele pe care Eugen Barbu le introduce īn jurnalul său. El are dreptate cīnd spune: "acest Jurnal īmpovărat de citate exprimă o hartă spirituală. Nu te opreşti decīt la ceea ce-ţi seamănă sau urăşti" (p. 14). Perfect, toate jurnalele de cīnd lumea conţin nenumărate citate, şi aşa e rostuit să fie. Un altul a spus īnaintea noastră ceea ce gīndim şi noi. Īi preluăm gīndul, ni-l asumăm, pentru că ne reprezintă, īl trăim. Merg pīn' acolo şi spun că un jurnal poate să fie īntocmit numai din citate – şi tot va fi un clar portret al autorlui său. Deci nu citatele-s buba.
            Acest prim volum din Caiete... are 280 de pagini. Pe spaţiul a circa 110, Barbu rezumă studenţeşte, conspectează corect, extrăgīnd ordonat, pe puncte şi pe larg ideile principale din umătoarele cărţi: R. Caillois: Au coeur du fantastique, J. Bois: Le satanisme et la magie, Van Lennep: Artă şi alchimie, J. Marquès Rivière: Amulettes, talismans et pantacles, Armand Constantinescu: Cer şi destin, E. Lévi: Histoire de la magie, Ed. Schuré: Schiţă asupra istoriei secrete a religiilor, M. Privat: La loi des Étoiles... Barbu – repet – nu extrage din ele citate, ci literalmente le conspectează integral, adică transcrie īn jurnal fişa de lucru conţinīnd rezumatul lor. La ce bun? Că unele īi vor fi folosit pentru o frază sau mai multe din Princepele – admirabil. Dar reprezintă ele, aceste opuri, despre semnele zodiacale, simbolurile cabalistice (reproduse grafic), angeologie şi demonologie pantaculară, tehnica otrăvurilor şi a elixirelor, transmutaţiile alchimice ale elementelor – reprezintă acestea "harta spirituală" a lui Barbu? Ar fi prea de tot s-o credem! Sunt nişte chestiuni aşa de abracadabrante (undeva ni se tălmceşte şi ce īnseamnă abracadabra) īncīt, dincolo de documentarea pentru Princepele, e de neīnţeles cu ce au putut ele reţine atenţia unui ins cu un atīt de puternic simţ al imediatului, al realului, cum este Eugen Barbu. Prin toate aceste minuni vor fi şi simboluri fecunde, incitīnd meditaţia – dar să rezumi īntr-un jurnal, tomuri īntregi de alchimie şi ghicit īn stele?!

Stilul senzual. Mai liber ca īn alte scrieri, stilul lui Eugen Barbu se dezvăluie aici prin excelenţă senzual. Spirit cu percepţie multiplă şi crīncenă, Barbu trăieşte emoţiile estetice cu toate simţurile şi le exprimă ca atare. Cutare idee e "suptă", o imagine īi "zgīrie" ochiul, un roman prost "miroase" a nuştiuce, sub cuvinte găseşte "zgrunţuri", Jurnalul lui Gide e un "cazan infernal", prima impresie din China e "mirosul de santal ars", scriitorul aude "īnfrunzirea unui copac" etc. Īntreagă fiinţa sa e un călcīi vulnerabil de frumos sau urīt!

 Dacă trebuie să considerăm Caietele Princepelui un autoportret īn ulei al lui Barbu, să forţăm puţin cuvintele, spunīnd că īn acest ulei īncins sunt fierte victimele spiritului vituperant al pamfletarului şi polemistului, dar şi că, īn ceea ce īn fond nu-i aparţine, adică īn leşioasele rezumate, Barbu diluează uleiul portretului făcīndu-l untdelemn ordinar. Cartea se citeşte cu, evident, curiozitate, pentru că e un Barbu par lui-même°, doar că acestei curiozităţi īi trebuie sprinteneala de a sări peste unele gropi.
___________________
            1) Eugen Barbu, Caietele Princepelui, volumul I, Editura Dacia,Cluj, MCMLXXII, 227 pp.