Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate īn text, ci doar acelea substanţial comentate.

V. şi:
CONSPECTELE PRINCEPELUI (I)  (E. Barbu, Caietele Princepelui, I)
O CARTE EXTRAORDINARĂ  (E. Barbu, Săptămīna nebunilor)

CONSPECTELE PRINCEPELUI (II)

            Şi īn al doilea volum al Caietelor  Princepelui (Ed. Eminescu, MCMMLXXXIII), Eugen Barbu tipăreşte, pe spaţii largi, rezumate ale unor cărţi pe care domnia-sa le-a citit fie din pură curiozitate, fie ca documentare la romanul Princepele. Aproximativ trei sferturi din carte sunt ocupate de transcrierea , pe puncte, a ideilor principale şi secundare din opuri precum Magie et science secrète de Th. W. Danzel, Des divinités génératrices ou du culte du phallus° de J. A. Delaure, „o carte despre vrăjitoare” (nu se precizează nici titlul, nici autorul) , La izvoarele religiei şi ale liberei cugetări de L.P. Franţev, Editura Ştiinţifică, 1958, Criptografia şi istoria romānească de Em. Grigoraş, Comment j’ai déchiffré la langue étrusque° de M. Guignard şi altele, de autori romāni sau străini, nu mai puţin interesante, īn traducere sau īn original.
            Īntrebarea este nu la ce folosesc aceste ample conspecte, pentru că desigur fiece chestiune din sfera umanistică, oricīt de măruntă sau specioasă ar fi, īşi are pasionaţii săi şi, tangenţial măcar, poate fi profitabilă oricărui intelectual – ci: īn ce măsură şi cum se pot integra respectivele rezumate unei cărţi semnate Eugen Barbu, ce funcţionalitate literară are această integrare şi ce aflăm despre spiritul scriitorului din toate acestea.
            O explicaţie vagă şi cu năduf pare a oferi pagina 54:
            „Acesta e un jurnal de lectură, plicticos, doct, cretin, cu rezumate şcolăreşti ale unor cărţi mai mult sau mai puţin importante. dar ele, aceste selecţii, rezumă gustul meu literar. Ceea ce contest şi ceea ce asimilez. Aş putea să comentez pe marginea a ceea ce se spune, dar de ce să strici totul? A dilata esenţa este o operă de diletant”.
            Eugen Barbu exagerează spunīnd că  acest jurnal de lectură e „plicticos”, dar exagerează şi spunīnd că e „doct”. Ce e „doct” īn transcrierea, comprimată sau in extenso, a unor idei şi informaţii extrase din cărţi apărute īn frumoasa limbă franceză şi tălmăcite ad-hoc de Eugen Barbu īn viguroasa limbă romānă? Nu e nimic doct aici. E o muncă pe care o poate efectua cu brio orice „negru” sau orice student deştept din anul īntīi al oricărei facultăţi. Doct ar fi putut fi – de ce nu? – un eventual comentariu săvīrşit de Eugen Barbu, docte ar fi putut fi nişte –  de ce nu? – interpretări şi analize personale īn marginea acestor date oferite de-a gata. Dar Eugen Barbu mărturiseşte că s-a ferit „să strice totul”. Exegeza pīngăreşte. Aşa că totul a rămas pur şi nevătămat.
            Mai departe, Eugen Barbu declară c㠄ele, aceste selecţii, rezumă gustul literar” al d-sale. Tot ce se poate, deşi cunoscīndu-i opera scrisă şi tipărită (Groapa, Şoseaua Nordului, Facerea lumii, nuvelele, traducerile) avem motive să fim uimiţi sau, cel puţin, să constatăm obiectiv unele nepotriviri. Autorul romanului Facerea lumii e pasionat acum de ghicitul viitorului īn boabe de porumb, de geomancie, de comportarea păianjenilor cu picioare lungi, de oracolul broaştei ţestoase, de cultul phallusului la greci, romani, egipteni, evrei, indieni, de demonografie, de tabernacole
şi altele asemenea. Dacă nu prin stranietate, oricum prin sofisticare aceste propensiuni spirituale sunt demne de o cuviincioasă temenea din parte-ne. Īnsă e cu totul īndoielnic cum c㠄rezumatele conştiincioase” ale unor lucrări de istoria religiilor, a miturilor sau a civilizaţiilor pot reprezenta un gust literar. Aceste rezumate de cărţi ştiinţifice, rezumate care, după cum apar ele īn Caietele Princepelui, sunt lipsite de valoare literară, avīnd una pur informativă, pot delimita, cel mult, gusturile ştiinţifice sau larg culturale ale lui Eugen Barbu, nicidecum pe cele literare. Cărţile de matematică ale lui Dan Barbilian nu lămuresc gustul literar al poetului Ion Barbu. Preocupările de istoria diplomaţiei şi de cibernetică ale lui Mircea Maliţa nu definesc īnclinaţiile literare ale autorului Reperelor sau Sfinxului. Erudiţia īn materie de sarmale şi de alivenci a lui Al.O Teodoreanu nu grăieşte decīt despre gusturile gastronolmice ale celui ce-a alcătuit Hronicul măscăriciului Vălătuc. Studiile de psihologie animală ale lui Mihai Beniuc nu respiră nimic despre gusturile estetice ale poetului Mărului de līngă drum.
            Dar trecem şi peste asta. Definească aceste note de demonologie şi alchimie chemările actuale ale lui Eugen Barbu. Dar īl autoriză aceasta să le copieze pe larg īn cadrul unui jurnal de creaţie („jurnalul unor romane”)? Nu era mai onest să le lase īn maculatoarele, īn fişele de studiu ale domniei-sale? Sau, cel mult, să traducă (nu să rezume) cărţile īn cauză (fie şi parţial, antologic) şi să le tipărească independent, sub semmnătura autorilor lor, romancierului rămīnīndu-i meritul, suficent, de tălmăcitor şi animator al respectivelor preocupări la noi? „Ele rezumă gustul meu literar…” Dacă gustul literar al lui Marin Preda ar fi perfect satisfăcut de scrierile filosofice ale lui Lucian Blaga – să admitem ipoteza – , ar avea vreun rost să tipărească autorul Moromeţilor lungi extrase şi rezumate din Eonul dogmatic? Şi apoi – fără să transformăm aceste īntrebări īn acuză propriu-zis㠖 şi-a publicat Eminescu zecile de caiete cu īnsemnări şi meditaţii filosofice? şi-a publicat Flaubert colosala documentaţie pentru romanul Salammbō? şi-a publicat Mateiu Caragiale studiile heraldice? şi-a publicat Camil Petrescu investigaţiile istorice pregătitoare ale romanului Un om īntre oameni? Orice s-ar răspunde, rămīne neclintit principiul că, isprăvită catedrala, schelele dispar. Valoarea tabloului nu creşte dacă aduci la cunoştinţa publicului că reţetele culorilor tale sunt bazate pe titanice studii de chimie.
            Conspectele īmpricinate, fie şi pasionante (unele), zmulg de sub paternitatea lui Eugen Barbu trei pătrimi din cartea sa, neconstituind altceva decīt operă de colportaj cultural-ştiinţific şi sunt efectul unui impuls de orgoliu. Īn nota ce deschide Caietele…, Eugen Barbu scrie că paginile jurnalului său de creaţie „mai ales vor să fie o dovadă că īnainte de a spune trebuie să ştii”. Cīnd eşti scriitror, şi īncă unul de mare talent, opera ta originală vorbeşte limpede despre ce ştii, a-ţi face publice fişele de lucru şi conspectele pentru a-ţi proba erudiţia e van. Complexul culturii, de care
vorbeam exact acum un an, la apariţia primului tom al Caietelor…, īl īmpinge pe Eugen Barbu la atarui ostentaţii de largă respiraţie.
            O altă notă, de la p.159, sună: „Caietele trebuie să fie faţa nevăzută a lunii, a Princepelui. Dar M. īmi spune că de fapt īnarmez pe adversarii mei cu ceea ce eu am adunat cu atīta trudă. Nu-i nimic, īi răspund, vor putea să arate mai citiţi īn scurtele sau lungile lor colocvii bahice. De cīnd aşteaptă aşa o pleaşcă! De fapt, dezvăluind tot acest fundal, nu fac decīt să-i anulez!”
            Cītă naivitate la un om cu atīta experienţă şi atīt de citit!
            Că a fost nevoie de „trud㔠spre a a aduna toate aceste lucruri, era de bănuit, a o spune e a te bate cu pumnul īn piept. (Ele au costat şi foarte mulţi bani. Numai anticarul S., zice Eugen Barbu la p. 51, „mi-a luat 300.000 de lei pīnă acum”
2. E o sumă frumuşică, dar cultura, nu mai puţin decīt arta, cere sacrificii). Şi pe urmă, vorba unui catren al lui Breslaşu: Ai muncit / E bun sau prost / Nu plătim / La preţ de cost. Dar unde e „pleaşca” pe care Barbu o oferă beţivilor săi adversari? (Īn viziunea fixă a lui Eugen Barbu, adversarii săi – literari, presupunem – scriu puţin şi beau mult. Dacă posteritatea īi va ignora, ciroza nu). E de sperat oare că ei īşi vor freca mīinile de bucurie că īşi măresc bagajul de cunoştinţe graţie rezumatelor generos īntinse de romancier? Sau poate pleaşca va fi constīnd īn a le revela existenţa acestor opuri de care ei, cu minţile tarate de ignoranţă congenitală şi ebrietate, n-ar fi avut īn veac habar. Oricum ar fi, de ce dezvăluirea cultului phallusului la vechii egipteni i-ar anula?  Cum de i-ar şterge de pe faţa pămīntului publicarea acestor harnice conspectări? Īn ce fel i-ar proiecta īn neant spectacolul lucrativelor lecturi ale lui Eugen Barbu?
            Pare ciudat, dar trebuie să credem că autorul Gropii īşi imaginează următoarele:
            la vederea Caietelor…, stupefiaţi, năuciţi, zdrobiţi de vastitatea şi precizia cunoştinţelor sale, adversarii, scoţīnd urlete de admiraţie īngrozită, se vor prăvăli ca īn faţa unei arătări apocaliptice, iar cei şi mai slabi de īnger se vor spīnzura de tavanul cīrciumii unde bīrfeau Princepele, „operă naţională, capabilă să absoarbă īn ea īntr-o formă metaforică, toate (sic! gp) problemele romāneşti…” (p.302).

___________________
            1) Eugen Barbu, Caietele Princepelui (Jurnalul unor romane), volumul II, Editura Eminescu, Buc., MCMLXXIII, 314 pp. 
            2) O Dacie costa cca 60 de mii de lei la acea vreme. (Notă din 2003)

       George PRUTEANU
 Convorbiri literare, 15 ian. 1974