LACUL          

 
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni īl īncarcă;
Tresărind īn cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim īn luntrea mică,
Īngīnaţi de glas de ape,
Şi să scap din mīnă cīrma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blīndei lune -
Vīntu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune !

Dar nu vine... Singuratic
Īn zadar suspin şi sufăr
Līngă lacul cel albastru
Īncărcat cu flori de nufăr

(Forum, mes.10608)


ATĪT DE FRAGEDĂ...      


Atīt de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un īnger dintre oameni
Īn calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pīn-īn poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din īncreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura īn loc –
S-atīrnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blīndă din poveşti,
Nu mai zīmbi! A ta zīmbire
Mi-arată cīt de dulce eşti,

Cīt poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am īnţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină,
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzīndu-mi dreapta īn deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtīnd coroan㠖 
Unde te duci? Cīnd o să vii?


 ĪNVIEREA           


Prin ziduri īnnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas īngīnă cuvintele de miere,
Īnchise īn tartajul străvechii evanghelii.

C-un muc īn mīni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul īl īnvaţă,
Că moartea e īn luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adīncă şi plină de blīndeţe
Pătrunde tīnguioasă puternicile bolţi:
"Pieirea, Doamne sfinte, căzu īn orice colţ,
Īnveninīnd pre īnsuşi izvorul de vieţe,

Nimica īnainte-ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic īţi cere o rază mīngīioasă,
Īn pīlcuri sunătoare de plīnsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul īntuneric se sperie de şoapte...
Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...
Deodată-n negre ziduri lumina da năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormīnt răsare Cristos īnvingător,
Iar inimile toate s-unesc īn armonie:

"Cīntări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie unuia,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă neamuri,
Cīntīnd Aleluia!

Cristos au īnviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcīnd-o,
Lumina ducīnd-o
Celor din morminte!"

     DE CE NU-MI VII
 


[PIERDUTĂ PENTRU MINE...]        

Pierdută pentru mine, zīmbind prin lume treci
şi eu să-mi ştiu osīnda… să te iubesc īn veci,
īn veci dup'a ta umbră eu braţele să'ntind,
de-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,
zīmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez – 
purtīnd īn suflet moarte, tu vesel să mă vezi.
 
Fii binecuvīntată şi fericită, tu,
copil cu păr de aur ce mintea mi-o pierdù.
Veninu-amărăciunei şi ani-mi pustiiţi
īn cumpănă uşori-s pe līng'al tău capriţ;
şi'n a mea socotinţă, mă simt atīt de mic –
tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic.
 
(…)

Atīta de frumoasă... şi tot numai femee?
Ah! am crezut o clipă că eşti poate o zee,
ca marmora de rece că treci pe līngă oameni,
din fiinţe muritoare nici uneia nu-i sameni,
ş'atuncea, ca īn ceruri o steauă, să te-ador –
o dulce chip de īnger şi totuşi muritor!
 
Da muritor... blestemul al lumii acesteia:
crezi că te'nchini la soare ş'ai adorat scīnteia!
Eu caut pe'nţeleptul cel mai nebun – arate-mi
o singură femee lipsită ce-i de patemi
şi eu... eu īl voi crede, īn stare tot să cred,
numai a ei făptură de īnger dac'o văd –
 
Că niciodată buza-i n'atinse-o altă buză,
că niciodată-urechea-i de-amor nu vrù s'auză,
că niciodată ochii-i n'opri c'un blīnd repaos
pe-o faţă bărbătească… că ea nu s'a adaos
īn gīndu-i sau cu fapta īn rīndul altei vieţi...!
Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi?
 
Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
colanu٭-i nici o mīnă, ca noi, i l-a descins,
că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
şi mīna asta dulce ca floarea cea de crin,
că nu a strīns-o nimeni, că n'a răspuns cu strīns,
că setea de iubire pe ea n'o au atins!
 
Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta'mprotivă
- plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guraliv㠖
acelor vorbe calde, şoptite cu durere,
ce aerul īl umplu şi inima de miere?
Putut-a īmpotriva atītora să steie
cīnd e aşa frumoasă şi nu-i decīt femee?
 
Ca toţi să fiu? ca dīnşii să fiu viclean făţarnic?
Să cumpăr cu un zīmbet un zīmbet iar zădarnic?
Vïaţa adoratei şi gingaşei copile
să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
şi să iubesc ca dīnşii... cīnd partea cea mai bună
din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeuna?
 
(…)
 
Pe maică-mea sărmana, atīta n'am iubit-o,
şi totuşi cīnd pe dīnsa cu ţărn-a coperit-o,
părea că lumea-i neagră, că inima īmi crapă
şi aş fi vrut cu dīnsa ca să mă pue'n groapă...
Cīnd clopotul sunat-au, plīngea a lui aramă
şi, rătăcit la minte, strigam: unde eşti, mamă?
 
Priveam īn fundul gropii şi lacrimi curgeau rīu
din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
nu ştiam ce-i cu mine şi cum pot să rămīn
īn lume-atīt de singur şi-atīta de strein
şi inima-mi se strīnse şi viaţa-mi stà īn gīt –
dar ca de-a ta iubire tot nu am plīns atīt!
 
(…)
 
A mamei amintire, eu unu'n stare-am fost
să ţi-o sacrific ţie şi sunt atīt de prost
īncīt tot numai ţie vïaţa-ţi mulţămesc
īn dar parcă mi-ai da-o şi parcă o primesc
ca orbul, ca un cīne, căci vezi, īn stare sunt
pe praful urmei tale cu fruntea la pămīnt.
 
(…)
 
Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece –
cu viaţa-mi sfărīmată, urītul٭ tău petrece;
şi să te vezi privită cu patimă, cu jind,
să vezi că cel mai tare se face om de rīnd
cu gura numai spumă se pleacă īn genunchi:
priveliştea aceasta te bucură'n rărunchi!
 
(…)
 
Şi totuşi, totuşi scumpo… de nu te-aş fi văzut
au astă bogăţie de-amor aş fi avut?
Durerea-mi este dragă, căci dela tine-mi vine
şi īmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;
urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ,
să te iubesc, prin astea tu mai mult mă īnveţi.
 
Spuneţi-mi cumcă faţa o mască e de ceară:
şi mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că'n lupanar٭ văzut-o-aţi jucīnd, bătīnd din palme:
şi o să-mi par'un īnger, īn gīndul lui cu psalme!
Spuneţi de ea tot răul de vreţi să'nnebunesc:
că-i heteră٭, un monstru, că-i Satan – o iubesc!
 


CRITICILOR MEI       


Multe flori sunt, dar puţine
Rod īn lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Cīnd nimic nu ai a spune,
Īnşirīnd cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar cīnd inima-ţi frămīntă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori īn poarta vieţii
Bat la porţile gīndirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne-nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap īţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvīntul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Cīnd nimic nu ai de spus.

Forum, mes.10453


LA STEAUA             


La steaua care-a răsărit
E-o cale-atīt de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins īn drum
Īn depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Īncet pe cer se suie:
Era pe cīnd nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel cīnd al nostru dor
Pieri īn noapte-adīncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte īncă.

Forum, mes.10448


SARA PE DEAL

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plīng, clar izvorīnd īn fīntīne;
Sub un salcīm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfīntă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gīnduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scārţīie-n vānt cumpăna de la fīntīnă,
Valea-i īn fum, fluiere murmură-n stīnă.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cīmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! īn curīnd satul īn vale-amuţeşte;
Ah! īn curīnd pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lāngă salcīm sta-vom noi noaptea īntreagă,
Ore īntregi spune-ţi-voi cīt īmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surīzīnd vom adormi sub īnaltul,
Vechiul salcīm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

Forum, mes. 10737


ABENDS AM BERG*             


Abends am Berg hoerst du das Hirtenhorn weinen,
Herden ziehen auf, schimmernde Sterne erscheinen,
Quellwasser schluchzt klar in den Brunnentrog rauschend,
Harrest du mein, unter dem Lindenbaum lauschend.

Sieh, wie der Mond hell und erhaben dort gleitet!
Gross ist dein Blick und auf das Laubdach geweitet,
Sterne ergluehn feucht auf azurenem Grunde:
Sehnsuchtgetraenkt, nachdenklich ist diese Stunde.

Wolken ziehn auf, Strahlen durchspruehn ihr Gewuehle,
Huetten im Mond ragen mit altem Gestuehle,
Knarrend im Wind schlenkert der Schwengel die Buerde,
Rauch fuellt das Tal, Floetenlaut toent aus der Huerde.

Muede vom Feld, Sensen geschultert, die Maeher
Kehren nun heim: klappert das Klopfbrett schon naeher;
Glocke und Zeit klingen im Abend zusammen -
Aber mein Herz facht seine Liebe zu Flammen!

Warte nur, bald wird sich im Dorf nichts mehr regen,
Warte nur, bald eil"ich beschwingt dir entgegen,
Unter dem Baum soll uns die Nacht ganz gehoeren,
Stundenlang will Liebe und Treu ich dir schwoeren.

Haupt ganz an Haupt, innig verschlungen im Raume,
Hoch ueberhaupt von diesem uralten Baume,
Schlummern wir ein. - In solcher Nacht zu entschweben,
Wer gaebe nicht freudig dahin wohl sein Leben!
________________
*) Sara pe deal. (Traducere Alfred Margul-Sperber)

Forum, mes.10388


FLOARE ALBASTRĂ         


- Iar te-ai cufundat īn stele
Şi īn nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita īncalte,
Sufletul vieţii mele.

Īn zadar rīuri īn soare
Grămădeşti-n a ta gīndire
Şi cāmpiile asire
Şi īntunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vīrful lor mare -
Nu căta īn depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am rīs, n-am zis nimica.

- Hai īn codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plāng īn vale,
Stīnca stă să se prăvale
Īn prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Līngă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea īn foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dīnsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Cīnd prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gīt.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucīnd spre sat īn vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n īntunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Īnc-o gură - şi dispare...
Ca un stīlp eu stam īn lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
*
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist īn lume!

Forum, mes. 10737


BLUE FLOWER*        


"Why, again didst thou depart
For the stars, with them to feast?
Thou wouldst not forget at least
Me, for thou my life’s soul art.

"Sunny rivers dost thou park
Vainly in thy thought concealed,
The Assyrian rich field,
The sea plunged into the dark.

"The old pyramids address
Their tops up to God they see...
Do not search so far from me
O, my dear, the happiness!"
*
[...]
*
Thou hast gone, O marvel sweet,
And our wondrous love is through,
O blue flower, flower blue!...
In this world all’s dark and cheat!
_________
*) Floare-albastră

Forum, mes.10339


 FLEUR BLEU*            


„Te voila encore tout flamme,
Haut perché dans ton ciel gris!
Pour un peu, et tu m’oublies,
Source douce de mon āme!

Dex ruisseaux dans le soleil
Et toute la plaine assyre
En ta tete en vain se mirent;
Imaginaires merveilles!

Le bonheur est la, plus pres...
Au sommet des pyramides
Vainement, o, mon candide
Bien-aimé, le chercherais...”

Ainsi jadis parlait-elle,
La si douce, si petite;
Mots charmants qui ressuscitent
Notre histoire bleue et belle.

„Vien, mon bien-aimé, la-bas,
La ou cette immense roche
Au-dessus du goffre accroche,
Prete a choir, et ne choit pas.

Pres ce frais sous-bois, tout deux
Resterons assis sur des
Vertes feuilles de murier
Sous la claire voute bleue.

Tu m’expliqueras des mythes,
Contes bleus et aventures!
Moi, tout pres dans la verdure,
Compterai la marguerite.

Le soleil, docteur es feux,
Saura m’embrasser tout comme
Il a su rougir les pommes
Et dorrer mes long cheveux.

Avec eux je boucherai
Ta bouche pour la punir
De trop bien savoir venir
Sur la mienne se poser.

Un baiser si tu prendras
Lorsque passe entre les branches
Un filet de lune blanche
Qui nous voit? Et qui saura?

Nous aurons de longs baisers,
Aussi longs que notre route
De feuillage arque en voute,
Aussi doux que fleurs cachées.

Arrivés au seuil des portes
Nous nous dirons dans le noir
Les exquis secrets du soir;
Quand au monde, bah! qu’importe.”

Puis elle s’enfuit muette,
Me laissant seul dans la brume,
Seul, debout contre la lune,
Avec ma fleur bleue en miettes.

Tu partis, douce merveille!
Et partirent nos amours!
Fleur bleue, ma fleur d’amour,
Tout s’éteint sous le soleil...
_________
*) Floare-albastră. (Traducere: D.I. Suchianu)

Forum, mes. 10740


O DATĂ TE VĂZUSEM   


O dată te văzusem -
Şi-am stat īnmărmurit
Şi crud-a fost durerea
Cu care te-am iubit.

Te văd de-a doua oară
Şi glasul tău l-ascult-
Şi ştiu numai atīta
Că am trăit prea mult.

Al anilor iubirei
Īnveninat necaz
E numai o părere
Pe līngă cel de azi.

Forum, mes. 10305


CE SUFLET TRIST...

Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinţii din părinţi,
De-au īncăput numai īn el
Atītea suferinţi?

Ce suflet trist şi făr’ de rost
Şi din ce lut inert,
Că dup-atītea amăgiri
Mai speră īn deşert?

Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mări,
Luaţi-mă cu voi!

Forum, mes. 10305


ŞI DACĂ...

Şi dacă ramuri bat īn geam
Şi se cutremur plopii,
E ca īn minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat īn lac
Adīncu-i luminīndu-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Īnseninīndu-mi gīndul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

Forum, mes.10737


UND WENN*

Und wenn ein Zweig ans Fenster schlaegt,
Und wenn die Pappeln rauschen,
Ist"s dass ich wieder tief bewegt
Dir nahe, um zu lauschen.

Und funkeln Sterne aus dem See,
Erhellend seine Tiefen,
So lindern Sehensucht sich und Weh,
Die lang im Herzen schliefen.

Und wenn der dichten Wolken Ziehn,
Die Mondesstrahlen traenken,
Ist"s, dass ich neu verzaubert bin
Von deinem Angedenken.
__________
*) Şi dacă... (Traducere Alfred Margul-Sperber)

Forum, mes. 10321


DOINA          


De la Nistru pīn la Tissa
Tot romānul plīnsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atīta străinătate.
Din Hotin şi pīn la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pīn īn Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet romān săracul!
Īndărăt tot dă ca racul,
Nici īi merge, nici se-ndeamnă,
Nici īi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin īn ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii īn puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cīntecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Īşi dezbracă ţara sīnul,
Codrul - frate cu romānul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele īi seacă -
Sărac īn ţară săracă!
Cine-au īndrăgit străinii,
Mīncă-i-ar inima cīinii,
Mīnca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
Īn sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mīntui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormīnt,
Să te-aud din corn sunīnd
Şi Moldova adunīnd.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Īţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară īn hotară -
Īndrăgi-i-ar ciorile
Şi spīnzurătorile!

Forum, mes. 10738


RENUNŢARE

Aş vrea să am pămīntul şi marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii şi armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mīna semn de-oi face
Să-şi mişte răsăritul popoarele īncoace;
Sălbatecele oarde să curgă rīuri-rīuri
Din codri răscolite, stīrnite din pustiuri;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Īntunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un rīu de scīnteiare lucească lănci şi săbii,
Iar marea se-nspăimīnte de negrele-mi corăbii.

Astfel război porni-voi. Voi arunca īncalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.
Privească-m-atunci preoţi: -un monsrtu ce se-nchină,
Cīnd oardele-i barbare duc moarte şi ruină.
Ruga-mă-voi cu mīna uscată ţinīnd strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul,
Cīnd gloatele-mi īn lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetăţile īn flăcări şi ţările deşerte...
Astfel doar aş preface durerea-mi fără nume,
Dezbinul meu din suflet īntr-un dezbin de lume.

Şi tot ce-ncīntă ochii cu mii de frumuseţi,
Tot ce pămīntul are şi marea mai de preţ,
Grămezi să steie toate la mine īn comori,
Alăturea cu ele să trec nepăsători,
Simţindu-mă in mine stăpīn al lumii-ntregi,
Un zeu īn omenire, un soare īntre regi
Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană...
Să-ngenunchez nainte-ţi aşa ca la icoană
Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă
Să-ţi zic: -„Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă!”

Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe līngă tine,
De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoştenit de toate, la viaţă abdicīnd,
Să nu-mi rămānă-n minte decīt un singur gīnd:
C-am aruncat un sceptru, cu dīnsul lumea-ntreagă,
Păstrīndu-mi pentru mine durerea că-mi eşti dragă;
Īnamoraţi de tine rămīnă ochii-mi trişti
Şi vecinic urmărească, cum, marmură, te mişti,
Īn veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale.

Forum, mes.10747


SONETE (III)           


Cīnd īnsuşi glasul gīndurilor tace,
Mă-ngīnă cīntul unei dulci evlavii –
Atunci te chem, chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blīnd īnsenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor īncoace,
Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!

Cobori īncet...aproape,mai aproape,
Te pleacă iar zīmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strīngerii īn braţe -
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Forum, mes.10759


O, MAMĂ...          


O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfīntului mormīnt
Se scutură salcīmii de toamnă şi de vānt,
Se bat īncet din ramuri, īngīnă glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Cīnd voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plīngi;
Din teiul sfīnt şi dulce o ramură să frīngi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormīntul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă īmpreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormīntul să ni-l sape la margine de rīu,
Ne pună-n īncăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sīnul meu...
Mereu va plīnge apa, noi vom dormi mereu.

Forum, mes. 10761


CUGETĂRILE SĂRMANULUI DIONIS

Ah! garafa pīntecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumīnare sfīrīind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cīntă, barde -
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă
Cu himere!... Dar de unde? Scīrţīie de vīnt fereasta,
Īn pod miaună motanii - la curcani vīnătă-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditīnd umblă-n ogradă.

Uh! ce frig... īmi văd suflarea, - şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un şoarec, Doamne, - măcar totuşi are blană.
Mi-aş mīnca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger...
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n perete şi nevasta - o icoană.

Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pīnze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. - Īntr-un roi mai de un stīnjen

Au ieşit la promenadă - ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i bătrīnă, cuvios īn mers păşeşte;
Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig. - Iată pe mīnă cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul īn gură - am să-l prind - ba las, săracul!
Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec?

Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mīţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gīndeşte hītrul de stă ghem şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşiră dulce īn mīţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i īl īmbie,
Rendez-vous i-a dat īn şură, ori īn pod, īn găvăună?

De-ar fi-n lume numai mīţe - tot poet aş fi? Totuna:
Mieunīnd īn ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick,
Ziua tologit īn soare, pīndind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizīnd duios la lună.

Filosof de-aş fi - simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
Īn prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan.

Sau ca popă colo-n templul, īnchinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a creat mīţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei īl desfăşură-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri - liliecii?

Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! - La zgīriet el v-a dat gheară
Şi la tors v-a dat musteţe - vreţi să-l pipăiţi cu laba?

Ii! că īn clondir se stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu īn pat.
De-aş putea să dorm īncaltea. - Somn, a gīndului odină,

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mīţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie!
                                                                    1872, 1 decembrie
Forum, mes. 10762


DEPARTE SUNT DE TINE...

Departe sunt de tine şi singur līngă foc,
Petrec īn minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani īmi pare īn lume c-am trăit,
Că sunt bătrīn ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad īn picuri,
Redeşteptīnd īn faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vīntul loveşte īn fereşti,
Se toarce-n gīndu-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari īn lacrimi, cu mīni subţiri şi reci;
Cu braţele-amīndouă de gītul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu strīng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
Īn sarutări unim noi sărmanele vieţi...
O! glasul amintirii rămīie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult...
Voi fi bătrīn şi singur, vei fi murit de mult!

Forum, mes. 10763


O, RĂMĪI

„O, rămīi , rămīi la mine,
Te iubesc atīt de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

Īn al umbrei īntuneric
Te asemăn unui prinţ,
Ce se uit-adīnc īn ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi īn taină
Mersul cīrdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum īngīni cu glas domol,
Īn al apei strălucire
Īntinzīnd piciorul gol

Şi privind īn luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri”.

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi deasupră-mi clătinīnd;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit īn cīmp rīzīnd.

Astăzi chiar de m-aş īntoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
                            1879,1 feb.

Forum, mes. 10757


DIN STRĂINĂTATE

Cīnd tot se-nveseleşte, cīnd toţi aci se-ncīntă,
Cīnd toţi īşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plīnge, īn doru-i se avīntă
L-a patriei dulci plaiuri, la cīmpii-i rīzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cīntă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mīngīiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vīlcioară
Scăldată īn cristalul pīrăului de-argint,
Să văd ce eu atīta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau īn taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
Īn valea mea natală, ce unduia īn flori,
Să tot privesc la munte īn sus cum se ridică,
Pierzīndu-şi a sa frunte īn negură şi nori.

Să mai privesc o dată cīmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a rīului, ce geme,
Concertul, ce-l īntoană al păsărilor cor,
Cīntarea īn cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da ! Da ! Aş fi ferice de-aş fi īncă o dată
Īn patria-mi iubită, īn locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspīnde teroarea-n omenire,
Prin vinele vibrīnde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme īn dulce liniştire,
Īn visuri fericite m-ar duce către nori.
                                              (1866, 17/29 iulie)

Forum, mes. 10799


CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMĀNIE

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Romānie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor ?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor !
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mīndri aste le nutresc;
Căci rămīne stīnca, deşi moare valul,
Dulce Romānie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormīntul
Spada ta de sīnge duşman fumegīnd
Şi deasupra idrei fluture ca vīntul
Visul tău de glorii falnic triumfīnd,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, romānesc,
Cīnd s-aprinde sacru candida-i vīlvoare,
Dulce Romānie, asta ţi-o doresc.

Īngerul iubirii, īngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surīzīnd,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Cīnd cu lampa-i zboară lumea luminīnd,
Ei pe sīnu-ţi vergin īncă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu īl strīnge-n braţe, tu īi fă altare,
Dulce Romānie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Romānie,
Tīnără mireasă, mamă cu amor !
Fiii tăi trăiască numai īn frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa īn vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet romānesc,
Vis de vitejie, fală şi mīndrie,
Dulce Romānie, asta ţi-o doresc !
                                 (1867, 2/14 aprilie)

Forum, mes. 10801


GLOSSA          


Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate,
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te chemă,
Tu rămīi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
Īn auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar stea să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Cīnd cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici incline a ei limbă
Recea cumpăn-a gīndirii
Īnspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu īn lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plīnge, de se ceartă,
Tu īn colţ petreci īn tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a zilei două feţe,
Vede-n capăt īnceputul
cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
Īn prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te intreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun cīte există,
şi de mii de ani īncoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atīt de-adese
Nu spera şi nu ai teamă

Nu spera cīnd vezi mişeii
La izbīndă facīnd punte,
Te-or īntrece nătărăii,
De ai fi cu stea īn frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Īntre dīnşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val ca valul trece.

Cu un cīntec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte īn vīrteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă

De te-ating să feri īn lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimica,
Tu rămīi la toate rece.

Tu ramīi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te īntreabă si socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi si nouă toate;
Vreme trece, vreme vine.
                   (1883, 9 sept - dec.)

Forum, mes.10802


ĪNGER DE PAZĂ

Cīnd sufletu-mi noaptea veghea īn estaze,
Vedeam ca īn vis pe-al meu īnger de pază,
Īncins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zīmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui īntr-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel īnger de ochiu-ţi īnvins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu īnger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfīntă, amicul fidel ?
Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.
                                                  (1871, 15 iunie)
Forum, mes. 10825


CRĂIASA DIN POVEŞTI

Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le īntinde pe cīmpie;

S-adun flori īn şezătoare
De păianjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă.

Līngă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,

Dīndu-şi trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri.
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvīnt al sfintei Miercuri;

Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De-un cuvīnt al sfintei Vineri.

Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc īn lună,
Iar īn ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.
                 (1876, 1 septembrie)

 Forum, mes. 10852
 


CU MĪNE ZILELE-ŢI ADAOGI...

Cu mīne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Cīnd unul trece, altul vine
Īn astă lume a-l urma,
Precum cīnd soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii boastre īmblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea īnsăşi e-o părere
Şi un visternic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr īl īnţeleg,
Că sprijnă vecia-ntreagă
Şi-nvīrte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde īn trecut
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mīne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Avīnd cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştele sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gīndului etern.
                    (1883, decembrie)

Forum, mes. 10859


JE SUIS SI LOIN DE TOI...

Je suis si loin de toi et seul auprčs du feu,
Ma vie, cette infortune, repasse devant mes yeux,
Et il me semble que sur mes épaules je porte
Un faix de cent hivers, que toi ... tu serais morte.
Dans l’āme qui s’oublie les souvenirs refluent
Ressuscitant la moindre des pages révolues;
Frappant dans les fenźtres le vent se fait entendre
Et je retords le fil de nos histoires tendres...
Enveloppée de brumes je crois te voir qui passes,
Aux grands yeux en pleurs, aux fines mains de glace,
Et ą mon cou pendue, tu cherches ą me dire
Des mots mystérieux... tu pousses des soupirs...
J’embrasse mon trésor d’amour, d’envoūtements,
Nos pauvres vies s’unissent en un baiser ardent...
O ! qu’ą jamais la voix des souvenirs, amčre,
Se taise, que j’oublie ma chance éphémčre,
L’instant oł tu m’aimas, pour aprčs me quitter...

Je serai vieux et seul, toi, morte et enterrée !
                                                    traduction : Emanoil MARCU

Forum, mes. 10860


EPIGONII

Cīnd privesc zilele de-aur a scripturilor romāne,
Mă cufund ca īntr-o mare de visări dulci şi senine
Şi īn jur parcă-mi colindă dulci si mīndre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori īn frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gīndirii şi cu rīuri de cīntări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere,
Chichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea īntoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cīntīnd dulce a iubirii pimăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind īn stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se īntīmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale neturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zicea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sīnte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat īn mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi īn faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi vegheaz-o stīncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cīnta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cīrlova oştirea cheamć,
Īn prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vīntul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sīnta candel-a sperării,
Descifrīnd eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blīndă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tīnăr o privea cu īmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu īncepu cīntecul său.

Mureşean scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mīnă amorţită,
Cheamă piatra să īnvie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune
Şi bogat īn sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrīne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile romāne,
Scrise de mīna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana īn culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou iarăşi pīnzele posomorīte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tīnăr şi ferice,
Ce din frunze īţi doineste, ce cu fluierul īţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirīnd mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum rīde printre lacrimi cīnd o cīntă pe Dridri.

Sau visīnd o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adīnce, dalbe,
Cu zīmbirea de vergină, cu glas blīnd, duios īncet,
El īi pune pe-a ei frunte mīndru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visīnd cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adīnce şi a stīncelor cărunte,
Visul selbelor bătrīne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sīnul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.
................................................................................
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrīne, urīte,
Măşti rīzīnde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
Īn noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi īn scrisul vostru, noi nu credem īn nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era sīntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gīndită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere īncă, deşi voi sunteţi bătrīni.
S-a īntors maşina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi īn noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi īn gīnduri sīnte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cīrpim cerul cu stele, noi mīnjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastrć e īngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Cīnd plutim pe aripi sīnte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.

Cu-a ei candelă de aur palida īnţelepciune,
Cu zīmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un īnger, inima voastră: o liră,
Ce la vīntul cald ce-o mişcă, cīntări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept, mīne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşeartă, aţi vīnat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moarte succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sīnt, frumos şi bine ce nimic nu īnsemnează,
Īmpărţesc a lor gīndire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncīlcită,
Ce mai mult o īncifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Īnger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărīna cea grea.

Rămīneţi dară cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cīnte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la praful azi īn noi, mīni īn ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, luminć -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dīnsa suntem noi.

Forum, mes. 10862


SCRISOAREA A III-A
                               -fragment-

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu īntre-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem līngă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stardă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
Īn aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari in ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie , virtute, nu vorbeşte liberalul,
Nici visezi că īnainte-ţi stă un stīlp de cafenele,
Ce īşi rīde de-aste vorbe īngīnīndu-le pe ele.
Vezi colo pe urīciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un isvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-avīnd virtute, iar īn ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştete pīnă-n talpă,
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Īşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintre-aceştia ţara noastră īşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază īn īn zidirea sfintei Golii,
Īn cămăşi cu mīneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrīul īn mişcări şi īn cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca īn strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cīntece şi jocuri...
Şi apoi īn Sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpīnă şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stīrpitură,
Tot ce-i īnsemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Īncīt fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bīlbīiţi cu gura strīmbă sunt stăpīnii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie īn smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Īndrăznesc ca să rostească pīn’ şi numele tău...ţară!

La Paris, īn lupanare de cinism şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, cīnd nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-avīnd īn minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar īn schimb cu-averea toată vreun papuc de curtezană...
O, te admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Cīnd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul īl vīnează şi cīştigul făfă muncă,
Azi cīnd fraza lustruită nu ne poate īnşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, sfīşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi –nişte mişei!
Da, cīştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Forum, mes. 10836


LONTANO SON DA TE            

Lontano son da te e solo presso il fuoco,
Nel mio pensier trascorro la sventurata vita.
Ottant’anni mi pare vissuto fossi al mondo,
Qual verno fossi vecchi, che tu ti fossi estinta.
Le ricordanze piovon a gocce nel mio cuore
Risuscitando il nulla di vanita passate;
Con sue dita bussa il vento alle finestre,
Il fil di dolci fiabe si fila nella mente,
Allor a me innanzi tra nebbie quasi appari,
I grandi occhi molli, le fredde mani frali,
Le braccia sporte in alto il mio collo cingi,
Volessi quasi dirmi qualcosa, poi sospiri...
Al petto stringo i beni d’amor e di bellezza,
Nei baci uniamo le nostre vite meste...
Oh! il ricordo resti per sempre senza voce,
Per sempre scordi ch’ebbi quell’attimo di sorte,
Che poi dalle mie braccia ti svincolasti ratto...
Sarņ cadente, solo, sarai morta da tanto!
                                             (traducere: Geo Vasile)

Forum, mes. 10865


MAI AM UN SINGUR DOR

Mai am un singur dor:
Īn liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi īmpletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plīngă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe cīnd cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vīrfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vīnt,
Deasupră-mi teiul sfīnt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci īnainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zīmbescă iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cīnt...
Ci eu voi fi pămīnt
Īn singurătate-mi.
                     1883, dec.

Forum, mes. 10866


ADIO

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămīi, rămīi, cu bine !
Mă voi feri īn calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele
Să mă īmbăt şi de scīntei
Din stele.

Cīnd degerīnd atītea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cīt eram de fericit
Să mergem īmpreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună !

Şi cīnd īn taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
Īn veci alături să te am,
Femeie !

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Īmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi īmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentīi
Eu n-o voi mai privi-o…
De-aceea-n urma mea rămīi –
Adio !
                            (1883, 5/17 iunie)

Forum, mes. 10876


DESPĂRŢIRE

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta ;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc ?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi părău;
La ce statornicia părerilor de rău,
Cīnd prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis ?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi ?
La ce măsuri anii ce zboară peste morţi ?
Totuna-i dacă astăzi sau mīine o să mor,
Cīnd voi să-mi piară urma īn mintea tuturor,
Cīnd voi să uiţi norocul visat de amīndoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii īnapoi,
Să fie neagră umbra īn care-oi fi pierit,
Ca şi cīnd niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi cīnd anii mīndri de dor ar fi deşerţi –
Că te-am iubit atīta putea-vei tu să ierţi ?
Cu faţa spre părete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi cīnd se va īntoarce pămīntul īn pămīnt,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt ?
Cīntări tīnguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m-arunce īn margine de drum...
Tot īmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pămīnt,
Dīnd pulberea-mi ţărīnii şi inima-mi la vīnt...

Ci tu rămīi īn floare ca luna lui April,
Cu ochii mari şi umezi, cu zīmbet de copil,
Din cīt eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai ştii de mine, că nu m-oi şti nici eu.
                                         (1879, 1 octombrie)

Forum, mes. 10877


DORINŢA

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi īn braţele-mi īntinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar īn păr īnfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ īncet s-o culci
Lăsīnd pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Īngīna-ne-vor c-un cīnt
Singuratece izvoare,
Blīnda batere de vīnt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gīnduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rīnduri-rīnduri.
                         (1876, 1 septembrie)

Forum, mes. 10877


SINGURĂTATE

Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pīlpīie īn sobă,
Iară eu pe gīnduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţīrīiesc īncet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mīngăioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum īn picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

Īn odaie prin unghere
S-a ţesut păienjeniş
Şi prin cărţile īn vravuri
Umblă şoarecii furiş.

Īn această dulce pace
Īmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum īnvelişul
De la cărţi ei mi le rod.

Ah ! de cīte ori voit-am
Ca să spīnzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui;

Dar atuncea greieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.

Cīteodată... prea arare...
A tīrziu cīnd arde lampa,
Inima din loc īmi sare
Cīnd aud că sună cleampa...

Este Ea. Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină,
Īn privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.

Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se īndură,
Cīnd eu stau şoptind cu draga
Mīnă-n mīnă, gură-n gură.
                            (1878, 1 martie)

Forum, mes. 10879


ODĂ (ĪN METRU ANTIC)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tīnăr, īnfăşurat īn manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Cīnd deodată tu răsărişi īn cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pīn-īn fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul īnveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc īn flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar īn sīn, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Forum, mes. 10883


DE CĪTE ORI, IUBITO…

De cīte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare īnainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galben㠖o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe cīnd a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pīlc īntreg de păsări, pierzīndu-se-n apus,
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu...ea moare,
Visīndu-se-ntr-o clipă cu anii īnapoi.
..........................................................
Suntem tot mai departe deolaltă amīndoi,
din ce īn ce mai singur mă-ntunec şi īngheţ,
cīnd tu te pierzi īn zarea eternei dimineţi.
                                                           1879

Forum, mes. 10916


AI NOŞTRI TINERI...             


Ai noştri tineri la Paris īnvaţă
La gīt cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei īşi cască ochii săi nerodul
Că-i vede –n birje răsucind mustaţă,
Ducīnd īn dinţi ţigara lungăreaţă...
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strīmbă:
Stīlpi de bordel, de crīşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc –şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pīn’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.
                                          1876
Forum, mes. 11405


MORTUA EST!
Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot īn orele sfinte,
Un vis ce īşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai cīnd ceru-i cīmpie senină,
Cu rīuri de lapte şi flori de lumină,
Cīnd norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rīnd vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te nalţă, un cīntec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Cīnd torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur īn aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat īn sicriu,
Privesc la surīsu-ţi rămas īncă viu –

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, īnger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu rīuri de foc şi cu poduir de argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cīnt;

Să treci tu prin ele, o sfīntă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
Īn haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moarte e-un chaos, o mare de stele,
Cīnd viaţa-i o baltă de vise rebele,
O, moartea-i un secol cu sori īnflorit,
Cīnd viaţa-i un basmu pustiu şi urīt. –

Dar poate...o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gīndirile-mi rele sugrum cele bune...
Cīnd sorii se sting şi cīnd stelele pică,
Īmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lunile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Şi-atunci de-a fi astfel...atunci īn vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să īnvie,
Atunci graiu-ţi dulce īn veci este mut...
Atunci acest īnger n-a fost decīt lut.

Şi totuşi, ţărīnă frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plīng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi...cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi...dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic.
Decīt un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pīn’ dau īn morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gīndirea-mi īn ce să o sting:
Să rīd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plīng?

La ce ?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, īnger, de ce fu să fie?
Au e sens īn lume? Tu chip zīmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens īntr-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
                                         1871,1 mart.
Forum, mes. 11635
SĂ FIE SARA-N ASFINŢIT   
Să fie sara-n asfinţit
     Şi noaptea să īnceapă;
Răsaie luna liniştit,
     Şi tremurīnd din apă;

Şi să īmprăştie scīntei
     Cărărilor din crīnguri;
Īn plaia florilor de tei
     Să stăm īn umbră singuri.

Şi capul meu de grije plin
     De braţul tău se culce
Sub raza ochiului senin
     Şi negrăit de dulce,

Ca iar cuminte să mă fac,
     Căci tu īmi prinzi tot gīndul,
Ca cerul ce priveşte-n lac
     Adīncu-i cuprinzīndu-l.

Cu farmecul luminei reci
     Simţirile străbate-mi:
Revarsă linişte de veci
     Pe noaptea mea de patemi

Şi deasupra mea rămīi
     Durerile de-mi curmă
Şi fii iubirea mea dintīi
     Şi visul meu din urmă.
                                           1882


CE S-ALEGEA DE NOI, A MEA NEBUNĂ.

Ce s-alegea de noi, a mea nebună,
De ne-ntīlneam de mult cu-aşa iubire?
Sau nebuneam mai mult īncă-mpreună
Sau eu muream de-atīta fericire.

     Viaţa mea cea strălucită,
     De ochii tăi cei de copil,
     Era cu zgomot şi-nflorită
     Precum e luna lui April.

Şi-n astă īnflorire zgomotoasă
Noi ne-am fi fost atīt... atīt de dragi...
Cu toane multe, tu, ca o crăiasă,
Iar eu - de tine lacom - ca un pagi.

     Acum ca-n toamna cea tīrzie,
     Un istovit şi trist isvor,
     Asupra-i frunzele pustie
     A noastre visuri cad şi mor.

Şi de nimica astăzi nu-mi mai pasă,
Nu cer nimic din lume, nici aştept.
Mă mir de ce cu strīngeri dureroase
Sărmana inimă mai bate-n piept.

     Īn văduvire şi eclipsă,
     Eu anii mei īi risipesc,
     Simţind īn suflet pururi lipsă
     De chipul tău dumnezeiesc.
                                                 1878

      CE S-ALEGEA DE DOI  
           NEBUNI, IUBITO
                    [variantă]

Ce s-alegea de doi nebuni, iubito,
De ne-ntīlneam de mult şi nu pierdeam
O tinereţă, care-am risipit-o?

De dragul tău de mult īnnebuneam,
Sau că muream de-atīta fericire,
Dar numai sara vieţii n-ajungeam.

Era de zgomot plină, de-nflorire,
Iar ochii tăi cei tineri de copil
M-ar fi ţinut de-a pururea-n uimire.

Iar graiul tău cīnd blīnd şi cīnd ostil
Făcea singurătatea-mi zgomotoasă,
Cum e cu zgomot luna lui April.

Şi īn necazul tău şi mai frumoasă
Te cuprindeam, să nu te mai retragi,
Să-mi plīngi la piept la dragoste geloasă.

Şi ne-am fi fost atīt, atīt de dragi...
Ca o crăiasă mi-ai fi fost cu toane,
Eu lacom de-al tău farmec ca un pagi.

Dar azi, loviţi de ale sorţii goane,
Viaţa-mi pare-un istovit isvor
Şi plină de-ale toamnei reci icoane.

A noastre visuri cad pe rīnd şi mor
Precum īn vīnt rotiri de frunze-uscate...
Statornic nu-i decīt al nostru-amor...

Renunţ silit la el căci nu se poate,
Şi lungi iluzii, ca un īnţelept,
Naintea mea le văd căzīnd pe toate.

Nu cer nimic, nimic nu mai aştept
Şi nici īntreb la ce o mai simţesc
Sărmana inimă bătīnd īn piept.

La ce? Ca viaţa mea s-o risipesc
Īntr-o-ndelungă, tristă văduvire,
Lipsită de al tău chip dumnezeiesc:

Să-l cat īn veci, să nu fii nicăire.
                                                  1878


O, ADEVĂR SUBLIME...
O, adevăr sublime - o, tinichea şi paie!
O, poezie mīndră - o, buiguit nerod!
Istorie spirată - minciună şi bătaie,
Amor ceresc şi dulce - a mucoşilor plod.

O, om, oglind-a lumei cu capul şui şi sec,
Cu creierul ca ceaţa, cu coaste de berbec,
Stăpīn pe-a ta gīndire - cum eşti p-instinct stăpīn -
Se vede cīnd femeia goleşte al ei sīn.

Cīnd poala ş-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpīne,
Tu nu surīzi cu rīsul cel lacom şi murdar,
Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un cīne,
Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har.

Nu eşti gelos - ferit-a... cucoşii doar şi vierii
Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.
Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii
Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel.

Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale.
Tu īi iubeşti atīta īncīt īi strīngi de gīt...
Şi-i faci s-admire geniul - sunarea unei oale -
Şi limba ta de flăcări şi plină de urīt.

Istoria omenirei cu regi de poezie,
Cu regii de războaie e ca şi un poem;
Dar totuşi rog divina ca depărcior rămīie
De corpul meu nevrednic - nu-mi vine la cherem.

Cugetători ai lumei! o, īmpuţiţi eterul
Cu sisteme īnalte, puneţi-l īn săltar.
O ladă este lumea cu vechi buclucuri - ceriul
De stele şi comédii vă este un hămbar.

Preoţi cu crucea-n frunte, visternici de mistere,
Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei.
E rău numai că ziua staţi pe mīncat şi bere
Şi sara pe minciune şi noaptea pe femei.

O, drăngăniţi pe gīnduri voi muzici; voi sculptor,
Īmi pipăiţi cu mīna un corp tremurător;
Şi, voi, artişti dramatici strīmbaţi-vă la lună,
Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună.

Tu, timp, nu poţi cununa īn degete s-o sfermi
Căci zugrăvir-atīta de bine saci de viermi.
O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi
Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi.

O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec,
Lumea cea pingelită o duceţi de urechi.
Īmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate:
Popoarele există spre a fi īnşelate.
                                                     1874
 

VENERE ŞI MADONĂ          

Ideal pierdut īn noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gīndea īn basme şi vorbea īn poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tīnără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scīnteie,
Braţ molatic ca gīndirea unui īmpărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut īn visuri ca-ntr-o noapte īnstelată,
Suflet īmbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini īmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre īngerii din cer

Şi-a creat pe pīnza goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surīsul blīnd, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de īnger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul īngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut īn noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fărăr suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un īnger, blīnd ca ziua de magie,
Cīnd īn viaţa pustiită rīde-o rază de noroc.

Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta īnvineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvīrlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea īngerului-geniu, īngerului-ideal,
Din demon făcui o sfīntă, dintr-un chiot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismenţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece
Mă īnvaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

Tu īmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioară-a cărei suflet era sīnt ca rugăciunea,
Pe cīnd inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surīsul blīnd, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

Plīngi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frīnge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut īn ochi negri-adīnci ca marea
Şi sărut a tale mīne, şi-i īntreb de poţi ierta.

Şterge-ţi ochii, nu mai plīnge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără reazem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu eşti sīntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
                                                                      1870, 15 aprilie
Forum, mes. 18380


TE DUCI
Te duci şi ani de suferinţă
N-or să te vază ochii-mi trişti,
Īnamoraţi de-a ta fiinţă,
De cum zīmbeşti, de cum te mişti.

Şi nu e blīnd ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos.

Īn faţă farmecul palorii
Şi ochi ce scīnteie de vii,
Sunt umezi īnfiorătorii
De linguşiri, de viclenii.

Cīnd mă atingi, eu mă cutremur,
Tresar la pasul tău, cīnd treci,
De-al genei tale gingaş tremur
Atīrnă viaţa mea de veci.

Te duci şi rău n-o să-mi mai pară
De-acum de ziua cea de ieri,
Că nu am fost victimă iară
Neīnduratelor dureri.

C-auzu-mi n-o să-l mai īntuneci
Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi,
Pe frunte-mi mīna n-o s-o luneci
Ca să mă faci să-mi ies din minţi.

Puteam numiri defăimătoare
Īn gīndul meu să-ţi iscodesc,
Şi te uram cu-nverşunare,
Te blestemam, căci te iubesc.

De-acum nici asta nu-mi rămīne
Şi n-o să am ce blestema,
Ca azi va fi ziua de mīne,
Ca mīni toţi anii s-or urma -

O toamnă care īntīrzie
Pe-un istovit şi trist isvor;
Deasupra-i frunzele pustie -
A mele visuri care mor.

Viaţa-mi pare-o nebunie
Sfīrşită făr-a fi-nceput,
Īn toată neagra vecinicie
O clipă-n braţe te-am ţinut.

De-atunci pornind a lui aripe
S-a dus pe veci norocul meu -
Redă-mi comoara unei clipe
Cu ani de părere de rău!
                                    1883, dec.
Forum, mesaj 18420


SONETE (I)
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vīntul zvīrle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi īntr-un ceas gīndeşti la viaţa toată.

Pierzīndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, cīnd afară-i zloată,
Să stai visīnd la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gīnduri,
Visez la basmul vechi al zīnei Dochii;
Īn juru-mi ceaţa creşte rīnduri-rīnduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scīnduri...
Iar mīni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

Forum, mesaj 19021