Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci
şi eu să-mi ştiu osînda… să te iubesc în veci,
în veci dup'a ta umbră eu braţele să'ntind,
de-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,
zîmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez – 
purtînd în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.
 
Fii binecuvîntată şi fericită, tu,
copil cu păr de aur ce mintea mi-o pierdù.
Veninu-amărăciunei şi ani-mi pustiiţi
în cumpănă uşori-s pe lîng'al tău căpriţ;
şi'n a mea socotinţă, mă simt atît de mic –
tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic.
 
(…)
 
Atîta de frumoasă... şi tot numai femee?
Ah! am crezut o clipă că eşti poate o zee,
ca marmora de rece că treci pe lîngă oameni,
din fiinţe muritoare nici uneia nu-i sameni,
ş'atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador –
o dulce chip de înger şi totuşi muritor!
 
Da muritor... blestemul al lumii acesteia:
crezi că te'nchini la soare ş'ai adorat scînteia!
Eu caut pe'nţeleptul cel mai nebun – arate-mi
o singură femee lipsită ce-i de patemi
şi eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred,
numai a ei făptură de înger dac'o văd –
 
Că niciodată buza-i n'atinse-o altă buză,
că niciodată-urechea-i de-amor nu vrù s'auză,
că niciodată ochii-i n'opri c'un blînd repaos
pe-o faţă bărbătească… că ea nu s'a adaos
în gîndu-i sau cu fapta în rîndul altei vieţi...!
Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi?
 
Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
colanu٭-i nici o mînă, ca noi, i l-a descins,
că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
şi mîna asta dulce ca floarea cea de crin,
că nu a strîns-o nimeni, că n'a răspuns cu strîns,
că setea de iubire pe ea n'o au atins!
 
Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta'mprotivă
- plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă –
acelor vorbe calde, şoptite cu durere,
ce aerul îl umplu şi inima de miere?
Putut-a împotriva atîtora să steie
cînd e aşa frumoasă şi nu-i decît femee?
 
Ca toţi să fiu? ca dînşii să fiu viclean făţarnic?
Să cumpăr cu un zîmbet un zîmbet iar zădarnic?
Vïaţa adoratei şi gingaşei copile
să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
şi să iubesc ca dînşii... cînd partea cea mai bună
din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeuna?
 
(…)
 
Pe maică-mea sărmana, atîta n'am iubit-o,
şi totuşi cînd pe dînsa cu ţărn-a coperit-o,
părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
şi aş fi vrut cu dînsa ca să mă pue'n groapă...
Cînd clopotul sunat-au, plîngea a lui aramă
şi, rătăcit la minte, strigam: unde eşti, mamă?
 
Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau rîu
din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
nu ştiam ce-i cu mine şi cum pot să rămîn
în lume-atît de singur şi-atîta de strein
şi inima-mi se strînse şi viaţa-mi stà în gît –
dar ca de-a ta iubire tot nu am plîns atît!
 
(…)
 
A mamei amintire, eu unu'n stare-am fost
să ţi-o sacrific ţie şi sunt atît de prost
încît tot numai ţie vïaţa-ţi mulţămesc
în dar parcă mi-ai da-o şi parcă o primesc
ca orbul, ca un cîne, căci vezi, în stare sunt
pe praful urmei tale cu fruntea la pămînt.
 
(…)
 
Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece –
cu viaţa-mi sfărîmată, urîtul٭ tău petrece;
şi să te vezi privită cu patimă, cu jind,
să vezi că cel mai tare se face om de rînd
cu gura numai spumă se pleacă în genunchi:
priveliştea aceasta te bucură'n rărunchi!
 
(…)
 
Şi totuşi, totuşi scumpo… de nu te-aş fi văzut
au astă bogăţie de-amor aş fi avut?
Durerea-mi este dragă, căci dela tine-mi vine
şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;
urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ,
să te iubesc, prin astea tu mai mult mă înveţi.
 
Spuneţi-mi cumcă faţa o mască e de ceară:
şi mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că'n lupanar٭ văzut-o-aţi jucînd, bătînd din palme:
şi o să-mi par'un înger, în gîndul lui cu psalme!
Spuneţi de ea tot răul de vreţi să'nnebunesc:
că-i heteră٭, un monstru, că-i Satan – o iubesc!