(73-27.V.1997) LUCA PIŢU         

          Cetăţeni şi cetăţene! Vă adresez vigurosul meu salut, în această zi cu profunde semnificaţii. Fac apel la responsabilitatea dvs. civică lingvistică. Azi este imperios necesar să continuu denunţul început alaltăieri. Vă amintiţi, am dezvăluit opiniei publice ciudatele practici lingvistico-poetice ale numitului Foarţă Şerban domiciliat, nu întîmplător, în Timişoara.

          Cît priveşte cazul numitului Piţu Luca, de profesie universitar şi eseist, cu domiciliul stabil în Iaşi, situaţia este şi mai gravă, necesitînd măsuri operative urgente. Avem reclamaţii, din partea unor apărători dezinteresaţi ai graiului strămoşesc, în care se arată că numitul Piţu se dedă la practici perverse cu limba română, pe care, în numeroase rînduri, chiar o violează. Acesta e adevărul, eu nu pot să-l pitesc pe după deget. Faptul că limbii române uneori îi place ceea ce-i face numitul Piţu NU este relevant, deoarece el exercită asupra ei o acţiune incantatorie, numită popular "vrăjeală" şi ştiinţific "taumaturgie"٭, care îi slăbeşte discernămîntul bietei limbi, determinînd-o să se lase moale în braţele respectivului şi acesta, în consecinţă, face ce vrea din ea.
          Prin mijloace specifice de interceptare, noi am intrat în posesia şi a unei declaraţii a unui susţinător şi complice al numitului Luca Piţu, este vorba de numitul Pruteanu George, cu domiciliul în Bucureşti, care iată ce scria ca prefaţă la volumul Eros, Doxa kai Logos (apărut la Ed. Institutul European, în 1995):
          "Dacă aş fi întrebat cine sunt eseiştii (nu criticii!! nu cercetătorii!!) români de azi demni de a fi luaţi în seamă, aş răspunde Şerban Foarţă, Al. George, G. Liiceanu, N. Manolescu, D.C. Mihăilescu, Mircea Mihăieş, Al. Paleologu, Oct. Paler, H.R.Patapievici, A.Pleşu. Între aceştia (pe cel de-al 12-lea vă las să-l ghiciţi), un loc sigur şi neclintit merită Luca Piţu, cadru didactic la Universitatea din Iaşi, care, prin neconformismul său profund, pre nervii multora dintre autorităţile comuniste ale Universităţii a călcat fără preget. Bucovinean îndîrjit, de statură şi voinţă napoleoniene, simplu şi frust, în aparenţă, la vorbă şi la port, Luca Piţu este, la o vîrstă încă tînără, un om de o erudiţie, pe domeniul său, zăpăcitoare, care se mişcă slobod în mai toate limbile de importanţă europeană, vii sau moarte, şi care, prin originalitatea manierei sale, a făcut şi face, de ani buni, şcoală şi nu numai în Iaşi. Reuşind să producă aliaje paradoxale între Neculce şi Roland Barthes, între Georges Bataille şi Socrate sau între Creangă şi Heidegger, scriitura lui Luca Piţu are o artificialitate ludică paroxistică, fiind continuu o joacă-la-cel-mai-înalt-nivel cu sensurile, o gaya scienza° de o virilitate care poate atinge priapismul٭, dar niciodată vulgaritatea, o voluptate perpetuă de macho° al ideilor, drăgăstos, liber şi libertin cu ele, care-i răspund aşijderea",
am încheiat citatul şi atragem atenţia că numitul Pruteanu a mai fost complice cu numitul Piţu şi cu numiţii Petrescu Dan şi Antohi Sorin în compunerea romanului subversiv Brazdă peste haturi care a fost cercetat de organe înainte de reaşezările din 1989.
          Revenind la individul Piţu Luca, trebuie să arătăm că acesta nu foloseşte limba română pentru a se exprima, ci un cod special, pe care l-am putea numi piţulo-română, şi în care nu se spune Heidegger, ci "Bătrînul Martin din Freiburg", nu se spune ieşean, ci iaşiot, nu Universitate, ci Universecuritate; în loc de "nu pot" - "sunt incapac", în loc de "sunt un luptător" - "sunt un luptaci"; numitul nu zice cum ne-a rămas din bătrîni "mă aşez la scris", ci "mă aştern drumului scriptural"; îl ia peste picior pe Hölderlin care s-a întrebat "wozu Dichter in durftiger Zeit?" (la ce e bun poetul în vremuri amarnice?) şi zice "dazu Pitzu in, mă rog, ...PSDPNLPD-istischer Zeit", la ce-i bun Piţu în vremurile cutărui partid?; unor lingăi ai Elenei Ceauşescu, de-ai gliei noastre, desigur, le spune "auctori băhtinoshi"; nu zice "public amuzat", ci "public hlizitoriu"; vechiului regim, cel comunist, îi spune "limbricizator" şi "totalitont"; în loc să zică "însemnări", zice "înseminări" - şi mai face multe alte aluzii sub centură care, îmi pare rău, nu CADREAZĂ, dar trebuie să dezvălui fără milă: despre poeţii care nu-i plac spune că fac "lăbuţă lirică", producţiile altuia le numeşte "ejaculaţiuni lirice", iar într-un eseu despre linguşeală în versuri îşi pune problema "Cui dau limbi poeţii?" Întrebat de un coleg cum vede azi viitorul, el răspunde: "Intrăm în futuritate٭ de-a-ndăratelea, ca Heliogabal în Roma".
        Nu v-am raportat, onorat public, decît o particică, "a piece of him", din acest sodomizator şi gomorizator al limbii române, care se crede spiritus erector° al unei părţi din eseistica autohtonă. Organele să ia măsuri. Servesc patria. Semnez: Un Vigilent.