V. şi  NAŢIONALISMUL "BOIERESC" AL LUI AL. PALEOLOGU V. şi  UN GENTLEMAN  MELANCOLIC, IRONIC ŞI VECHI V. şi "CULTURA ŢINE DE INIMĂ, FIREŞTE"  (dialog Al.. P - G.P.)

"CARTEA ALBĂ" A LUI AL. PALEOLOGU, DIN 1988

                                    "Conu’ Alecu...a trecut prin viaţa noastră literară, sau prin viaţa noastră pur şi simplu, cu farmec, cu panaş, ştiind bine gramatica şi eticheta, împotriva unei ambianţe din ce în ce mai fruste (...). Alecu în ambianţa românească de azi <1984; GP> e o instanţă ...(...). De ce? Fiindcă nu avem altul ca el şi fiindcă e simbolul unui univers pe care dacă îl uităm pierdem cei şapte ani de-acasă ai bunei cuviinţe intelectuale. Putem bombăni, în sinea noastră, orice. Dar: într-o lume sufocată de o lipsă de educaţie în cel mai bun caz pitorescă, conu’ Alecu  repune în drepturi cultul ceremoniei: ne învaţă cum se preţuieşte un amic şi cum se salută un potrivnic, cum se aruncă mănuşa şi cum se ridică mănuşa, cum se înjură cu amenitate, cum se tace, cum se riscă fără bravadă, cum se ţine o făgăduinţă, cum se vorbeşte franţuzeşte, cum se mimează naturaleţea, cum se obţine galanteria fără vulgaritate, cum se zîmbeşte interlocutorului cînd e idiot, cum se primeşte o înfrîngere, cum se trece sub tăcere o victorie, cum se stă la masă, cum se suportă canicula fără transpiraţie, cum se păstrează – în praful verii – albul cămăşii şi cîte şi mai cîte asemenea delicatese anexe, dar esenţiale, care, fără a ţine loc de conţinut, pot da omului şi unei epoci întregi măcar aparenţa, dacă nu substanţa însăşi a stilului. Iubeşte-l, deci! E ultima reverenţă pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă".
                                    Andrei Pleşu, 1984 (Epistolar, Ed.C.R., 1987, p.61)                                      

            În anii ’88 şi ’89, Stelian Tănase a avut înţeleapta idee de a-l face pe Alexandru Paleologu să vorbească îndelung în faţa unui casetofon. Era, simultan, şi un gest de inteligenţă, Paleologu fiind unul dintre cei mai plini de sevă eseişti şi causeuri°  ai ultimelor decenii, şi unul de curaj, pentru că în acea perioadă, autorul Bunul-ui simţ ca paradox  era "ciumat", avea "interdicţie de semnătură", Securitatea stătea cu ochii pe el, deci numai bine la dosar nu făcea să-l frecventezi.  Astfel s-a adunat volumul¹ pe care, după o cam prea lungă gestaţie la provocatorul lui, l-a adus la lumină, în condiţii elegante, editura Doinei Uricariu.
            Cartea  începe abrupt şi emblematic  – nu ştiu dacă întîmplător! – , ca şi Scrinul negru,  cu înmormîntarea unei persoane din vechea lume bună. Stelian Tănase cere "detalii de la acea ceremonie", Paleologu nu se lasă rugat, pe ecranul memoriei se perindă figurile unor Mavrocordat, Odobescu, Rosetti, Carp, Negruzzi, Balş, supravieţuitori, în ‘88, a ceea ce fusese cîndva aristocraţia românească. Dacă, în tinereţe, conu’ Alecu mărturiseşte că nu a putut evita "snobismul de a marca într-un mod vizibil şi ridicol o anumită ţîfnă a apartenenţei la această lume" (p.13), la ora dialogului el ia, cu argumente raţionale, apărarea  "neamurilor care pot persevera în istorie cîte opt, nouă, zece secole", împotriva clişeelor care le acuză de frivolitate şi incultură. Firesc înlănţuită, urmează o discuţie despre civilizaţia românească; Paleologu defineşte mai întîi, izbind oul de masă, civilizaţia în sine, care nu e "legată de perfecţionările tehnice" (butoane, rachete, aparate etc.): "civilizaţia este ceea ce se constituie pe principiul fundamental al dreptului civil, adică distincţia între bunuri şi persoane. Noi acum avem o tendinţă – din cauză că lumea în care trăim ne tratează pe noi, persoanele, drept bunuri  şi deci suntem cuantificaţi – avem tendinţa inversă, să personalizăm bunurile..." (p.23). În istorie, am fost mereu uşor de sacrificat; am fost, zice biblic Paleologu, "Isaac"... (p.34).
            Convorbirea nu e foarte strunită. Ea curge pe o albie relativ biografică, dar, pentru că nici protagonistul nu e egolatru, nici interlocutorul nu e încăpăţînat în străbaterea unor puncte, evadează fertil în largi digresiuni portretistice, epic-istorice sau ideologice. Un capitol splendid este cel consacrat Alicei Voinescu, intelectual de adevărată rasă, victimă, între atîţia alţii, a barbariei comuniste, autoarea monografiei din 1936 despre Montaigne, care i-a fost pasiunea de-o viaţă. Alexandru Paleologu a fost şi el predispus spre Montaigne încă de la vîrstele formării, cu o componentă... genetică: "o anumită dispoziţie, probabil naturală, ereditară la noi în familie, pe linie paternă, adică gustul pentru buna dispoziţie, pentru glumă,  pentru rîs" (p.249); terenul a fost apoi pregătit de o lectură decisivă a adolescenţei, Candide  al lui Voltaire. Paleologu îşi asumă preceptul montaigneean, "je ne fais rien sans gaieté"°, şi, în ultimul capitol al cărţii, dedicat în întregime izvoditorului essais-urilor, îşi mărturiseşte reperele principale ale naturii sale mentale în triunghiul Montaigne-Voltaire-Caragiale. Vibrez la unison cu Alexandru Paleologu atunci cînd susţine: "cred că Montaigne e de rangul lui Platon, ca atare, pe deasupra istoriei filosofiei " (p.255).
            Tuşe interesante sunt aduse şi la imaginea lui Noica, cel cu care memorialistul a împărţit ani buni (totuşi, mi se pare că în aceste pasaje, Paleologu nu a fost în forma maximă; de altfel, fondul e spus, mai aşezat şi cu întreg protocolul, în Despărţirea de Noica din volumul Ipoteze de lucru, 1980).  Mai pătrunzător e în crochiul, fugitiv, al lui Nichita Stănescu dintr-un anume unghi: "Cît era Nichita de mare, cinismul pe care îl afişa era dezgustător în articole, luări de atitudine, în luări de cuvînt, în special în ultimii ani. El era un poet mare dar un cinic mărunt. Cinismul e o artă" (p.240).
            O mare parte din dialog adastă asupra experienţei penitenciare a lui Alexandru Paleologu care,  montaignean, rabelaisian ("grotescul uman în formele lui primare") şi noician, întrucîtva, aici, preferă să-i exhibe preponderent efectele "benigne", ("e un mediu experimental extraordinar"), utile formativ. Tensiunea morală de vîrf e în paginile în care mărturisitorul îşi descarcă sufletul, narînd "pactul" pe care l-a făcut cu ticăloşii: în puşcărie fiind, în1964, s-a lăsat influenţat de realele deschideri culturale care-i erau aduse la cunoştinţă, şi a acceptat să fie preşedintele unui club al închisorii, unde a ţinut o conferinţă conformistă, să scrie, pentru Glasul patriei, două articole apăsat critice  (la adresa lui Mihai Fărcăşanu şi, respectiv, a lui Cioran – pe care-i admira) şi, în cele din urmă, să semneze  un angajament  de "turnător" la Securitate (pe care nu l-a onorat decît cu lucruri anodine, inofensive).
            Vorbită de un Alexandru Paleologu, cartea nu poate fi decît, catifelat şi cu nonşalanţă, rafinată; elegant şi cu bonomie, sfidătoare ; destins şi suplu, filozofică. Din cînd în cînd, formulări strălucitoare sparg filele: "istoria noastră nu are o adolescenţă" (p.46); "hegelienii au fost să nu zic mediocri dar, în general, oficiali, etatişti, oamenii poliţiei. De fapt hegelianismul este o filosofie a turnătoriei" (p.148); "Noica are o limbă a lui, care nu este limba obişnuită, este limba noiciană" (p.155); aş cita şi pasajul, delicios frondeur٭, despre cum trebuie să fie un gentleman sau o lady, de la p.168, dar nu mai am spaţiu.
            Am scris, în 1972, în Magazinul lui Paler, pe cînd nu-l cunoşteam cîtuşi de puţin pe Paleologu, un (prim) articol despre el, intitulat Un gentleman melancolic, ironic şi "vechi". După  lectura acestei cărţi (pe care, să nu se supere Stelian Tănase, eu aş fi alcătuit-o ceva mai ordonat şi mai tacticos) am motive în plus să fiu mulţumit de acel titlu din juneţe.
______________________________

            1) Al.Paleologu – Stelian Tănase, Sfidarea memoriei (Convorbiri), aprilie 1988-octombrie 1989, Ed. DU Style, 1996, 288 p.