LIBERALISM, APUD LOVINESCU

             Liberal îndesat şi fervent (dar ce zic eu?!: mîncător de liberalism pe pîine!), propovăduitor al demersului tranzacţional în politică ("fundamental în mentalitatea liberală este spiritul tranzacţional", p.163; şi: "în politică <...>, logica e oportunismul, etica e compromisul, idealismul e realismul", p.98; v. şi freamătul consimţitor cu care e citată butada lui Bismarck: "atunci cînd în politică mi se pretinde să mă ţin de principii, e ca şi cum mi s-ar cere să străbat o pădure deasă ţinînd între dinţi o prăjină lungă de cîţiva metri"), admirator, în consecinţă, al sinuozităţii tătăresciene (căruia îi subliniază "spiritul pragmatic concesiv" ca şi "capacitatea de colaborare", p.162), Alexandru George, care declara acum cîţiva ani, într-un articol din Luceafărul, dacă nu mă-nşeală memoria, că el în comunism n-a fost disident sau opozant, "că doar nu era prost!"¹, nu e, în practica textuală a acestei cărţi de articole şi eseuri socio-istorice², ca şi aiurea, chiar atît de... maleabil şi versatil, ci dimpotrivă. Ciufut ca ins, ritos şi sentenţios în scris, Alexandru George s-a situat şi se situează adesea pe poziţia "copilului" care strigă că Împăratul e gol sau, şi mai spectaculos, pe cea a singuratecului clarvăzător, stupefiat de cecitatea unanimă, dacă nu chiar a unicului individ treaz în mijlocul unei somnolenţe generale. Marea plăcere a eseistului, polemist din fire şi de calibru mare, este să înşface clişeul şi să-i sucească gîtul fără milă ("am combătut formula veche, «ţărişoara mea», expresiile victimiste de tipul «suntem crucificaţi de patru mii de ani», suntem năpăstuiţi de istorie, suntem aşezaţi într-un loc nefast al continentului, suntem un popor de martiri şi sfinţi, de îngeri şi mucenici, care nu am atacat pe nimeni niciodată, ci doar ne-am rugat şi am făcut poezii şi aşa mai departe", p.29 sau, în legătură cu una din "oile negre" ale sale, ţăranul român: "a început să se atribuie ţăranilor nu numai toate virtuţile morale: curaj, generozitate, duioşie, milă, spirit de sacrificiu - dar şi toate virtuţile civice, în mod vădit absente: solidaritate, conservarea sufletului românesc, a limbii române, a unităţii neamului, spiritul patriotic şi libertar. Bineînţeles că toate aceste atribuiri fanteziste erau în cel mai bun caz nişte exagerări...", p.108). E adevărat că, pe alocuri, polemismul e donquijotesc şi lancea zboară în văzduhul gol ("în clipa de faţă <1992, n.gp> tot felul de intelectuali de prestigiu la noi în ţară susţin că lumea rurală reprezintă şi cuprinde adevărata viaţă spirituală a poporului român" - dar Alexandru George nu numeşte pe niciunul din feluriţii "intelectuali de prestigiu" care ar susţine această gogoriţă, şi nici nu văd pe cine ar putea numi), însă, pe ansamblu, trînta autorului cu adevărurile-de-suprafaţă produce pagini substanţiale. El observă, de pildă, inspirat de tezele lui Ştefan Zeletin ("Cu înfiinţarea băncilor încep românii să ia parte activă la dezvoltarea capitalismului", Burghezia română, ed. Humanitas, 1991, p.115) că la Maiorescu, fruntaş conservator, deci al unui partid de mari proprietari agricoli, pragmatismul a biruit doctrina: el nu şi-a investit banii în pămînt, ci la bănci. Ideologia politică a lui Eminescu e - în perfectă linie lovinesciană³ - făcută ferfeniţă ("poetul imaginează un trecut utopic al fericirii şi bunăstării, al păcii şi acţiunilor eroice, al conducerii înţelepte şi purităţii genuine. <...> Ideile lui <...> erau, în fond, ale unui retrograd, nu ale unui liberal moderat; voievodalismul său şi întoarcerea la un Ev Mediu de fantezie <...> au alimentat vîlvătaia sămănătoristă <...>. El propune ca formă ideală trocul şi consideră economia modernă incompatibilă în chip absolut cu poporul românesc <...> şi crede că domnitorii noştri erau nişte «mocani greoi şi cinstiţi», deşi marii noştri voievozi au fost orice, dar nu aşa ceva", pp.66-69). Lovinescianismul lui Alexandru George atinge toiul, devine aproape epigonism, în aprobarea "formelor fără fond", conform tezei simulării care devine stimulare, sau în refuzul ruralităţii şi al literaturii opincăreşti, ca şi în anti-călinescianismul mai vechi. Aici, eseistul îşi înmoaie de-a dreptul pana în călimara predecesorului (v., e.g., Al.G., pp.55-63; E.L., Ist. civ. rom. mod., ed. Ornea, Ed. Şt., 1972, pp.290-297). Nivelul doctrinar al lui Gherea e estimat, totuşi, ca fiind "cu totul remarcabil" (p.74), în schimb, ca mentalitate, Alexandru George depistează în Sadoveanu pe "cel mai retrograd scriitor român" (p.85; evaluarea e tot lovinesciană, doar că magistrul folosea cuvîntul "reacţionar"). Paseiştii, cum se vede, ies prost din confruntarea cu grila liberală a eseistului, dar o soartă şi mai nefericită îi aşteaptă, sub pana sa, pe veleitarii totalitarismelor: fără un regim de tip liberal, "atît Nichifor Crainic, cît şi Nae Ionescu sau Pamfil Şeicaru nu ar fi ajuns profesori universitari sau lideri de opinie <...>, ci cel mult potcovari pe la vreo curte boierească sau ţambalagii apreciaţi pe la unele festine, iar T. Maiorescu sau N. Iorga, tenaci ridiculizatori ai revoluţiei dela 1848, ar fi fost dascăli la vreo familie de grofi ardeleni sau calemgii pe la vreun Divan domnesc" (p.130). Deşi apreciază că Antonescu a fost un dictator "blînd" (v.p.158), notîndu-i "anomaliile psihice accentuate, efect al unui sifilis din tinereţe <...>, autismul, megalomania <...>, delirul grandorii şi mania persecuţiei" (p.169), ca şi "funciara lui prostie" (!, p.174), Alexandru George e inconcesiv: "aducerea lui la putere şi menţinerea sa timp de patru ani constituie o gravă demitere a clasei noastre politice" (p.169); portretul din Delirul lui Preda e "o fantezie nulă" (p.174). Nu doar aici are eseistul lucruri tăioase de spus în privinţa scării axiologice: "Cum să stabileşti valoarea unui romancier ca D.R. Popescu sau Nicolae Breban, foarte nebuloasă şi încîlcită, dacă le-ai eliminat rivalii, pe Petru Dumitriu şi Pavel Chihaia, pe Vintilă Horia şi C.V. Gheorghiu?" (p.207).

            Ziceam mai sus de ţărani. Aici Alexandru George taie în carne vie. Discursurile de "laudă a ţăranului" (Delavrancea, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga) i se par "momente dintre cele mai lamentabile în istoria intelectualităţii româneşti" (p.202), "momente de gravă obnubilare a inteligenţei româneşti" (p.109). Nu e deloc de acord cu ponciful că ţărănimea ar fi fost clasa cea mai lovită de comunişti şi socoteşte că şi acum "populaţia rurală este, la noi, mult prea numeroasă" (p.110), cam jumătate din ţară, adică de circa 20 de ori mai mult decît în ţările Vestului (în Franţa sunt cam un milion, la o populaţie şi o suprafaţă cultivabilă duble faţă de ale noastre). De altfel, eseistul e de părere că nici nu mai există ţărani, "ci o societate eterogenă de indivizi, mai mult o adunătură (! n.gp), care are doar unele tangenţe cu economia rurală şi cu cultivarea pămîntului, o pletoră de funcţionari, o administraţie absurdă şi împovărătoare, tot felul de inşi cu pretenţii dirigiste, de băgători de seamă şi coordonatori" (p.118).

            Alexandru George reuşeşte în această carte o trecere în revistă a celor o sută şi ceva de ani (1821-1938) ai României moderne, pe magistrala mentalităţilor politice şi cultural-politice, cu predilecţie pentru dominanta înfruntării dintre liberalismul ca panaceu şi defecţiunile sale în varii ipostaze, adică toate celelalte doctrine. Sceptic în registru zarifopolian, cu maliţii a la Cioculescu (mai puţin senin, însă, mai împanaşat de puseuri de superbie ori de răbufniri ale unui vag complex de persecuţie), Alexandru George e mai tot timpul interesant, prin tonusul său apăsat, decis, tăietor de noduri gordiene fie şi cu spade împrumutate din Cîmpineanu, 40. 
____________________________
   1) Dar, trebuie spus, nici nu s-a aliniat vreodată conformismului osanalelor.
   2) În istorie, în politică, în literatură, Ed. Albatros, Buc., 1997, 286 p.
   3) Istoria civilizaţiei române moderne. (Ed. Ornea, pp.295-306).