V. şi |
Am citit două cărţi1 de publicistică" - īn sens foarte larg - şi mi-a fugit gīndul la autorii lor: Alexandru George si Mihai Zamfir. Hazardul apariţiei relativ simultane şi la aceeaşi editură m-a făcut să observ că ei au, pe līngă accentuate trăsături proprii, şi un set de note īntrucītva comune.
Amīndoi sunt cărturari creatori de studii literare temeinice (primul, cīte o carte despre Arghezi, Lovinescu, Matei Caragiale şi multe eseuri ample despre alţi autori; cel de-al doilea, cīte o carte despre Macedonski, Proust, proza poetică romānească, lirica portugheză şi, la fel, varii eseuri despre scriitori) care au scris cu succes si proză de ficţiune (la Al. G., chestiunea lui şi e mai delicată, pentru că la fel de bine, aproape, l-am putea socoti un romancier, prozator, dedat cercetărilor criticliterare). Amīndoi s-au ocupat şi de alcătuirea de ediţii şi antologii (Proza fantastică romānească, 1982; Proza umoristică romānească, 1985 - Al. G., şi Gīndirea romānească īn epoca paşoptistă, 1969, Poemul romānesc īn proză, 1981 - M.Z ). Amīndoi se bucură, īn opinia literară avizată, de un cert prestigiu datorat talentului, erudiţiei si osīrdiei - fără a fi totuşi ceea ce s-ar putea numi vedete ale letrosferei٭. (Īn aceeaşi situaţie, minus īnclinaţia beletristică, se află Z. Ornea, dar despre el, altă dată). Opera nici unuia din cei doi nu e inferioară celei a lui, să zicem, Eugen Simion, dar prin plusul de aplicaţie pe un singur domeniu (proza contemporană) şi prin concursul altor cītorva factori, actualul vicepreşedinte al Academiei pare mai proeminent īn mentalitatea curentă.
Īn fine, notele comune mai pot fi decelate٭, cu grijă la nuanţă, şi īn structura spirituală a scrisului lor (am īn vedere cele două cărţi recente). Ar trebui să īncep de la formaţia culturală care, impecabil europeană, cu o dominantă a componentei franceze, le-a īmpins şi menţinut amīndurora atenţia, īn principal, spre spaţiul estetic şi ideatic romānesc. Cosmopoliţi ambii (īn sensul curat al vocabulei), atīt Al. G. cīt şi M. Z. sunt, īn litera lor, antinomici٭ snobului căruia, de prea mult citit şi de, hélas°, tristeţe a cărnii, tot ce e autohton īi pute. Dacă nu m-aş teme de vorbe mari, i-aş da ca model de valorizare a romānescului, cu tact, cu skepsis, cu fler axiologic٭ şi integrare īn contexte reale, nu fantasmagorice, cu spirit critic dar şi bună priză la fondul care ventrilocilor neaoşişti şi lătrăilor naţionalişti le scapă inexorabil٭; cum să apuci petale cu buldozerul?!
O anume apetenţă pentru ironia păstoasă (M.Z.) sau ricanantă (Al. G.), acut delimitativă, dar nesmintit academică, īi apropie. Includerea fără stīnjeneli a eului, deloc odios, īn reţeaua epic-speculativă a textelor (īn sensibil mai mare măsură la Al. G.) e alt punct de asemănare parţială. Last, but not least°, menţionez şi preocuparea celor doi pentru transferul de semnificaţie īntre cultural şi politic. Cu o vorbă a lui Călinescu, ambii au organ şi pentru Hecuba şi pentru... Cuba. Oameni de carte pīnă-n vīrful unghiilor, nu fac pe apoliticii abstractori de chintesenţe şi sugători de avantaje.
Dar ajung şi la deosebiri. O fi avīnd fizicul vreo relevanţă? Om muri şi om vedea. Unul (AL. G.) e drept ca parul, englezeşte rigid şi ciufut, īncordat şi bombat ca un hidalgo īn opoziţie cu Universul proxim şi cele īnconjurătoare, veşnic revoltat de malversaţiuni٭ la adresa lui, botos şi ritos, cu discurs catedratic, īn jet, nu rareori contondent٭, dar mereu suculent.
Celălalt (M.Z.) e rotund ca o pară, smead, lucios, lunecos, cu politeţe fină şi retractilă ca a unui diplomat de ţară veche sau a prelaţilor iezuiţi, ceremonios şi cu aparenţă onctuoasă٭ şi afectată, vorbitor pluşat, cu buze ţuguiate şi volute, pliuri, falduri sub care sunt şi săgeţi, cu ceva de premiant grăsuţ şi pomădat.
Textele lui Al. G. sunt - īn mare - meditaţii, niciodată amabile, despre scriitori şi paginile lor, interferate cu amintiri personale sau anecdotică plauzibilă despre ei. Nu e memorialistică propriu-zisă, ci confruntare perpetuă, severă, a persoanei cu cartea sa, şi a lui Al. G. īnsuşi cu amīndouă. O eseistică - n-o spun cu ţel peiorativ - intens egocentrică, fără, īnsă, impresionism lax٭. Ca şi M.Z., Al. G. s-a ferit de-a lungul evoluţiei sale scriitoriceşti de orice pactizare ipocrită cu regimul comunist. Ca şi M.Z., s-a refugiat īn pura" literatură, pentru a nu fi nevoit să īngīne imbecilităţi, minciuni, osanale. Are, de aceea, mai mult decīt alţii, īndreptăţirea la registrul de intransigenţă morală (asemănător, mutatis mutandis°, cu al lui Grigurcu) pe care-l practică. Nici Arghezi, nici Preda, nici Călinescu, nici Steinhardt, nici Ivasiuc etc. nu ies aureolaţi de sub peniţa sa. Dar nici prejudiciaţi. (Mai sare şi peste cal, dar nu īn acest volum: vezi recentele bombăneli, cu focoase nucleare, anti-Raicu sau anti-Romānia literară).
Tabletele lui M. Z. (el le
numeşte false poeme īn proză, dar nu subscriu la lăţirea
sans rivages° a
lui poem") au - cele mai bune, nu puţine - o structură de sonată. O expoziţiune
limpede şi abruptă, o dezvoltare calmă şi un final bine ritmat, īn allegretto,
cu acord ultim memorabil (poantă, butadă,
witz°, sentinţă - atenţie, totuşi, la
ticul etern, eternă). Subiectele sunt precumpănitor politice, dar pe o
armătură
noocratică° (cultura politicului). Adesea, tema de suprafaţă (sau
personală, subiectivă, confesivă) se īmpleteşte cu cea de miez, a realităţii
mari, concrete, cu o bună tehnică a contrapunctului.
_______________
1) Al. G. Capricii
şi treceri cu gīndul prin spaţii, ed. Albatros, Buc., 1994, 232 p.,
3200 lei M.Z., Experienţa libertăţii (Mic dicţionar),
ed. Albatros, Buc., 1994, 256 p., 2500 lei.
  George
PRUTEANU
|