Micro-antologie     
    NICOLAE LABIŞ     
 

PRIMELE IUBIRI  

1
Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Şi cătră el privirile-şi ţintesc -
Un codru nesfîrşit de coarne brune
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Şi-nchipuiesc pe ceruri, fîlfîind,
Un ocean de aripi mişcătoare ;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beţie.

Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii -
Cristalurile cîntecelor grele -
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca rouă nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cîntec sfînt :
Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt.


2
Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.

Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpada,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.

Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strîns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.

Peste stînci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, cînd ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Rouă ierbii mele, reci.

Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.

Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-ai stins pînă şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.

Doar o singură iubire
Lîngă-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un crez.

Ea, al vieţii mele soare,
încălzi-va din senin
Toate cîntecele care
Ţie am să ţi le-nchin.


5
Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte,
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, lumile, roiuri astrale
Se-nvîrt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.

Osie-a lumilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri !
Îngrozitoare schimbare atunci :
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.

Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie - roşia stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvîrte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi cînd furtunile mă bîntuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.

Dacă s-ar frînge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frînge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cîntecu-ar prinde scrîşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frînge osia mea.

Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia mea este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frînge nicicînd,
Trece prin miezul acestui pămînt,
Pe ea, iubito, sînt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.


MOARTEA CĂPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vînt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fîntîna nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre tîrşuri,
Şi brazii mă zgîrie, răi şi uscaţi.
Pornim amîndoi vînătoarea de capre,
Vînătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tîmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă şi grea.

Asteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Cînd va scăpăta soarele, cînd va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una cîte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sînge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mîinile pline de sînge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltînd şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-întîia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stîrnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvîcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările tîrzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Cînd lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiti de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb cînd tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Cînd viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Cînd soru-mea-i flămîndă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai, fără vînt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cît de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mîini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea ....
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! şi codrul, ce adînc!
Plîng. Ce gîndeşte tata? Mănînc şi plîng. Mănînc!
                                                      (1954)

BIOGRAFIE

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună
Plinului pîntec aşa îi cînta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
Cu îndrăzneaţă fecioară-a pămîntului, brună,
Şi-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,
Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
Cu îndîrjirea păstrată - cuţit între dinţi -,
Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
Brună  fecioară a păcii adînci şi cuminţi,
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.


UMANISM

Sînt furios pe tine dar mai ales pe mine
Că m-ai făcut prea lesne să-mi distilez în grai
Învălmăşirea tandră şi crudă, ce mă ţine,
Diminuîndu-mi forţa canalelor de nai. 

2
Sînt bucuros că astăzi a nins întîi şi-ntîi,
Că azi întîia oară sînt drept precum o spadă,
Că îmi mîngîie fruntea întîiul tău călcîi,
Că-s negru în pustia candidă de zăpadă,

Şi este totul aspru şi disperat primar,
Adică în furtună de patimă ţesut,
Şi se alcătuieşte pe nervii mei de jar
Uluitor de-albastru întîiul tău sărut.

Ce încîlcire tristă în mine ai produs
Şi cîtă deznădejde şi cîtă bucurie,
În acest vin de toamnă, şi tonic şi confus,
În aiurarea stearpă cum te arăţi tu mie.

Eu vreau o clipă numai viaţa să-mi consum
În sărutări sterile mînjindu-ţi-o, mănuşa.
Ca niciodată, poate, drapelul meu postum
Să nu-şi descînteieze în asfinţit cenuşa.

Dar vie-apoi urîtul, deluviile vie,
Şi descleşteze-şi  noaptea deasupră-mi fălci de fum,
Să nu mai ştie nimeni smintita bucurie
Pe care-o sorb cu cana spartă-acum.

3
Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot.
Sînt munţii în eclipsă, de-aceea nu văd soare.
Rachiurile-ntr-înşii se poticnesc în bot,
Dar umanismu-i doare şi dragostea îi doare.

Îndură-te de toate acestea, Demiurge !
Placidă în clepsidră nimicnicia curge,
Pe cînd eu stau de faţă teribil şi onest
Topindu-mă în masa poemului acest.
                                31 oct. 1956


PĂMÎNTUL

Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă,
Chica vîntul ţi-a-ncîlcit-o, veacuri-veacuri, monoton,
Tu, pămînt al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,
Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion.

Pe sălbatica ta faţă cu lungi riduri brune, parcă
O vrăjmaşă-ntruchipare coborînd din basm punea
Greu blestem, ursind făptura-ţi să nu poată să întoarcă
Dragostea pe care omul necăjit ţi-o închina.

Dunărenele întinderi, cu fîntîni ţipînd a sete,
Adunau ursuz sămînţa şi iubirea de ţăran,
Alungînd din sate-n sate suflete nemîngîiete
Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan.

Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied şi-o iadă
Cu merinde-nchipuită în desaga de la şold...
(...)


ÎN ZORI

Omul cu o casă de copii
Îşi munceşte ţarina-n tăcere,
Învelit în zvon de ciocîrlii,
Îmbătat de-un vînt cu iz de miere.

I-a murit muierea de un an
Ca în toamnă-o albă nalbă frîntă -
Şi el strigă rar către plăvan
Şi păşeşte îndesat şi cîntă.

Multe-s rînduielile mai noi !
El le rumegă-ntr-o brazdă trasă,
Şi-ntre-un strigăt galeş către boi
Şi-ntre pruncii lui rămaşi acasă.

Faţa lui e-un monument ciudat,
Riduri lungi şi-adînci - nemişcătoare,
Peste care saltă cadenţat
Fire moi şi galbene de soare.

Ce furtuni în el ori curcubeie
Îşi erup secretele văpăi,
Cînd nervos cămaşa îşi descheie
Şi porneşte răvăşit spre văi ?


SÎNT SPIRITUL ADÎNCURILOR

Eu sînt spiritul adîncurilor,
Trăiesc în altă lume decît voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sînt veştede.
Din cînd în cînd
Mă urc în lumea voastră
în nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sînt spiritul adîncurilor,
Trăiesc în altă lume decît voi.


SCRISOARE MAMEI
                                                     De Anul Nou
În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,
Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,
Şi caprele de munte nervoase prin  poiene-şi
Urmează-n taină calea iernaticei iubiri,

Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire -
E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
În vremurile-acelea săpate-n amintire
C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată
Şi năvălea într-însa al datinei popor!  
Strălucitoare capre cu lîna colorată
Şi toboşari de basme săltînd într-un picior.

Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,
Şi draci blajini, tot focul punîndu-şi-l în joc,
Şi ursul cu dairaua purtînd cojocul veşted,
Şi dorul de pădure purtîndu-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,
Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
Cînd ascultam la geamuri - şi palma dumitale
Îmi mîngîia obrajii îmbujoraţi şi moi.

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire ;
M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,
Dar sînt acum  departe, privind în amintire
O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.


ARTHUR RIMBAUD

Scuture-şi pe bulevarde capitala românească
Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur,
Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească
Evocarea mea frăţească, încîlcit ştrengar, Arthur !

Cît de straniu sună astăzi imnurile foamei tale,
Cît de nefireşti soldaţii, galonaţii, verzi, «piu-piu» !
Dar în ţara ta-şi mai tîrîie poverile carnale
Haita care-ai blestemat-o, ameţită de rachiu.

Plictisiţi de băutură, răzvrătit numele tău îl
Pomădează flaşti alcoolici în subsolul monoton,
Cînd din cartea ta răsare şi înalţă crunt ilăul
Cu severii ochi privindu-i ţintă, gravul «Forgeron» .

Dar poporul tău şi lumea spulberă murdara crima
De a-ţi fi tîrîtă faima într-al vinurilor fum,
Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimă,
Neastîmpărul tău tragic te-a-nviat aici, acum.

Coborît-ai de pe soclul statuilor funerare,
Ai pornit sub carul mare, fluierînd un cîntec viu.
Către tonţi rînjeşte ştirbă urma smulselor picioare,
O sfidare, de pe piatra piedestalului pustiu.

Drumurile ţării mele stau în faţa ta, şiraguri -
Amintirea ta colindă-le-n cadenţă, furtunos.
Cînd păşi-vom împreună vor ieşi în negre praguri
Toţi fierarii, cu bezele fluturate din baros.

Uite-n zare asfinţitul cu aprinsa lui văpaie,
Parcă-n zări batalioane duşmănoase s-au ucis.
Flame mari de foc şi sînge parcă-n zări se încovoaie
Ca în zilele de lupte şi de chinuri din Paris.

Uite-mi inima şi ţara : de furtuni înnoitoare,
De-un balcanic neastîmpăr, zbuciumate-s inegal.
Poate-a visului tău roşu o frîntură îţi apare
Prin aceste-ntinse cîmpuri, prin furnale şi metal.

Să-ţi privesc obrazul palid, sub vîltori de păr rebele,
În sfîrşit, de bucurie luminat, prea dornic îs -
Căci prea des, încins la glezne cu-ale timpului inele,
I-ai turnat nefericirea în cascadele de rîs.

Scuture-şi pe bulevarde capitala românească
Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur.
Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească
Evocarea mea frăţească, încîlcit ştrengar, Arthur.


DANS       (V. cîntecul lui N. Alifantis & Mondial pe aceste versuri)

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Cîtă deznădejde paşii noştri mînă !
Ca un vînt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...

Mîine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mîine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
În nisip, scrîşnită, laşă remuşcare...
                                     26   septembrie 1955


LOGODNA

E cerul ud şi negru şi nervii sar ca dracii
Şi stelele de tablă se clatină-n cîrlig.
Asculte-mi numai vîntul şi ploaia şi copacii
Urarea generoasă ce desperat v-o strig.

Să vă palpite viaţa ca-n zbor pe cer colunii,
Sub toga unui soare blajin şi ideal;
Nicicînd să nu vă sune în ceasurile lumii
A hohot stins de plînset ciocnirea de pocal.

Să nu vă ostenească nici o eroare gîndul,
Şi vînt gemînd prin crînguri să n-auziţi nicicînd ;
Să vă păstraţi în anii ce-i aşteptaţi, de-a rîndul,
Nensîngerat de groază, sărutul vostru blînd.

Să nu vă ardă-n deget candidele inele,
Asprimile vieţii să le-mblînziţi pe veci.
Să nu vă calce visul coşmarul vremii rele
Cu glezne ce scheletic îşi clănţăneşte-n teci.

E cerul ud şi negru şi nervii sar ca dracii
Şi stelele de tablă se clatină-n cîrlig.
Asculte-mi numai vîntul şi ploaia şi copacii
Urarea generoasă ce desperat v-o strig.


NOI, NU!

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci -
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci ?

Cine din noi va muri
înainte ca trupul să-i moară ?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară ?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă !
Noi, nu ! Niciodată ! Noi, nu !

Selecţie de George Pruteanu
Texte reproduse din volumul Nicolae Labiş, Moartea căprioarei- Poezii,
prefaţă de Gh. Tomozei, EPL, 1964, col. BPT (nr. 260)