LABIŞ ÎNTRE IERI ŞI AZI

          Antologia¹ întocmită şi postfaţată de Paul Dugneanu e, din nou, un prilej să ne-ntrebăm: ce înseamnă Labiş? Ce este durabil în scrisul acestui băietan, căruia soarta nu i-a îngăduit să ajungă nici măcar, propriu-zis, tînăr? Aceste întrebări nasc, însă, altele ; la care Labiş ne gîndim? La unul situat în spaţiul şi ambianţa momentului în care s-a ivit şi a strălucit? sau la unul dedus din ceas, pus între barele drepte ale valorii „absolute", un Labiş tel qu'en lui-même, enfin, l'éternité...°? (E, desigur, un fel de a vorbi, pentru că şi judecata noastră este supusă presiunii, fie şi imperceptibile, a unui /micro-/univers socio-cultural).
          Între poeţii ce tipăreau în vremea lui, sau, mai exact, în poezia ce se publica atunci, Labiş a apărut ca o excepţie clară, ca luna între licurici. Într-o atmosferă gelatinoasă de sloganuri şi reportaje rimate, de optimism programatic şi facil, de meşteşugăreală disciplinată pe tipare, flăcăiandrul acesta a făcut să răsune îndîrjirea lui gravă, vehementă, candidă de a face poezie din el-însuşi şi nu din dogma atotinspiratoare şi atotdeformatoare. Nu cred că Labiş a fost un model literar (n-a făcut „şcoală", n-a avut imitatori), dar unul cultural a fost cu siguranţă. Labiş a dat exemplul luării în serios a literaturii, a condiţiei de scriitor („Nu ştiu cum pot să se joace poeţii cu-aceste / Rime ale traiului nostru prezent şi concret..."). Avea ceea ce Goethe socotea binele suprem: personalitate. A simţit – şi a probat – că poezia nu e industrie uşoară, producătoare de bunuri de (larg?) consum, ci abisală pogorîre în Maelstrom şi, vorba poetului, pe cont propriu. (În acest sens el este un catalizator al generaţiei care i-a cuprins pe Nichita, Sorescu, Păunescu, Blandiana, Baltag, Hagiu, Buzea). Se proclama „spirit al adîncurilor” şi dialoga, în acest plan, cu Sadoveanu, cu Marx, cu Rimbaud, cu Baudelaire, cu Eminescu, cu Esenin. Avea conştiinţa de legatar٭ sentimental al neamului („bătrînii din sat cînd muriră / Toate iubirile moştenire mi-au dat") şi de ales, de  cuget ridicat deasupra nimicniciei („Îndură-te de toate acestea, Demiurge! / Placidă în clepsidră nimicnicia curge, / Pe cînd eu stau de faţă teribil şi onest / Topindu-mă în masa poemului acest"). Labiş a readus poeziei lirismul, înălţînd curajos între steguleţe proletcultiste drapelul orfic: „e-un cîntec tot ce sînt". A scris poezie politică pentru că gîndea politic ; era bătăios, intransigent, patetic, nărăvaş. Crezul comunist îl înflăcărase, şi clama plivirea acestuia de buruienişul lozincard, stîngaci şi stîngist, al „lătrătorilor de profesie", al giruetelor literare servile. Labiş, cel al luptei cu inerţia (şi, ierte-mi-se calamburul: şi cu inepţia) era conştient că universul artistic ce-l înconjura nu e cel normal, firesc, că „dorm în petale uitate şi triste candorile", că „surde convulsii cutremură lumea", că „orele fug biciuite de veşti în sălbatică larmă", că „liniştea-i spartă sub cizme" (din Lui Marx) şi visa, împreună cu filosoful, la o lume în care „gîndul să urce-n înalt" nepedepsit, „pulsul să sune normal" şi orele să lunece „în armonioasă şi limpede larmă".
          Dar anii '50 au trecut. Au trecut şi anii ‘60 ai lui Nichita, şi anii '70, ai lui Păunescu, ai lui Sorescu. Trec şi anii '80, ai lui Cărtărescu & comp….
          Ce rezistă din Labiş? Ce rămîne săţios din el, dacă îl confruntăm cu cei mari şi cei citiţi, de ieri şi de azi? „Nu cred că în afara orgoliosului poem Sînt spiritul adîncurilor şi a două balade, mai poate fi reţinut în ordine estetică ceva din poezia lui Labiş", e de părere Laurenţiu Ulici. Fie că „datează" tematic ori structural, fie că se diluează în polemici intrinsece cu mentalităţi conjuncturale, fie că lasă prea mult spaţiu componentei de chiot sau discurs („Nesăţios sorbit-am din apa cercetării..."), fie că nu topesc îndeajuns nisipul biografic sau al cugetării în cristalul versului – fapt e că textele lui Labiş, parcurse azi cu indiferenţă faţă de contextul lor istoric, acuză insuficienţe – preiau o sugestie din terminologia electrotehnicii – nu atît de tensiune, cît de intensitate. Nu-ncape vorbă că Labiş era, este poet. Mai mult chiar: în puţina-i operă e decelabil٭ un stil, un ton propriu. Multe versuri ale sale sunt, simplu spus, de neuitat: „Tropotul lung şi mereu al galopului meu...”, „Azi sunt indrăgostit, E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu...", „Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”, „Ziarele, aceste drapele ciuruite...". Moartea căprioarei e o capodoperă. Albatrosul ucis e o poezie excepţională. E mult, e puţin? Se poate răspunde că din cutare poet a rămas doar un sonet, şi numele lui durează. Nu e adevărat. Un scriitor e creatorul unei lumi de cuvinte, al unui cosmos coerent de gînduri şi trăiri, nu al unei prizărite ţăndări, aşa ceva e doar un mic mit de consum, o ciudăţenie, femeie cu barbă. Revenind la „cazul" Labiş – conştiinţă artistică puternică, artizan ireproşabil, sensibilitate ardentă – ce se poate conchide? Că numai „tensiunea" nu e suficientă pentru a da incandescenţă. E nevoie de „intensitatea" la care Labiş ar fi ajuns poate dacă ar fi avut dreptul la timp.
           Vreau deci să spun, şi nu cu maliţie, ci cu tristeţe şi cu dragoste faţă de dîra lăsată de această zvăpăiată cometă a liricii româneşti, că Labiş e mai mare în valoarea sa relativă decît în cea absolută. A făcut mai mult pentru poezie decît în poezie. A fost un model de trăire a gestului creator, de asumare a statutului de om de cuvînt.

_______________________________ 

        1) Nicolae Labiş, Poezii, antologie, postfaţă şi bibliografie de Paul Dugneanu, Ed. Minerva, 1987.
       
        NOTĂ DIN OCTOMBRIE 2004. La 17 ani de la scrierea acestui text, viziunea mea asupra scrisului lui Labiş e una net mai generoasă, mai admirativă.  Am sentimentul că e un mare poet şi sper să dovedesc asta printr-un eseu la care lucrez.