V. şi STEINHARDT, DEMON JUCĂUŞ (N.Steinhardt, În genul lui...)

TERTIUM DATUR? MICA TRĂNCĂNEALĂ CREŞTINEASCĂ DINTRE OCCIDENT ŞI ORIENT

         În condiţii de clandestinitate, cu complicitatea  lui V. Ierunca, N. Steinhardt publica, în 1975, în revista Ethos de la Paris, eseul  Secretul “Scrisorii pierdute”. El apare acum  pentru  prima oară integral în ţară,  într-o ediţie¹ "gîndită şi alcătuită" de Ion Vartic, care sugerează  “şase texte fundamentale pentru revelarea viziunii religioase a lui N.S.". Deoarece textul permite, eu nu voi scruta direcţia religioasă,  ci pe cea psiho-socio­tipologică.

         N. Steinhardt constată că opera lui Caragiale a fost citită pînă acum (1975) în două chei. Una "stîngistă", care supralicita critica burgheziei, a viciilor şi a regimului ei politic; cealaltă, "naţionalistă" (N. Grigorescu, Iorga, Lovinescu, N. Davidescu), care-l blama pe scriitor pentru pretinsa "ură" faţă de neamul său. Între aceşti doi conu' Iancu, ateul revoluţionar şi "ocupantul fanariot", N. S. introduce "a treia posibilitate": un Caragiale profund creştin, creatorul unei lumi în care "atmosfera generală…e blîndeţea, stîlp al creştinismului" (p. 83). Teza, prin radicalismul ei, e surprirnzătoare. Înainte, însă, de a duce mai departe expunerea şi discutarea ei, e musai să ne amintim o altă teză, nu mai puţin tranşantă, dar situată la polul opus: cea a lui Mircea Iorgulescu din Marea trăncăneală – Eseu despre lumea lui Caragiale (ed. I, 1988; ed. a II-a, 1994): “deloc domoală, blîndă, potolită, îngăduitoare şi glumeaţă, lumea lui C. îşi iese din sărite repede şi reacţionează brutal” (ed. I, p. 105); o lume cu “tendinţă spre militalizare” (p. 117), sedusă de “universul cazon” (p. 119), de “politica de mînă forte” (p. 123), de “ispita autoritarismului” (p. 124) în care domneşte frica, “alarma” (p. 119), “dictatura falsului” (p. 65), “vacarmul” stresant (p. 80), “vocaţia înşelăciunii” (p.64). E limpede că ne aflăm la antipodul cumsecădeniei creştine. Mai puţin limpede  este în ce măsură era (este) convins M.I. de realitatea şi profunzimea, de specificitatea şi esenţialitatea acestor componente în universul lui C., atîta vreme cît, fără putinţă de dubiu, eseul său era, în 1988, un mod (excelent) de a bate şaua ca să priceapă iapa. M.I. găsea, în lumea lui C., pre-texte, suporturi pentru a vorbi, aux bons entendeurs, despre lumea contemporană a totalitarismului românesc, "spaţiu al minciunii neîntrerupte" (p. 55), "lume a ficţiunilor verbale" (id.), un "univers de faţade şi decoruri" (p. 89), în care "SECŢIA se îngrijeşte de mersul neabătut înainte (ăsta nu e limbajul lui Pristanda, ci al lui Postelnicu, n. G.P.) al trăncănelii" (p . 38) şi de "protecţia mecanismelor de mistificare" (p. 42), iar "accesul la adevăr e interzis" (p. 39). Cu inteligenţă şi curaj, M.I. creea un subtil şi impecabil echivoc între lumea lui Caragiale şi lumea lui Ceauşescu. Întrucît, însă, în ed. a II-a, liberă de cenzură, el nu "retractează", nu re-orientează nimic din ceea ce-i atribuise, parabolic, lui Caragiale, îi putem folosi viziunea ca punct de referinţă pentru cea a lui N.S.

        Un Caragiale mioritic şi ortodox, deci. De ce? Pentru că lumea sa n-a atins încă "machiavelismul absolut" (J. Maritain), e "încă plină de valori umane şi creştine" (p. 21), e "lumea minunată a echilibrului românesc" (p. 25), situată sub semnul iertării şi al toleranţei. Nu e lumea arhi­pragmatică a Occidentului protestant (Max Weber), "bolnăvicios obsedată de bani şi clipe" (p. 28; asta cred că i-ar plăcea grozav lui Petru Dumitru, care mi se plîngea de Occidentul cel "pustiu şi duşmănos" -­ "gheţăria iadului, inimi împietrite", p. 36, îi fură gîndul N.S. - în care n-a mai regăsit tihna taclalei româneşti). Nu e nici lumea slavă a deznădejdii anxioase, nici cea asiatică a nepăsării ataraxice. Este, crede N.S. (odată cu Noica, alt mefient faţă de riturile şi ritmurile Apusului) un tărîm aflat "într-un punct de aur al cumpănirii" (p. 28), cu calităţile Estului şi Vestului deopotrivă şi fără cusururile niciunuia. Oamenii lui ar fi "pătrunşi de un creştinism nesolemn şi neştiut, un creştinism latent" (p. 39), care primesc cu "sănătos relativism" (p. 29), à la légère°, orice idee sau teorie, aşa cum vrea Cioran. De aceea, caracteristic românescului, intra- sau extra­caragialian ar fi "hatîrul", concesia, "lanţul slăbiciunilor" (o spune şi M.I., p. 71), compromisul, aranjamentul.
        Viziunea lui M.I. e una trivial-infernală ("infernul fanfaron", p. 88) şi demonizantă ("în comparaţie cu lumea lui C., iadul este un veritabil paradis" , p. 104)²; a lui N.S., una paradiziacă şi quasi°­angelică ("taina finală a operei caragialeşti e condiţia paradiziacă", p. 84).
        N-am nici de gînd, nici loc să împac cele două concepţii. Le găsesc doar punctele de convergenţă, între care cel principal este "trăncăneala". Amîndoi autorii decid că oamenii lui C. vorbesc pe rupte, că pălăvrăgeala e ocupaţia lor emblematică (M.I.: p. 25-34, 137 şi passim; N.S.: pp. 30, 65, 71) şi aceste constatări sunt antipodice. La M.I. e Marea Trăncăneală, care duce la fals, la pişicherlîc, la tămbălău, la zarvă, vacarm şi, în ultimă instanţă, teroare, de care şi dracul fuge (p. 104). La N.S. e Mica Trăncăneală, “tihnă, cafeluţă, şuetă, ţuicăreală, taifas” (p. 30), în “tabieturi şi taclale” (p. 65) ale deplinei împăcări, (“pupat piaţa endependenţi”), în care eseistul vede, magnific, “legătura ontologică neîntreruptă cu esenţa creştinismului”, totul emanînd “dulceaţă, binecuvîntare” (p. 92).  

         Gîndul cronicarului de tranziţie. Ni cette indignité, ni cet excès d'honneur°. Amîndoi eseiştii forţau nota, din nobile şi fermecător servite raţiuni extranee٭ literarului, M.I. cu scopul vituperării٭ prezentului mîrşav, N.S. cu acela al exaltării virtuţilor ortodoxiei. Caragiale nu e nici acel amestec mefistofelic de Orwell cu Kafka, dar nici mixtura patriarhal-blagoslovitoare între  un fel de Sfînt Vasile şi un fel de Botticelli. Îmi vine, la rîndu-mi, să hegelianizez şi să  produc un tertium°, o sinteză între extremele "cristică" şi "anti-cristică" ale lui Caragiale, cel uman-prea-uman.

_________________________

          1) Cartea împărtăşirii, Bibl. Apostrof, Cluj, 1995, 156. p., 2040 lei.
          2) M.I. are totuşi grijă să se contrazică dialectic: "într-un anumit fel, această lume e una cuminte şi paşnică" (p. 110). Mai înainte, şi Ralea o văzuse paradisiacă.