Spiritele ţîfnos academice se uită de sus la parodie ca la o treabă frivolă. Dar orice gen poate fi frivol: romanul e doar Balzac sau Thomas Mann?, nu cunoaşte şi culmi  petrebellice sau sandrabrownice de frivolitate? (Zicînd Balzac, am şi picat într-o capcană: păi n-a scris, chiar şi el, titanul sobru al realismului, niscaiva Contes drôlatiques /Istorii nebunatece/, picante şi cu gust de Boccaccio?) 

            Parodia, cînd e ceva de capul ei, e un gen exegetic, şi mai mult decît atît: e o critică tradusă în fapte. Parodistul extrage nucleul si habitudinile "modelului" şi le inculcă unei făpturi la scară redusă care, ca şi Pinocchio, cată să prindă viaţă, să meargă, pe picioarele ei, să se  şi să ne însufleţească, altfel e doar o caricatură, un bibelou de hîrtie, o marionetă de cuvinte. Parodia e şi un gen ludic şi histrionic, ea dă seama de exagerările, cusururile, golurile celui parodiat, jucînd, nu explicînd. Recunoaşteţi, desigur, polarităţile lui Baudelaire în această strofă:

        "Chum-Chum vient de la Chine et Sélika d’Afrique
        L’une, jaune, est pareille à quelque énorme coing,
        L’autre est couleur de nuit, Sapho microscopique,
        Et leur disparité s’oppose et se conjoint",

din parodia Ut eructent quirites..., a reputatului cuplu de artizani ai genului, Paul Reboux şi Charles Muller¹. Dar acest început de roman balzacian nu vă sună bine?:

        "Dans un des derniers mois de l’année 1907, à un de ses «routs» de la marquise d’Espard où se pressait alors l’élite de l’aristocratie parisienne (la plus élégante de l’Europe, au dire de M. de Talleyrand, ce Roger Bacon de la nature sociale, qui fut évêque et prince de Bénévent)..."  

        E dintr-un ciclu de parodii în proză (relatarea unei celebre afaceri judiciare, cazul Lemoine, în maniera lui: Saint-Simon, Balzac, Flaubert, Sainte-Beuve, H.de Régnier, fr.Goncourt, Michelet, Faguet, Renan), scris de cel mai mare romancier al acestui veac, Marcel Proust². Parodia, gîndită subtil, ca act critic, tentează, cum se vede, spirite de elită. Să nu-l uit pe Călinescu. Într-un articol din 1946 (Fals jurnal)³, el pastişează ironic patru stiluri de jurnal, între care pe al lui Gide, Stendhal, Ed. de Goncourt. (Şi, de nu mă înşeală memoria, mai există un text al său, în care parodiá, şarjat puternic, diverse tipuri de jurnal, spre a "dovedi" lipsa de noimă a acestui gen care pe el nu-l atrăgea - dar n-am reuşit, pe moment, să-l regăsesc).

            Va să zică, N.Steinhardt nu e într-o companie chiar  mărginaşă, deşi el însuşi - ne spune Dan C.Mihăilescu, apud  Nicolae Mecu, se lepădase, la senectute, după creştinare şi călugărire, de acest volum⁴ de debut sub pseudonim (Antisthius), aruncat în lume în anul în care apărea şi Nu  al lui Eugen Ionescu, 1934. Mă rog. Gusturile bătrînului Steinhardt erau destul de eclectice şi uneori chiar bizare, ceea ce nu înseamnă că nu era zbîrnîitor de inteligent şi fermecător în tot ce scria; numai că, în criticele  sale literare, i se întîmpla să ia şi fără rost forma "vasului" în care-şi turna generos comprehensiunea.

            Ceea ce surprinde, întrucîtva, în cărţulia aceasta  este prefaţa autorului : "Beţia de cuvinte 1934" (prevestind, parcă, versatilităţile axiologice ale seniorului de după război şi puşcărie), în care junele scrutător sardonic al generaţiei sale se aşează pe o poziţie scorţos-vituperantă, aulică fără pic de surîs (parc-ar fi scrisă de altcineva) şi, cu cnutul studiului maiorescian Beţia de cuvinte, dă iama în "îngrijorătoarele simptome" de "verbalism dezlănţuit" şi "prostie triumfătoare" ce ar caracteriza, după apocaliptic îngrijorata sa opinie, producţia intelectuală a tinerilor contemporani (titlul original este În genul...tinerilor). O explicaţie politică a acestei asprimi (reacţia apărătorului ideologiei liberale împotriva exceselor dreptei sau ale stîngii), spune postfaţa, plasează totul într-o lumină mai gravă.

            Fapt e că textele parodice propriu-zise din volumul reeditat de Humanitas strălucesc de witz  şi umor sagace, într-o optică infinit mai destinsă decît cea a prefeţei. Buna dispoziţie iradiantă din aceste pagini ale viitorului gînditor de adîncime şi autoritate moral-intelectuală dă apă la moara crezului meu încăpăţînat că umorul e o componentă sine qua non  a inteligenţei, că poţi fi savant păstrîndu-ţi hazul, ironia, surîsul; de aceea-mi şi plac literaţi ca Zarifopol, Paleologu, Cosaşu, Dan C.Mihăilescu, Pleşu - fiindcă ştiu să pună probleme serioase şi chiar capitale fără să devină lugubri. Rîsul cuminte poate căptuşi aproape orice.

            Ce cade sub razele detectorului de comic al lui Antisthius? Frenezia gîlgîitor nihilistă a tînărului Cioran (În abisurile haosului nesfîrşit, piesă antologică), morga dizertaţiilor universitare plastronate de un aparat critic pompos (în care fantezia onomastică şi bibliologică a lui Steinhardt o pregăteşte pe cea a lui M.H.Simionescu din Ingeniosul bine temperat), avocăţeala melodramatic stîngistă, erotismul doxat al lui "Eliade de la Mirandole", spilcuielile anglo-saxono-yankee ale  lui Comarnescu (altă bucată antologică), "umanitarismul" orwellian al lui E.Relgis (dar rîsul îţi piere cînd recunoşti în aberaţiile parodice de acolo idei ceauşiste reale), priapismul falnic al lui Geo Bogza, dramoletele lumpen-aristocratice şi lacrimogene de tip Petre Bellu (excelente efecte hilare), zbenguiala paralogică a poeziei avangardiste (totuşi, aici N.S. nu e-n largul său), frazeologia, puţind a totalitarism, emanată de presa şi literatura comunizante (ca şi de cele de extremă dreaptă), şi trebuie să-l anunţ pe cititor că pieseta Temniţă (Poem dramatic cu masse)  are un umor monstru care nouă, celor trăiţi sub steaua roşie, ne poate părea, pe alocuri, negru  ("Noi suntem comitetul / Care face caietul / Cu sarcini.../ Oamenii la fel / Toţi un fel / Către ţel / La fel"), pompozităţile stilului doctoral-medical contaminat de freudianism purulent - şi, în genere, tot ce era remarcabil în atmosfera cultural-politică a anilor ‘30.

            Cel  pe  care  lectura  acestui,  în  fond,  mic  manual  (Précis...)  de  des-compunere (şi re-compunere în registru de şagă, cu bătaie, pe alocuri, lungă) nu-l descruntă (vorba lui D.C.M.), e victima unor triste insuficienţe.
________________________

           1)  A la Manière de... (Première et deuxième série), Paris, Bernard Grasset, éd., 1921, p.57. (În acelaşi volum: Tolstoi, Lamartine, M-me de Noailles, Jaurès, Dickens, Zola, Daudet ş.a.). 
           2) Pastiches, în Pastiches et mélanges, NRF, Gallimard, col."Idées", 1970, p.11.
           3) În Gîlceava înţeleptului cu lumea, vol.2 (1943-1949), Ed.Minerva, Buc., 1974, p.264.
           4) N.Steinhardt (Antisthius), În genul lui... (Cioran, Noica, Eliade etc.), cu o postfaţă de Dan C.Mihăilescu, Ed.Humanitas, 1996, 200 p.