V. şi POLITICUL CA TEST MORAL (Gh. Grigurcu, A doua viaţă)

SINGURĂTATEA UNUI FRANCTIROR٭¹

            Pentru mine, Gheorghe Grigurcu este o voce, şi nu o persoană. Īn primul (şi subiectivul) rīnd, pentru că nu l-am văzut niciodată (decīt īn eterna fotografie de gazetă, unde are un chip de licean dīrz, cu fularul aruncat la repezeală după gīt), ci numai l-am auzit īn cīteva – numeroase deja – lungi convorbiri telefonice, pe care probabil cheltuieşte foarte mult. Īn al doilea (şi obiectivul) rīnd, pentru că el este, īn conştiinţa (mea) literară, doar un emiţător abstract de texte, neafiliat („omeneşte”) nici unui grup, nici unei reviste, nici unei ierarhii. Stăpīn am p’adevărul, lui cată să mă-nchin.
            Pe reşedinţa pe care presupun că o are īn Tīrgu Jiu (şi o maşinărie trebuie totuşi adăpostită undeva), a arborat stindardul independenţei morale, pe care-l şi flutură cu voluptate de franctiror٭, cu ocazia, de pildă, a vreunuia din multele interviuri cărora li se dedică generos, slăbiciune īn care cred că intră ceva din complexul īnsinguratului. Scriind şi cu stīnga şi cu dreapta (la fel de bine), Grigurcu e un ubicuu٭, fericind simultan mai multe reviste decīt oricine, semnīnd cu brio cronică literară şi ici, şi colo, şi colo, dar fără a ceda vreodată pripelii sau industriozităţii, necum presiunilor extraliterare.
            “Generaţia '60” a crescut şi s-a aranjat nestingherită de pedagogicele sale lovituri de nuia, care i-au adus īnsă faima de invidios – asta pentru că scrie şi el poezie, o poezie stimabilă şi stimată de critica de bună credinţă. Adevarul e că nu e īn chestie nici o invidie, ci o normală suspiciune critică faţă de productivitatea adesea dereglată a unor vedete literare, obişnuite numai cu osanale. Grigurcu s-a aşezat dintru-nceput pe meterezele scepticismului rezonabil, sancţionīnd cu migală analitică verbiajul٭, contrafacerea, excesele. „Cazul Nichita” este ilustrativ. Fermecătorul om din Piaţa Amzei, a cărui petrecere dincolo ne īncă īnlăcrimează, era un poet cu mari inegalităţi, şi Grigurcu a tras cu consecvenţă semnalul de alarmă. Represaliile fanilor au fost o consecinţă firească.
            Tenace şi meticulos, avīnd respiraţia scurtă, dar izbutind să construiască din miniaturi suprafeţe ample, omogene, Grigurcu este autorul unor cărţi masive şi valide – o operă, oricīt de sīcīitoare ar fi această realitate pentru unii – indispensabile cui vrea să-şi facă o idee nuanţată despre starea poeziei şi a criticii de azi.
            Esenţialmente, Grigurcu este un degustător. El descompune opera pe care o cercetează īn mici felii semnificative, din. care – stăpīn şi pe tactica lui Cuvier – extrage īn văzul cititorilor toată măduva, punīnd diagnostice īn majoritate juste, ca acei medici cărora le e suficient să-ţi vadă nasul sau palma pentru a-ţi spune de ce boală internă suferi.
            Elegant, ceremonios pīnă la aparenta onctuozitate, necălcīnd cu un deget măcar īn afara graniţelor urbanităţii dantelate, chiar īn toiul celei mai aprige ironii, Grigurcu este un “machiavelic” care sperie prin egalitatea de umoare şi prin mlădioasa sa inflexibilitate.
            Neīncrezător īn virtuţile metodelor scientizante, partizan al impresionismului nutrit din cultură şi gust, Grigurcu e „la curent” cu tot ce-i e trebuincios, de la Radu Ionescu la Eugen Negrici, de la Sainte-Beuve la Bachelard, de la Emerson la Northrop Frye. Deloc dogmatic, spirit suplu şi comprehensiv, tabla sa de valori īn critică şi poezie este plauzibilă, chiar dacă sesizăm o oarecare obstinaţie٭ īn a impune īn locul lui „'60”, pe „'70”.
            Stilistic – şi chiar „metodologic” – Grigurcu vine din buna şcoală Lovinescu-Pompiliu Constantinescu. O desăvīrşită priză la text, palpat cu fineţe īn rugozităţile٭ dar şi īn nucleul său, se īntrupează īn fraze cartezian arborescente, construite cu filigranală graţie. (Trandafirul a īnvăţat fără greş aritmetica rigorii). Criticul e un om care – vorba lui Baudelaire – pare să fi īnghiţit dicţionarul. Īn montura neologismelor frapante (nu īnsă snobe, ci precise), cuvīntul neaoş cade cu naturaleţe şi forţă de surpriză. Cītuşi de puţin colocvială, dimpotrivă, de un fastuos şi savuros academism, critica lui Grigurcu e o lecţie de stil.
            Prin opera sa de pīnă la cei 50 de ani pe care tocmai i-a īmplinit, Gheorghe Grigurcu s-a constituit īntr-unul din punctele de referinţă, şi nu-s multe, patru-cinci, ale criticii romāneşti de azi.
__________________
    *) Titlul a fost modificat de redacţie īn Un punct de referinţă īn critică (eram īn 1986!). Fotografia e cea apărută īn revistă.