V. şi JURNALE, 3: Alex. Ştefănescu (Gheaţa din calorifere)

ARTA COMPARAŢIEI           

            Să nu mi-o ia īn nume de rău nici cititorul şi nici subiectul acestor īnsemnări, adică  Alex. Ştefănescu, dacă, īn īncercarea mea de a face un crochiu al scrisului său de pīnă acum, voi porni chiar de la īnfăţişarea autorului. Departe de mine gīndul de a generaliza metoda sau de a atribui fizionomiei cine ştie ce virtuţi hermeneutice. Dar o metodă e bună atunci cīnd se potriveşte, vreuna universală ca un passe-partout° nici nu cunosc. Şi sunt multe cazuri cīnd această analogie sare īn ochi.
            Masiv, fără a fi gras, şi oarecum dolofan fără a fi rotofei, cu chipul situat la vreo doi metri deasupra pămīntului, Alex. Ştefănescu exprimă bonomie, francheţe, sportivitate. Printr-un oximoron aş zice că aduce cu o doică masculină. Căutătura are īnsă un ce neīncrezător, vag ironic, pe nuanţă de zīmbet. De parcă ar spune: ,,Nu zău?! Chiar aşa complicat să fie?" Aceste trăsături (l-am văzut o singură dată) se pot regăsi īn criticele sale, după cum sper să arăt.
            Critica sa, adunată īn trei volume (Preludiu, Īntre da şi nu, Jurnal de critic) plus o antologie comentată, este scrisă de pe poziţia copilului lui Andersen. Şi aceasta din mai multe puncte de vedere. 1) Subtextul scrisului său este: Literatura e un lucru atīt de frumos şi de viu!; de ce să ne luăm aerul acela plin de morgă şi savantlīc cīnd scriem despre ea? Iată şi cuvintele autorului : "Bineīnţeles că scrisul şi cititul reprezintă o muncă grea. Īnsă intelectualul autentic, lipsit de complexe, o īndeplineşte cu un aer firesc şi, uneori, parcă īn joacă" (s.a.). Sunt, fără dubii, aici, un autoportret şi o ars poetica°: criticul ca homo ludens°, deci, care desface operele, ca pe nişte jucării, īn bucăţele, spre a vedea din ce sunt compuse şi cum funcţionează. 2) Īn Problemele metaforei şi alte studii de stilistică, apărută īn 1957 la ESPLA, Tudor Vianu relatează despre un copil, căruia i s-a dat să bea, pentru īntīia oară, sifon, şi apoi a fost īntrebat cum i se pare. „Are gust de picior amorţit", a răspuns puştiul (p. 99). Īn această prospeţime a impresiei şi īn această alăturare pe cīt de simplă pe atīt de imprevizibilă īl aflu, iar, integral  pe Alex. Ştefănescu. Principala sa operaţie, stilistică şi procedurală, care e şi prima sa virtute, este comparaţia. Sigur că de la Călinescu īncoace, libertatea asocierilor critice e aproape legiferată, şi īn metaforele călinesciene textele au gust, iz, muzică, relief, culoare. Ce aduce īnsă nou şi personal Alex. Ştefănescu este nu numai o lărgire a cīmpului de unde se culeg termenii de comparaţie, dar şi un artificiu anume, sui-generis°, care constă īn a născoci o situaţie specială,  anormală, neobişnuită, dar foarte expresivă, cu care se compară. Să exemplific, spre a fi clar: munca cercetătorului literar a mai fost, curent, comparată cu acţiunea unei sonde īn straturile de bogăţii subterane. Alex. Ştefănescu compară īnsă strădania unui critic (despre care bănuieşte că "misterul", farmecul literaturii, i-a  rămas străin) cu o „sondă de foraj care ar  funcţiona la numai cīţiva metri de zăcămīntul de petrol". De nenumărate ori, romanul modern  a fost asemuit cu filmul. Alex. Ştefănescu, vrīnd să sublinieze neclaritatea specifică a unei (nu contează autorul) desfăşurări romaneşti, o gīndeşte ca pe un “film proiectat pe o pīnză care flutură īn vīnt". Cīt despre lărgimea evantaiului de referinţe, doar pentru a da o idee, iată: domeniul mărunt domestic (personajele lui M. Săndulescu rămīn locului „ca muştele pe o hīrtie lipicioasă"), electricitatea („īntre conştiinţa  [cutărui critic] şi realitatea cu care vine īn contact, ca īntre două sīrme electrice, se produce o scīnteie ce luminează capricios, lăsīnd mari zone īntunecate şi scoţīnd la iveală cele mai neaşteptate unghere"), peisaj („la N. Breban totul tinde să se scufunde īn cele din urmă īn iraţionalitate, ca un tren luminat care se pierde īn noapte"), zoologie (Mia Fabian a aceluiaşi „moare la apariţia exploratorului, aşa cum mor tīrītoarele de pe un pămīnt defrişat") şi, pentru că sub cupola lui, copilul jubilează, de multe ori, circul (Paul Georgescu are o „cunoaştere acrobatică a limbii", cutare scriere exegetică "accentuează  senzaţia de magie critică" ş.a.). Pe acest  teren, al imaginaţiei plastice īn alăturări revelatoare, Alex. Ştefănescu este excelent, ba aş risca să spun: cel  mai  bun, īn critica de azi. Asta nu īnseamnă că e scutit de gafe. Cu cīt un glonţ ţinteşte mai departe, cu atīt şi devierea lui va fi mai mare. Alex. Ştefănescu vrea enorm, vrea să introducă īn spaţiul critic tot ce vede īn spaţiul lui, tot ce i-a frapat retina şi de aceea, rar, scapă şi cīte o perlă: scriitori cu o conştiinţă critică prea acută, zice undeva, ar fi ca „bicicliştii care, din cauză că se uită la pedale īn loc să privească īnainte, se dezechilibrează şi cad". Din fericire pentru el şi cititorii săi, Alex. Ştefănescu e īndeobşte cu un ochi la pedale şi cu celălalt īnainte.
            Cīteva vorbe despre latura explicativă, didactică  (cronicarul R.lit. a observat-o) a comentariilor lui Alex. Ştefănescu; ea vine atīt din partea dinspre “Copil”, cīt şi din partea dinspre "Doica masculină" de care pomeneam la-nceput. Alex. Ştefănescu pare să descopere i-mediat, sub ochii noştri, literatura, şi să-şi pună īntrebări despre lucruri banale, demult lămurite. Cine nu ştie ce e rima sau ritmul şi ce e cu ele īn poezie? Copilul nu ştie şi remarcă, genuin, c㠄rima şi ritmul creează iluzia că adevărurile descoperite de poeţi preexistă īn limbă". Doica, la rīndul ei, īl tratează pe cititor ca pe un inocent, care nu ştie nimic despre autorul sau chestiunea īn cauză, nici nu trebuie să ştie, şi i se explică, măiestrit, pe-nţeles, de la zero. Nu vreau deloc să spun prin asta că  A. Şt. vulgarizează (o face, dar rar şi nesemnificativ, ca atunci cīnd afirmă, răspunzīnd cuiva, că opera literară e şi ea un obiect de consum care se foloseşte, se perimează şi se „aruncă"), mai degrabă dimpotrivă, că-şi construieşte autarhic articolele, retălmăcind, īn maniera lui, total, de la-nceput, chiar şi ce-au spus alţii.
            Umorul şi ironia fină de care face uz cu largheţe şi bun-gust, fantezia şi naturaleţea cu care frazează şi analizează (mă gīndesc, prin asociaţie de idei şi de merite, la Val Condurache), expresivitatea colocvială a stilului, hărnicia şi competenţa amplă īn aria literaturii contemporane mă fac să cred despre Alex. Ştefănescu că este, alături sau, īn orice caz, īn preajma lui N. Manolescu, unul din cei mai citiţi, cu efectivă plăcere, īntre criticii acestor ani (nu-i uit īnsă nici pe E. Simion, Grigurcu sau Marian Popa). De aceea īi spun deschis că fraze exaltate ca “Volumul īl īncīntă (?) pe oricare cititor (?) care n-are prejudecăţi, fie şi numai pentru că īi oferă prilejul de nepreţuit (!) de a auzi īncă  o dată sunetul de o puritate fără seamăn (?) al lirei unui mare poet" (nu, nu e vorba de Shakespeare), considerarea unui oarecare Z.S. drept “autor dintre cei mai serioşi”, citatul strīmb din Caragiale „simţ şi văz monstruos" cīnd corect e „simţ enorm şi văz monstruos” sau ironiile fără sens la adresa unor concepte eficace şi precise ca „esotericul, graţiosul, fabulosul” sunt neglijenţe care nu-l onorează. Dar pentru că nu vreau să īnchei astfel, voi spune că, ieşit de sub o manta călinesciană prin sclipitoarea īndemīnare asociativă, sau dintr-o coastă lovinesciană prin pasiunea investigărilor in prezent (dar numai īn acest sens), Alex. Ştefănescu, păşind cu dezinvoltură şi aplomb printre opere şi autori, anunţă să transforme drumul propriu ce şi l-a croit īn şosea naţională.