V. şi ARTA COMPARAŢIEI (Alex. Ştefănescu)

(JURNALE) 3. Alex. Ştefănescu

            Alex. Ştefănescu şi-a subintitulat culegerea de publicistică¹ "jurnal politic" -  ceea ce mi se pare īntru totul īndreptăţit. Pentru cei care scriam cu regularitate īnainte de 1989, putinţa de a formula şi publica liber exact ceea ce gīndim a īnsemnat un şoc (favorabil) enorm, o īntorsătură realmente epocală a vieţii noastre. Astfel că e explicabil de ce pentru mulţi foaia de gazetă a luat locul caietului din sertar. Desigur că aceste circumstanţe nu ating fondul poeticii şi al retoricii jurnalului, care rămīne totuşi altceva decīt o sumă de articole (chiar dacă, după fraţii Goncourt şi, mai ales, după Gide, epitetul de "intim", alăturat denumirii genului literar cu pricina, a devenit foarte relativ). Īn acest sens, subtitlul lui Alex. Ştefănescu nu e mai mult decīt o convenţie ad-hoc. Dar, o mai spun o dată: e una perfect adecvată, din mai  multe motive.  
 
           Īn primul rīnd pentru că, natură mai mult "montaigneeană" decīt "pascaliană", Alex. Ştefănescu nu are oroare de eu, ci īl pune īn pagină curent, fără crispări, dar şi fără exagerare. Multe dintre texte au aerul unor confesiuni publice ("Cīteodată simt sincer că īmi iubesc ţara, dar mă abţin s-o spun...", p.7;  "Īl priveam pe Mircea Dinescu cum dă autografe... şi mă gīndeam că...", p.35; "Aceste rīnduri le scriu īntr-un bistrou de pe Champs Elysées...", p.44; "Īn fiecare seară, cīnd īmi instalez sistemul antifurt la maşină, mă gīndesc la..."; p.153; "Am scris <īnainte de 1989, n.gp> tot felul de texte convenţionale, străduindu-mă să nu mint şi, īn acelaşi timp, să mă exprim astfel īncīt să nu se observe că spun adevărul, atīt cīt l-am spus...", p.249 etc.). Altele, foarte tipice lui Alex. Ştefănescu, pleacă - epic - de la relatarea unor īntīmplări personale oarecum anodine, din care spiritul de observaţie şi talentul autorului ştiu să scoată semnificaţii subtile ("Zilele trecute, mergīnd să mă tund, am fost nevoit să...", p.18; "Am fost cīndva īntr-o excursie cu autobuzul īn munţi. Īn autobuz era o atmosferă destinsă şi plăcută...", p.53; "La Paris am fost, īntīmplător, martorul unui accident de circulaţie...", p.57; "M-am dus zilele trecute să-mi cumpăr cartofi şi vīnzătoarea, īn timp ce mă servea...", p.60; "Mi-a murit cineva din familie, un unchi. Era un om cinstit şi modest...", p.63; "La subsolul blocului īn care locuiesc se sparge mereu conducta de apă caldă..."; p.110 etc.). O variantă a acestui punct de pornire este evocarea unei imagini artistice, adesea din arta cea mai "de mase", filmul: "Am văzut recent un film romānesc realizat īn 1937 şi m-a frapat o secvenţă cu un lac. Apa unduia exact ca īn vremea noastră!", p.90; de aici, Alex. Ştefănescu reflectează melancolic  la cīte a urīţit comunismul īn Romānia, pentru a īncheia "rotund": "Numai apa - atunci cīnd nu este acoperită de cutii de bere goale, de coji de seminţe şi de peşti morţi - mai unduieşte ca atunci", p.91; īntr-un articol recent din Romānia literară, īncepea cu o scenă dintr-un film cu Stan şi Bran aflaţi īntr-o maşină mereu gata-gata să pornească, dar care totuşi NU pornea - şi autorul glisa apoi spre stagnarea marilor schimbări necesare īn Romānia de azi.

            Ce se poate deduce din aceste proceduri scriitoriceşti? Mai īntīi, că funcţionează la Alex. Ştefănescu, īn egală măsură, o natură şi o strategie  a modestiei sau a simplităţii, cu ceva populist īn amīndouă. Nu-mi pot reţine comparaţia cu Patapievici: acela (vorbesc de "omul" din texte) reacţionează "kafkian" īntre oamenii de pe stradă, īi (pre limba sa) abhoră, īl crispează; Alex. Ştefănescu se simte (sau, īn orice caz, se autoportretizează) ca de-al lor, perfect egal, cu nimic superior - de aceea şi insistenţa, din articolul Profesia de scriitor, īmpotriva sacralizării şi a mitizării meseriei de scriitor: "nu-mi doresc să fiu īntīmpinat... cu flori, nu vreau aplauze...", pīnă la accente şarjate, după părerea mea: "Īmi place să ştiu atunci cīnd termin de scris un text că īl pot da oricīnd īn schimbul unui kilogram de brīnză sau al unei perechi de ciorapi", p.29. Īn acest spirit, autorul se prezintă cu predilecţie īn situaţii dintre cele mai comune, mai "de rīnd": la frizer; la coadă la cartofi; la coadă la radiologie; īn "Dacia" sa delabrată din care "cad piese pe drum" (p.200); privit "cu dispreţ" de o funcţionară de la poştă care-i īnmīnează 3.991 de lei pentru 3 (trei) colaborări la Radio (īn 1994), bani cu care scriitorul şi-a putut cumpăra un pepene de patru kilograme ş.a.m.d. Unde pui că toate astea sunt povestite cu un umor fin, niţeluş īn genul Jerome Klapka Jerome, ceea ce īi face "simpatici" şi pe narator, şi pe personaj. Pīnă aici, mă simt īn mare măsură solidar şi similar cu Alex. Ştefănescu; unde mă despart, este īn aversiunea sa, pe care o socot elefantiazică, faţă de stīnga politică ("Prin dispariţia stīngii nu s-ar pierde nimic din varietatea opţiunilor politice", p.234). Sub rezerva că nu īnţelegem exact acelaşi lucru prin stīnga, eu cred că pentru bunul echilibru dialectic al unei societăţi, această zonă a spectrului politic e strict necesară: mă gīndesc la o stīngă  perfect democratică şi integrată īn sistemul parlamentar şi constituţional, care să se bată civilizat şi īndīrjit pentru interesele celor ce stau la cozi şi circulă īn "Dacii" din care curg piese...

            Se mai poate decela, apoi, un deosebit talent al aşezării ideii īn imagini. Alex. Ştefănescu e un fel de Moş Ion Roată tīnăr, cu mare meşteşug de a pleca de la pilde, a trage īnvăţăminte şi a ajunge, īn cele din urmă, la un gīnd uşor de văzut cu ochii minţii. Punctele forte ale criticului rămīn, ca şi īn scrierile sale anterioare, comparaţia şi metafora funcţionale, īn acţiune benefică asupra clarităţii raţionamentelor şi a conceptelor. Un exemplu, din multele posibile: reminiscenţele ideologice din tinereţea comunistă a preşedintelui Iliescu sunt asemuite cu verdele de Paris rămas īn sticla de bere, īn stare să omoare un om... Īn scrisul ideologic de azi, Alex. Ştefănescu e un campion al plasticităţii.

            Īn fine, ca fond ideatic, dominantă este īn gīndirea criticului de la Romānia literară condamnarea neostoită a comunismului, a mentalităţilor, a practicilor, a sechelelor sale. Ca şi īntors dintr-o lume de coşmar, lui Alex. Ştefănescu īi revin mereu īn faţa ochilor (fie din trecut, fie din prezent) īnsemnele, damfurile, mizeriile acestei scīrbavnice orīnduiri. Chiar şi cīnd priveşte o cīntăreaţă ocidentală de muzică uşoară sau o cuconiţă īn deux pièces de piele pe Calea Victoriei, tot la nenorocirile iscate de comunism īi zboară gīndul. Obsedaţi politici am fost, obsedaţi politici rămīnem! Cartea lui Alex. Ştefănescu e şi un crīmpei de rechizitoriu.
___________________________
            1) Alex. Ştefănescu, Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (Jurnal politic /1990-1995/), cu 44 de desene de LINU, Ed. Institutul European, Iaşi, 1996, 256 p., 7956 de lei
            P.S. Două texte excepţionale: cel despre Adrian Păunescu şi cel despre femeia bătrīnă care plīnge īn faţa unei farmacii.