OPINII PERFECT ACTUALE

     ...Ştiţi bine că, dintre toate instituţiile statului, Parlamentul are în opinia publică imaginea cea mai amărîtă, fiind perceput în culorile ineficienţei, ale tragerii de timp, ale vorbăriei prea adesea sterile. 
               16 decembrie 1996,  declaraţie politică, plenul Senatului  
   

     Am convingerea că unul din eşecurile noastre, ca parlamentari, în această sesiune, e faptul că n-am reuşit să urnim din punctul mort problema (care nici n-ar trebui să fie o problemă!) a ridicării imunităţii parlamentare. Mi-e ciudă şi jenă că în 6 luni de zile nu s-a putut scoate la capăt un lucru de bun-simţ, care ar fi fost şi foarte bine privit şi primit de opinia publică, şi anume să fi legiferat ca ridicarea imunităţii parlamentare să se realizeze cu 50 la sută plus 1 din voturi şi, în genere, simplificarea radicală a procedurii. N-am să vă mai bat la cap acum cu ce este şi ce nu este imunitatea, dar e limpede că nu e o chestiune capitală, crucială, de importanţă naţională (cum ar fi, ştiu eu?, intrarea sau nu   într-un război), ca să fie nevoie de două treimi. Deoarece n-am reuşit acest lucru, continuăm să dăm multora impresia că avem o mentalitate de castă privilegiată - şi asta zdrenţuieşte şi mai mult imaginea Parlamentului, şi aşa cam jerpelită la ora actuală.   (...)   Zilele trecute, în ciuda probelor şi argumentelor aduse nu de gazete sau de zvonaci, ci de ministrul Justiţiei şi de ministrul de Interne, 107 parlamentari au refuzat să dea tribunalului posibilitatea de a analiza vinovăţia sau nevinovăţia unui coleg de-al lor. A fost unul dintre cele mai penibile (ca să nu spun murdare!) momente politice de după 1989. O atare situaţie face rău ideii de democraţie, în abstract, şi nouă tuturor, în concret. Apărem ca nişte ciraci care fac zid în jurul suspectului şi-l fac scăpat. Din acea zi (şi pînă  se va curma), această mizerie constituie pentru mine un motiv de a-mi fi jenă că sunt parlamentar.
               16 iunie 1997, declaraţie politică, plenul Senatului.
 

     „Sunt categoric împotriva ideii ca aceste salarii să fie confidenţia!e. E aberant! Cum să fie confidenţial salariul meu de parlamentar provenit din banii contribuabililor? Parlamentul nu e o firmă privată. Din păcate, banii oferiţi pentru cazare şi, în genere, «suma forfetară» a deputaţilor lasă locul suspiciunilor. În ceea ce priveşte venitul unui senator, care este şi preşedinte de comisie, ofer fluturaşul meu de salarizare pe ultima lună". Comentariile le las la latitudinea cititorilor.
               (Interviu, A. P. - Cuget liber - Constanţa, 1 noiembrie 1997)
 

     ...Opinia mea fermă este că avem un  Parlament disproporţionat de mare faţă de putinţele şi trebuinţele ţării. Ţinem degeaba două Camere şi 486 de parlamentari. Lucrurile ar merge mai ieftin şi mai operativ cu un parlament unicameral, cu circa 100 de membri, n-ar mai dura cu anii pînă să iasă o lege!
               (Fragment din discursul ţinut în sala teatrului "Mihai Eminescu" din Botoşani, cu ocazia încheierii fazei finale a Olimpiadei de limba şi literatura română – 30 martie 1998)
 

     ...Doresc un Parlament cu persoane care să fi fost alese prin sistemul uninominal, adică pentru meritele, valoarea şi promisiunile lor personale, nu pe sistemul listelor de partid, care nu încurajează decît servilismul fanariot către şef: pupatul tălpilor, dusul tăvii, linguşeala smerită, îngînarea papagalicească, conspirativitatea de clan, gregaritatea lălîie, nesimţirea faţă de electorat, clientelismul, plocoanele.
               Jurnalul naţional, 28 decembrie 1998.
 

     ...Doresc un Parlament în care să se vorbească bine româneşte şi mai ales să se gîndească bine româneşte. Un Parlament căruia să-i fie mai aproape Turda decît Strasbourgul şi Craiova decît Washingtonul.
     ...Doresc un Parlament în care să se muncească mai mult de trei zile pe săptămînă. Şi să facă nu vorbărie, ci legi prin care chiar să-i meargă mai bine populaţiei, nu prin care să ne conformăm nu ştiu căror comandamente abstract-doctrinare.
               Jurnalul naţional, 28 decembrie 1998.
 

     Aşa cum e structurat acum sistemul electoral (cu vot pe liste), oamenii care pătrund în Parlament nu sunt, de fapt, aleşi de cetăţeni, ci de partide. Ele decid cine e primul şi cine-i al şaptelea pe listă, adică cine va intra şi cine nu. Asta stimulează servilismul şi gregaritatea de partid: ca să se aleagă şi-n legislatura următoare, parlamentarul are interesul să fie bine văzut de şefi, nu de populaţie. Indiferent la pulsul ţării, el va face sluj (am văzut numeroase  cazuri) la directivele conducerii. Ieşirea din această mlaştină este votul uninominal (pe liste), prin care cetăţeanul chiar hotărăşte pe cine trimite în Parlament.
               Jurnalul naţional, 1 martie 1999
 

     Am strigat din februarie ‘97, la Botoşani, că acest cuvînt, "reformă", devine un slogan antipatic şi nociv, că dacă reforma nu îmbunătăţeşte viaţa mulţimilor, atunci trebuie să reformăm reforma; am repetat-o, mai clar, în ianuarie ‘99, la sesiunea extraordinară a Parlamentului: "decît să facem «reforma» cu tancurile, mai bine lipsă! Nu oamenii sunt pentru reformă, ci reforma pentru oameni! O viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viaţă (Malraux). Decît să se încaiere români cu români, prefer să pierdem bani. Pacea socială şi reputaţia noastră de ţară civilizată costă infinit mai mult decît blestematele alea de pierderi".
              Jurnalul naţional, 22 martie 1999
 

     Văd zilnic, în faţa Senatului, tot mai puţine „Dacii" şi tot mai multe „Volkswagen"-uri. N-am să înţeleg niciodată de ce instituţii bugetare de prim rang, cum sunt Parlamentul sau Guvernul, în loc să cumpere, pentru uzul lor, maşini autohtone, adică „Dacii“, cumpără maşini străine (de zeci de ori mai scumpe), transferînd astfel banul contribuabilului român în buzunarele unor firme de afară. Nu numai că nu accept, dar cred chiar că asta e o neruşinare.
               Jurnalul naţional, 24 mai 1999
 

     Domnul preşedinte al PNL, Mircea Ionescu-Quintus, a descoperit acum că „s-a greşit cînd am făcut un parlament bicameral". Eu, să-mi fie cu iertare!, spun şi scriu acest lucru de doi ani de zile. Avem 500 de parlamentari, cînd ne-am descurca foarte bine cu 100-150. La cît de săracă e ţara, ar fi şi mult mai potrivit şi mai decent. Pe de altă parte, trecerea unei legi prin filierele a două Camere succesive este scandalos de lentă: durează cîţiva ani! Dacă politicienii ar ţine mai mult la populaţie decît la avantajele lor, Constituţia ar fi imediat modificată, în sensul de a reduce cele două Camere (pleonastice!) ale Parlamentului la una singură. Dar mă tem că acest lucru nu se va întîmpla.
               Jurnalul naţional, 24 mai 1999

George PRUTEANU