PARLAMENTUL |
...Știți bine că,
dintre toate instituțiile statului, Parlamentul are în opinia publică
imaginea cea mai amărîtă, fiind perceput în culorile ineficienței, ale
tragerii de timp, ale vorbăriei prea adesea sterile.
16 decembrie 1996, declarație politică, plenul
Senatului
|
IMUNITATEA PARLAMENTARĂ |
Am convingerea că unul din eșecurile noastre, ca
parlamentari, în această sesiune, e faptul că n-am reușit să urnim din
punctul mort problema (care nici n-ar trebui să fie o problemă!) a
ridicării imunității parlamentare. Mi-e ciudă și jenă că în 6 luni de zile
nu s-a putut scoate la capăt un lucru de bun-simț, care ar fi fost și
foarte bine privit și primit de opinia publică, și anume să fi legiferat
ca ridicarea imunității parlamentare să se realizeze cu 50 la sută plus
1 din voturi și, în genere, simplificarea radicală a procedurii. N-am
să vă mai bat la cap acum cu ce este și ce nu este imunitatea, dar e
limpede că nu e o chestiune capitală, crucială, de importanță națională
(cum ar fi, știu eu?, intrarea sau nu într-un război), ca să
fie nevoie de două treimi. Deoarece n-am reușit acest lucru, continuăm să
dăm multora impresia că avem o mentalitate de castă privilegiată - și asta
zdrențuiește și mai mult imaginea Parlamentului, și așa cam jerpelită la
ora actuală. (...)
Zilele trecute, în ciuda probelor și argumentelor aduse nu
de gazete sau de zvonaci, ci de ministrul Justiției și de ministrul de
Interne, 107 parlamentari au refuzat să dea tribunalului posibilitatea de
a analiza vinovăția sau nevinovăția unui coleg de-al lor. A fost unul
dintre cele mai penibile (ca să nu spun murdare!) momente politice de după
1989. O atare situație face rău ideii de democrație, în abstract, și nouă
tuturor, în concret. Apărem ca niște ciraci care fac zid în jurul
suspectului și-l fac scăpat. Din acea zi (și pînă se va curma),
această mizerie constituie pentru mine un motiv de a-mi fi jenă că sunt
parlamentar.
16 iunie 1997, declarație politică, plenul Senatului.
|
SALARIILE |
„Sunt categoric împotriva ideii ca aceste salarii să fie
confidenția!e. E aberant! Cum să fie confidențial salariul meu de
parlamentar provenit din banii contribuabililor? Parlamentul nu e o firmă
privată. Din păcate, banii oferiți pentru cazare și, în genere, «suma
forfetară» a deputaților lasă locul suspiciunilor. În ceea ce privește
venitul unui senator, care este și președinte de comisie, ofer fluturașul
meu de salarizare pe ultima lună". Comentariile
le las la latitudinea cititorilor.
(Interviu, A. P. - Cuget liber
- Constanța, 1 noiembrie 1997)
|
PARLAMENT UNICAMERAL |
...Opinia mea fermă este că avem un Parlament
disproporționat de mare față de putințele și trebuințele țării. Ținem
degeaba două Camere și 486 de parlamentari. Lucrurile ar merge mai ieftin
și mai operativ cu un parlament unicameral, cu circa 100 de membri, n-ar
mai dura cu anii pînă să iasă o lege!
(Fragment din discursul ținut în sala teatrului "Mihai
Eminescu" din Botoșani, cu ocazia încheierii fazei finale a Olimpiadei de
limba și literatura română –
30 martie 1998)
|
VOT UNINOMINAL
PE LISTE |
...Doresc un Parlament cu persoane care să fi fost alese
prin sistemul uninominal, adică pentru meritele, valoarea și promisiunile
lor personale, nu pe sistemul listelor de partid, care nu încurajează
decît servilismul fanariot către șef: pupatul tălpilor, dusul tăvii,
lingușeala smerită, îngînarea papagalicească, conspirativitatea de clan,
gregaritatea lălîie, nesimțirea față de electorat, clientelismul,
plocoanele.
Jurnalul național,
28 decembrie 1998.
|
PARLAMENT ROMÂNESC
(...ȘI HARNIC) |
...Doresc un Parlament în care să se vorbească bine
românește și mai ales să se gîndească bine românește. Un Parlament
căruia să-i fie mai aproape Turda decît Strasbourgul și Craiova decît
Washingtonul.
...Doresc un Parlament în
care să se muncească mai mult de trei zile pe săptămînă. Și să facă nu
vorbărie, ci legi prin care chiar să-i meargă mai bine populației, nu prin
care să ne conformăm nu știu căror comandamente abstract-doctrinare.
Jurnalul național,
28 decembrie 1998.
|
VOT UNINOMINAL PE LISTE |
Așa cum e structurat acum sistemul electoral (cu vot
pe liste), oamenii care pătrund în Parlament nu sunt, de fapt, aleși de
cetățeni, ci de partide. Ele decid cine e primul și cine-i al șaptelea pe
listă, adică cine va intra și cine nu. Asta stimulează servilismul și
gregaritatea de partid: ca să se aleagă și-n legislatura următoare,
parlamentarul are interesul să fie bine văzut de șefi, nu de populație.
Indiferent la pulsul țării, el va face sluj (am văzut numeroase
cazuri) la directivele conducerii. Ieșirea din această mlaștină este votul
uninominal (pe liste), prin care cetățeanul chiar
hotărăște pe cine trimite în Parlament.
Jurnalul național,
1 martie 1999
|
REFORMA |
Am strigat din februarie ‘97, la
Botoșani, că acest cuvînt, "reformă", devine un slogan antipatic și nociv,
că dacă reforma nu îmbunătățește viața mulțimilor, atunci trebuie să
reformăm reforma; am repetat-o, mai clar, în ianuarie ‘99, la sesiunea
extraordinară a Parlamentului: "decît să facem «reforma» cu tancurile, mai
bine lipsă! Nu oamenii sunt pentru reformă, ci reforma pentru oameni! O
viață nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viață (Malraux).
Decît să se încaiere români cu români, prefer să pierdem bani. Pacea
socială și reputația noastră de țară civilizată costă infinit mai mult
decît blestematele alea de pierderi".
Jurnalul național,
22 martie 1999
|
MAȘINI STRĂINE |
Văd zilnic, în fața Senatului, tot mai puține „Dacii" și
tot mai multe „Volkswagen"-uri. N-am să înțeleg niciodată de ce instituții
bugetare de prim rang, cum sunt Parlamentul sau Guvernul, în loc să
cumpere, pentru uzul lor, mașini autohtone, adică „Dacii“, cumpără mașini
străine (de zeci de ori mai scumpe), transferînd astfel banul
contribuabilului român în buzunarele unor firme de afară. Nu numai că nu
accept, dar cred chiar că asta e o nerușinare.
Jurnalul național,
24 mai
1999
|
CÎȚI PARLAMENTARI NE TREBUIE |
Domnul președinte al
PNL, Mircea Ionescu-Quintus, a descoperit acum că „s-a greșit cînd am
făcut un parlament bicameral". Eu, să-mi fie cu iertare!, spun și scriu
acest lucru de doi ani de zile. Avem 500 de parlamentari, cînd ne-am
descurca foarte bine cu 100-150. La cît de săracă e țara, ar fi și mult
mai potrivit și mai decent. Pe de altă parte, trecerea unei legi prin
filierele a două Camere succesive este scandalos de lentă: durează cîțiva
ani! Dacă politicienii ar ține mai mult la populație decît la avantajele
lor, Constituția ar fi imediat modificată, în sensul de a reduce cele două
Camere (pleonastice!) ale Parlamentului la una singură. Dar mă tem că
acest lucru nu se va întîmpla.
Jurnalul național,
24 mai 1999 |