Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.

PARTIDUL ȘI PARTIDA1

SUMAR

1996
Eclipsă totală de Sorescu
Începem cu o tolănire?
   George Pruteanu nu e de acord
1997
Biruri degeaba
Bani pentru profesori
Omul de rînd, NATO și altele
Ce face George Pruteanu în Parlament 
Româna în “Har-Cov”
Revoluționarii și veteranii de război
O lege pentru limba română
  
Pe Eugen Vasiliu (PNL) îl amuză proiectul de lege...
  
Vai ce comic a-ha-ha!
   Oct. Paler Zeii și limba
   Eug. Vasiliu: Compromiterea...
   Recursul la bășcălie
  
Replică a d-lui G.Andreescu...
  
Scurt răspuns d-lui G.Andreescu
  
“Orice stat își apără limba...”
  
Avizele de la Consiliul Legislativ
   Fragmente din Legea franceză
   Scopurile Legii Limbii Române
   Limba română și legea (2000)
Un test pentru clasa politică românească
Într-un discurs de zile mari...
1998
Presa – peste tot!
Sinistre politicianisme
Cuvînt la statuia lui Corneliu Coposu
De ce am fost exclus din PNȚCD
Fățărnicie și subterfugiu
Un stat flasc
Studenților, fără ”gargară”
Politician către student:
Tovarășe Nicolae Ceaușescu
”Oameni la apă”

Hamlet și minoritățile
Spiritul Andrei Șaguna
Ce-ți doresc eu ție
1999
Ce aștept de la anul 1999
Tipuri de parlamentari rupte din viață
Dacă ar trăi azi Eminescu
”Mineriada” fonică                   
În jurul și-n miezul “mineriadei” (I)
În jurul și-n miezul “mineriadei” (II)
Sonata albastră – ca situația
Cum văd eu Parlamentul
De ce a dispărut ”Doar o vorbă...”?
E foarte rău
Bomba și Drepturile Omului
Hannah Arendt și Iugoslavietnamul
Kosovo – o gafă tragică
Clișeele ororii
“Umanismul” feroce și sangvinar
Minciunile unui război
Violență absurdă – mesaj către sîrbi
Fapte brute și brutale
Cine a desființat ”Doar o vorbă...”?
Trecerea punții
Nu vă mai lăsați îmbrobodiți!
Istoria de tip “rock and Roller
2000
Mesajul lui Șaguna
O politică falimentară
România foarte mică
”Democrați” și ”reacționari”
Universitățile private și politicul

ANEXE
Sfîrșitul lumii
Indice de nume

a


ECLIPSĂ TOTALĂ DE SORESCU

10 decembrie 1996, primul cuvînt în plenul Senatului.

           Stimați colegi, vin în fața dvs. cu o imensă tristețe. Nu vreau să spun "fraze", nu vreau să vă rețin mai mult de cîteva minute. Așa cum ați aflat, Marin Sorescu s-a dus să moară puțin. Era un deznodămînt care de cîtăva vreme plutea în aer, din cauza unei boli ticăloase.
            Aparțin acelei generații care s-a maturizat cu versurile lui Marin Sorescu sub ochi. N-am să spun că ne-a hrănit tinerețea (mie și celor de seama mea), dar ceva fast food, măcar pentru un lustru, tot ne-a fost. El a apărut într-o vreme cînd, mai scîrțîind, mai înțepenindu-se, se deschideau totuși niște uși și niște ferestre: la sfîrșitul adolescenței mele, laolaltă cu acea frumoasă echipă de "gropari" suavi și simpatici ai proletcultismului rimat, în care se aflau și Nichita, și Baltag, și Blandiana, și Ioan Alexandru, și Păunescu și Hagiu, și Constanța Buzea și alții. Sunt printre cei - nu puțini - care mergeam pîn-acolo încît am curtat fete recitîndu-le versuri din Sorescu. Textele sale, ironice, nonconformiste, demitizante, cu echivocurile și "șopîrlele" lor,  ne făceau să ne simțim mai isteți, mai subtili, mai "ai dracului" și - sper că nu zic vorbă mare - un pic mai liberi. Textele sale, în care se întîlneau și ecouri din Prévert, din Urmuz, din Minulescu, din Teodor Mazilu, au adus un val de aer proaspăt și tonic în scrisul românesc de la mijlocul deceniului 7. În aerul acela care, teoretic, trebuia să miroase a fabrici și ogoare, dar de fapt duhnea a cătușe. Ani întregi, apoi, au stat sub semnul stilului și al modei soresciene. Pe cît de mulți îl citeau, tot pe atît de mulți îl și scriau. Poezia sa, care era accesibilă sau, în orice caz, dădea iluzia accesibilității, a deschis gustul unor mase largi de oameni ai muncii atît pentru citit poezie, cît și pentru produs poezie. Era foarte mult Sorescu pe cap de locuitor pe atunci. Cred că doar Nichita Stănescu a mai fost atît de imitat și proliferat. Iar în privința răspîndirii poeziei sale în străinătate, cred că nici Titulescu și cu dl. Meleșcanu laolaltă n-au trecut atîtea granițe.
            Au urmat apoi piesele de teatru, foarte ALTFEL față de ce știam noi că e teatrul. Iona, Paracliserul, Pluta Meduzei, Există nervi, A treia țeapă... Nu vă răsună încă în urechi strigătul final din Iona, în rostirea inegalabilului George Constantin: "Răzbim noi cumva la lumină!" ? Uite că răzbirăm...
            Abia ne obișnuiserăm cu felul lui Marin Sorescu de a întoarce poezia pe dos, ca pe o mănușă, cînd poetul se dădu de trei ori peste cap, se îndreptă spre origini și începu ciclul de poeme La Lilieci, lăsîndu-ne din nou buimaci în ceea ce privește granița dintre poezie, proză și ingenuitate. 
            Nemulțumit de cum umblau nerozii cu pianul pe scări, de prea multa pisălogeală din critica literară, Marin Sorescu (care-și începuse drumul cu parodii, adică critică literară în pilde!) și-a asumat și cobilița acestei sarcini, și ne-a dat un exemplu excepțional de ceea ce înseamnă perspicacitatea, umorul și finețea, unite sub egida harului sclipitor al spunerii.

            Îngăduiți-mi să închei, în această clipă tristă, în felul lui Marin Sorescu:

Marin Sorescu n-a existat.
A existat doar o Oltenie oață,
în care oamenii spuneau una
ca să se-nțeleagă două, sau nouă, sau nouă zeci și nouă.
A existat o mustață cît de la est la vest,
în jurul căreia s-a încropit o mînă de om,
crăcănat de ziceai c-a stat o veșnicie călare pe globul pămîntesc.
Au existat niște ziceri mehenghe,
c-o silabă-n cer și una-n pămînt,
niște vorbe lunecoase, clipocitoare și iuți ca apele de munte,
niște întorsături de condei de te lua cu amețeală.
A mai existat o poftă nedomolită de a nu fi plicticos,
de a nu bate nici apa în piuă, nici cîmpii,
ci numai șaua ca să priceapă iapa -
și iapa necheza românește de s-auzea pîn-la Stockholm.
Au mai existat și o meditație transcendentală (ba chiar mai multe),
și un scaun înalt de ministru,
și un duh ca o ogradă în care se simțeau bine
oameni simpli ca Nenea Anton, Nenea Iancu, Nenea Eugen, Nenea Jacques, Nenea Ion, Nenea Teodor,
și un șevalet de pictor,
și cărți pe care librarii le vindeau pe sub mînă...

 Și fiindcă toate acestea trebuia să poarte un nume
li s-a zis Marin Sorescu.
       

            Plîngi, literatură română! Ai rămas fără una din mințile tale cele mai năstrușnice! Plîngi, cuvînt românesc! Fără Marin, ești mai terestru, mai fără căpătîi! Plîngi, iubitor de poezie! Zgomotul va avea acum mai mult loc!

            Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Vă propun, d-nelor și d-lor, să păstrăm un moment de reculegere.
 


 

ÎNCEPEM CU O TOLĂNIRE?

16 decembrie 1996,  declarație politică, plenul Senatului.

                  Domnule președinte, stimați și mai puțin stimați colegi, încep prin a vă mărturisi că mi-e conștiința încărcată. Am intrat în această sesiune parlamentară pe 22 noiembrie, acuș e o lună de atunci, și din mîna noastră n-a ieșit încă nimic concret. O dată cu Crăciunul, sesiunea ia, practic, sfîrșit, întrucît mai rămîn doar niște "ferestre" de cîte o zi între sărbători, în care nu văd ce s-ar mai putea face.
            În campania electorală și înaintea ei, mulți dintre cei care suntem acum "la putere" am strigat - și n-am mințit! - că țara e într-o situație deplorabilă, că trebuie schimbat nu doar guvernul, ci și "regimul", cu alte cuvinte toată atmosfera politică și morală închistată, stătută, mucegăită.  Am strigat că s-a făcut prea puțin și că avem enorm de lucru ca să repunem România pe picioare. Pe de altă parte, știți bine că, dintre toate instituțiile statului, Parlamentul are în opinia publică imaginea cea mai amărîtă, fiind perceput în culorile ineficienței, ale tragerii de timp, ale vorbăriei prea adesea sterile.       
           Avînd acestea în vedere, avînd în vedere și faptul că nu ne-am spetit muncind din 22 noiembrie pînă azi, mi se pare nu doar nepotrivit, ci și scandalos ca întreaga lună ianuarie noi să "tragem pe dreapta", de parcă noi am fi din "alt film", n-avem treabă cu vraiștea și nenorocirea de pe plaiurile mioritice. Cuvîntul de ordine al Guvernului, identic cu cel dominant în spiritul public, este: ACUM, LA TREABĂ! Asta așteaptă lumea de la noi. Iar noi, ce  facem?! Extenuați după efortul de a ne alege biroul permanent, comisiile și locurile în sală, noi ar urma să ne tolănim tihniți în fotoliile de-acasă și să chibițăm încurajator: "Hai-de, Cior-bea!" Glumesc, domnilor colegi, dar scroafa e moartă în coteț - și, dacă nu facem ceva, o să și pută.
          Propun, deci, concret: să lucrăm - în sesiune extraordinară - și în luna ianuarie, ba chiar, dacă se poate, șase zile pe săptămînă, pînă scoatem ceva lucruri la liman. Pentru aceasta, conform art. 62 din Regulamentul Senatului, este nevoie de cererea a cel puțin o treime din numărul senatorilor. În consecință, lansez propunerea și rugămintea, către măcar 47 dintre colegi, să se ralieze inițiativei mele, întru binele obștesc (și, la urma urmei, întru pacea cugetului și folosul propriei imagini).
         Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc cum ne-ar privi cei care ne-au ales dacă demersul acesta va eșua, și noul Parlament, spre care se mai îndreaptă, încă, multă nădejde, își va începe mandatul cu o hibernare...


GEORGE PRUTEANU NU E DE ACORD CU "JUMĂTATE" DE SESIUNE

            "Patru ziare apărute ieri dimineață conțineau inițiativa mea de a se convoca Parlamentul în sesiune extraordinară în luna ianuarie (în loc de a intra într-o vacanță încă nemeritată și nepotrivită), pe motivul de bun-simț că, dacă țara arde, noi parlamentarii nu putem sta să ne pieptănăm. Întrunit la amiază, Biroul permanent al Senatului a luat decizia de a convoca o sesiune de 10 zile, între 10 și 20 ianuarie. Nu sunt de acord cu această jumătate de măsură, care riscă să lase o proastă impresie celor care ne-au votat și ne întrețin. Dacă vrem schimbare, trebuie să lucrăm ca japonezii sau ca nemții. De aceea, persist în intenția mea de a strînge semnăturile a încă 47 de senatori, pentru a putea solicita, conform art. 62 din Regulamentul Senatului,  convocarea unei sesiuni extraordinare pe toată durata lunii ianuarie. În Germania de după război, s-au folosit și elefanții din grădinile zoologice în loc de buldozere, în lupta cu ruinele! Nu sunt hei-rupist, dar socot că noul Parlament trebuie să dea exemplul unei astfel de îndîrjiri, dacă vrea să fie perceput pozitiv", ne-a declarat senatorul George Pruteanu. (Florina Gheorghe - Evenimentul zilei, 17 dec. 1996).
 

(Pe acest fond diferit, aici și în restul cărții, sunt plasate textele aparținînd altor persoane decît autorul cărții).

a
 

 



B
IRURI DEGEABA

 3 martie 1997, declarație politică, plenul Senatului.

            Și Puterea și Opoziția sunt de acord că situația în țară nu e roz, că e multă lume necăjită, că e un loc "cît toate zilele" pentru mai bine. Dar nu și pentru mai-răul artificial.
            În asemenea condiții, datoria celor care au frînele și cîrma, pîinea și cuțitul, e să îmbunătățească, pe cît le stă-n putință, lucrurile. Adică, cel puțin, să nu introducă dări și cheltuieli în plus pe capul de locuitor. Pe această linie, am constatat cu tristețe, două scăpări, două asemenea "biruri", care puteau foarte bine să lipsească. 
           Primul e cel în legătură cu noile permise de conducere auto. Mă încearcă nițeluș temerea, aici, că, pardon, țara arde și baba se piaptănă. Unii oameni abia o scot la capăt cu strictul necesar, cei amărîți (pentru că mașină n-au numai bogătanii; chiar și oameni foarte strîmtorați mai au cîte un Trabant, o Dacie 1100, o ©kodă, o Dacie 1300, un Volkswagen la mîna a doua etc.) nu se descurcă cu banii de coșniță - și noi îi punem acum să scoată zeci de mii de lei ca să... ce? Să schimbe un pătrățel de carton cu un altul de plastic (din care, dacă-nțelesei bine, trage un ce-profit frumușel și o firmă străină). Asta era buba acum? Că nu e destul de lucios permisul de conducere model vechi? Mi se pare aberant ca, în situația amărîtă în care suntem, să obligăm, netam-nesam, oamenii să stea la cozi agasante și să plătească bani grei ca s-o înlocuiască pe Baba Rada cu Rada Baba. Măcar pînă ne mai încropeam cît de cît, vechile permise (de fapt, nu foarte vechi nici ele!) erau încă foarte bune.

            Întrucîtva asemănătoare e situația de la Institutul de Marină Civilă din Constanța care, pînă acum de curînd, prin ordinul prin care a fost înființat, semnat de premierul de la acea dată, dl. Petre Roman, era în măsură să ofere absolvenților săi, în urma examenelor respective, atît diploma de licență, cît și brevetul de ofițer de marină. Recent, însă, s-a introdus  o "defalcare". Studenții dau la Institut numai licența, iar pentru brevet trebuie să meargă la un Centru de Perfecționare, unde au de plătit o taxă suplimentară, bine pipărată. Corpul profesoral din I.M.C. s-a considerat vexat de această "supervizare" de către o instituție care nu are același statut academic. Examenul de la Centrul de Perfecționare este, în bună măsură, pleonastic și parazitar. Pe deasupra, organizarea sa, tîrziu după licență, creează absolventului și un păcătos interval de "șomaj". Studenții au refuzat această măsură, au intrat în grevă.  Soluția e simplă: cele două examene pot avea loc, concomitent, în cadrul și în organizarea Institutului de Marină Civilă. Ar fi și mai corect, mai ieftin, mai omenește. 
 



BANI PENTRU PROFESORI

(Scrisoare deschisă domnului Mircea Ciumara, ministru de Finanțe)

Adevărul, 10 iunie 1997

            Stimate domnule ministru,

            În curînd, Statutul personalului didactic va intra pe ultima "sută de metri" a traiectoriei sale, înaintea promulgării: medierea între Senat și Camera Deputaților. Există în varianta elaborată de Senat, în comisia al cărei președinte sunt, numeroase articole care prevăd sporuri financiare pentru cadrele didactice. În urma unei convorbiri telefonice pe care am purtat-o cu dumneavoastră, m-am lăsat convins de afirmația pe care ați făcut-o, anume că în acest an nu sunt bani pentru a acoperi acele prevederi. Am acceptat să eșalonez aplicarea lor pe o perioadă de 3 ani (1997-1999). Dar am considerat că e mai bine să explicați dumneavoastră în plenul Senatului, ca specialist în finanțe, de ce trebuie să recurgem la această tristă "temporizare". N-a fost să fie, nu v-am putut auzi cuvîntul și motivațiile. Acum cîteva zile, pe 4 iunie v-am transmis din nou rugămintea de a-mi oferi un document care, cu rigoarea cifrelor, să producă argumentele în favoarea acestei necesare întîrzieri.

            Întrucît nu am primit nici un răspuns din partea dumneavoastră, mă văd nevoit să vă anunț că nu vă mai pot susține punctul de vedere (pe care, de altfel, într-o formă structurată, scrisă, peremptorie, nici nu-l cunosc). Pe ce să mă bazez? Pe o convorbire telefonică?! Așadar, ca profesor ce sunt și ca președinte al Comisiei pentru învățămînt și cercetare a Senatului, voi solicita, la mediere, ca toate prevederile financiare ale Statutului să se aplice din toamna anului acesta, 1997. Dacă aveți altă opinie și considerați că nu se poate, vă rog să dați, cu înalta dumneavoastră competență, celor aproape 500.000 de dascăli din țară și opiniei publice în general, explicațiile cuvenite.

                        Cu cele mai bune sentimente,

                                                            George Pruteanu

                                                        președintele Comisiei pentru învățămînt și cercetare a Senatului              

București, 9 iunie 1997


 OMUL DE RÎND, NATO ȘI ALTELE

16 iunie 1997, declarație politică, plenul Senatului.

            
            Doamnelor și domnilor,

            Sper că și cei care nu mă au la inimă vor recunoaște că nu am abuzat de această tribună. Nu cred că eficiența și calitatea unui parlamentar se măsoară după timpul în care face să zbîrnîie membrana microfonului - și cu atît mai puțin cînd e vorba de un parlamentar din "sectorul Puterii", sector care trebuie mai mult să FACĂ și mai puțin să vorbească. De aceea o să vă rețin azi atenția, scurt, cum îmi este felul, cu trei subiecte.

            Primul e referitor la intratul în NATO. E indiscutabil că acceptarea în acea selectă companie ne-ar prinde foarte bine. Dar socot că în această privință am făcut și mai facem încă două greșeli. Prima e că, într-o chestiune care nu depinde numai de noi ci, fatalmente, și de voința altora, am jucat totul pe o carte. Cum spune o mai veche anecdotă: orice ar deschide românașul - ziarul, radioul, televizorul, frigiderul, dulapul, fereastra - aude un singur lucru: că e musai să intrăm în NATO. Pe lîngă faptul că, din cauza unei retorici insuficient de abile, această propoziție a ajuns un clișeu, pisălog ca orice clișeu, mai gravă mi se pare imprudența de a se fi neglijat varianta negativă și de a nu se fi mulat cu iscusință propaganda și pentru această eventualitate. Nu se "duce dracului giudețul" (vorba lui Caragiale), nu se duce de rîpă țara, nu vine Apocalipsa dacă o fi să trecem prin necazul de a nu pătrunde mintenaș în NATO. Nu stă mîndra-ntr-un drăguț, nu stă soarta României numai în această posibilitate politică, ne vom vedea de treabă și vom trăi conform cu înzestrările și virtuțile pe care le avem, nu cred, cum spun pesimiștii, că suntem o țară fără destin - dar punerea problemei în această polaritate catastrofică ("acum ori niciodată!", "ori învingem, ori murim" - adică ori intrăm, ori murim), mi se pare groaznic de nepotrivită. Ceva mai mult echilibru ar fi de dorit.

            A doua greșeală este că nici pînă azi nu s-a explicat și nu s-a mediatizat suficient: cu ce i-ar fi mai bine omului de rînd dacă intrăm în NATO? Nu politicianului, nu diplomatului, nu omului de afaceri, deci nu protipendadei, nu high-life-ului societății românești, ci celor de la bază: învățător, șofer, medic, contabil, vînzător, profesor, muncitor ș.a.m.d. S-a folosit prea mult noua limbă de lemn a "politichiei înalte" în prezentarea avantajelor acestei intrări, și s-a omis traducerea într-un grai agreabil, cu elemente concrete, care să-i meargă omului la suflet, ca să nu fie tentat să murmure ca personajul lui Coșbuc "Ce bine-mi poți tu da?!" și să nu cultive, în adîncul său, impresia că intrarea asta în NATO e doar treaba lui Severin, a lui Meleșcanu, a lui Constantinescu, fără nici o răsfrîngere directă, palpabilă, asupra lui.

            Cred că mi-ați înțeles punctul de vedere și trec la problema a doua, care e siameză cu a treia. Am convingerea că unul din eșecurile noastre, ca parlamentari, în această sesiune, e faptul că n-am reușit să urnim din punctul mort problema (care nici n-ar trebui să fie o problemă!) a ridicării imunității parlamentare. Mi-e ciudă și jenă că în 6 luni de zile nu s-a putut scoate la capăt un lucru de bun-simț, care ar fi fost și foarte bine privit și primit de opinia publică, și anume să fi legiferat ca ridicarea imunității parlamentare să se realizeze cu 50 la sută plus 1 din voturi și, în genere, simplificarea radicală a procedurii. N-am să vă mai bat la cap acum cu ce este și ce nu este imunitatea, dar e limpede că nu e o chestiune capitală, crucială, de importanță națională (cum ar fi, știu eu?, intrarea sau nu   într-un război), ca să fie nevoie de două treimi. Deoarece n-am reușit acest lucru, continuăm să dăm multora impresia că avem o mentalitate de castă privilegiată - și asta zdrențuiește și mai mult imaginea Parlamentului, și așa cam jerpelită la ora actuală.

            Cu asta ajung la punctul trei. Zilele trecute, în ciuda probelor și argumentelor aduse nu de gazete sau de zvonaci, ci de ministrul Justiției și de ministrul de Interne, 107 parlamentari au refuzat să dea tribunalului posibilitatea de a analiza vinovăția sau nevinovăția unui coleg de-al lor. A fost unul dintre cele mai penibile (ca să nu spun murdare!) momente politice de după 1989. O atare situație face rău ideii de democrație, în abstract, și nouă tuturor, în concret. Apărem ca niște ciraci care fac zid în jurul suspectului și-l fac scăpat. Din acea zi (și pînă  se va curma), această mizerie constituie pentru mine un motiv de a-mi fi jenă că sunt parlamentar.

            Vă mulțumesc pentru atenție.


CE FACE GEORGE PRUTEANU ÎN PARLAMENT

(Scrisoare deschisă, în cadrul unui simplu drept la replică)

Evenimentul zilei, 23 iunie 1997

             Dragă Cornel Nistorescu,

            Am citit cu plăcere editorialul tău, intitulat "Un anonim foarte cunoscut", interesant, ca, îndeobște, tot ce scrii. Fiind vorba chiar despre mine, nu am să comentez în nici un fel ideile exprimate acolo. Dar, întrucît s-au strecurat în textul tău și cîteva erori de fapt, îngăduie-mi să le îndrept și aibi, rogu-te, bunătatea de a da publicității aceste rectificări.

            1) "Verbul sclipitor al acestui moldovean...". A fi moldovean e o mare cinste, pe care din păcate nu o merit. M-am născut în București, am copilărit și am studiat aici, și am fost o vreme locuitor al Moldovei numai prin forța împrejurărilor. De cum am putut-o birui, m-am întors acasă.

            2) "El zice că a renunțat la emisiune înaintea campaniei electorale din rațiuni care țin de libertatea de exprimare. Nu cred, pentru că și de la TELE 7 Pruteanu a plecat din motive de bani". a) Nu eu am renunțat la emisiune, în septembrie 1996 (cînd nici nu mă ducea gîndul la campania electorală), ci postul Pro TV, din motive pe care nici în ziua de azi nu le cunosc, nu mi s-au comunicat niciodată. Oricum, nu din pricina banilor, chestiune asupra căreia nu am formulat vreo pretenție care să-mi fie respinsă și, deci, să constituie motiv de despărțire. Pur și simplu, de la un moment dat, cu o lună și jumătate înainte de alegeri, Pro TV nu a mai dorit să difuzeze emisiunea și a întrerupt-o fără nici o lămurire (nici mie, nici telespectatorilor, ori, în genere, opiniei publice) și fără vreo discuție cu mine. b) Nici de la Tele 7 abc nu am plecat din cauze bănești, ci deoarece (am aflat dintr-o discuție ulterioară cu dl. Opriș) postul respectiv mă considera la acea dată (august 1995) inoportun din punct de vedere politic.

            3) "După succesul nebun de la Pro TV, George Pruteanu nu mai încăpea în oglindă". Eroare. Încăpea și încape foarte bine.

            4) "A încercat în politică. Întîi ca independent, cînd a rămas cu buza umflată din lipsă de semnături...". Nu. Succesiunea faptelor a fost următoarea: Mai întîi, după ce Pro TV a rupt punțile, am oferit emisiunea postului Antena 1. Am purtat două discuții preliminare cu dl. Florin Brătescu atunci, în august 1996, dar d-sa s-a arătat reticent și, în cele din urmă, evaziv.  (În schimb, în martie 1997, și Antena 1, și Canal 38 mi-au făcut propuneri de a prelua emisiunea. Alesesem însă, deja, TVR, la invitația lui Stere Gulea). Revin la septembrie 1996. Abia după ce am epuizat toate posibilitățile de a continua emisiunea, am hotărît că merită să intru-n Parlament. Am pornit cu intenția de a candida ca independent și nu am rămas deloc, în acea etapă, cu buza umflată. Aveam nevoie, conform Legii electorale, de 8.000 de semnături, și în șase zile am strîns peste 12.000 (mai am acasă mapele cu toate listele). Mă mir că nu știi asta, s-a scris și-n "Evenimentul zilei", care avea un "trimis special la fața locului" (Cristian Levant).  Puteam deci foarte bine să-mi depun candidatura ca independent, dar o discuție cu Alin Teodorescu și apoi o alta, cu actualul președinte Emil Constantinescu,  m-au convins că a merge pe soluția "independent"  nu e bine. Am primit o ofertă foarte onorantă din partea Partidului Democrat: locul 1 pe listele pentru Senat la Timișoara. Am refuzat-o politicos și prietenește, și am preferat un loc 2 (deci mai riscant, mai nesigur) pe listele Convenției Democrate.

            5) "Românii știu ce face George Pruteanu în Parlament, cum știu ce face deputatul Smith în Germania. Adică nimic".  Dacă așa stau lucrurile, îi rog pe români să afle, și prin intermediul "Evenimentului zilei", că G.P. nu a stat degeaba în Parlament ci, împreună cu ceilalți membri ai comisiei al cărei președinte este (și cu harnica doamnă Ana Preda, șefa de cabinet care a ținut în multe împrejurări și locul expertului),  a muncit cît l-au ținut mintea și puterile la redactarea mult îmbunătățită a Statutului personalului didactic, un text de 250 de pagini și 161 de articole, foarte multe noi. De asemenea, a luat cuvîntul de la tribuna Senatului atunci cînd a considerat că are ceva de spus (situația ambasadelor și a reprezentanțelor culturale românești din străinătate; necazurile Institutului de Marină Civilă din Constanța; moartea lui Marin Sorescu; aerele de inocență retroactivă ale actualei opoziții; problema agasantă a noilor permise de conducere; insulta netam-nesamică a unor parlamentari la adresa lui Corneliu Coposu; relația dintre "Putere" și "Opoziție"; pledoaria pentru tranșele de vechime mai scurte la pensionarea femeilor ș.a.). Dacă, însă, intervențiile sale nu au fost destul de gălăgioase sau de spectaculoase - cauza trebuie căutată și în concepția pe care o nutrește, aceea că tribuna Parlamentului nu e un loc de show-uri și exhibiții verbale gratuite.

            6) "Pentru a putea apărea (la TVR), G.P. trebuie să vorbească fără adresă directă. (...) Adică să nu facă politică. (...) Săgețile sale nu mai au țintă. Sînt trase în vînt și doar de dragul de a   trage". Să ne-nțelegem. La Tele 7 și la Pro TV, emisiunea era 90% cultural-lingvistică și 10% politică. Din acel 10%, ironia mergea 7 părți într-o direcție (Puterea pedeseristă) și doar 3 în cealaltă (opoziția). Acum am socotit, nesilit de nimeni, că, pe postul național, e bine să elimin 8 din cele 10 procente. Iar cele două rămase, să le distribui egal. DAR: 90% din săgeți au absolut aceeași "adresă": semidoctismul, imbecilitatea, intoleranța, mediocritatea, mitocănia, prostul-gust, agramatismul, snobismul, ignoranța etc. Poate că, păstrînd numai sarea și renunțînd la piperul politic tendențios din emisiune, am pierdut niște admiratori ai acestui condiment, inclusiv pe unul de valoarea ta, Cornel Nistorescu. Nu-mi pare bine, dar mă liniștește gîndul că au rămas cei care gustă ceea ce constituie, totuși, fondul acestei emisiuni.                
                      În rest, toate cele bune,                                                                          
                                    George Pruteanu


București, 27 mai 1997


 

ROMÂNA ÎN „HAR-COV“

(Informare cu privire la constatările făcute în urma vizitei în județele Harghita și Covasna)

19 octombrie 1997, informare, plenul Senatului.
Textul e redactat într-un stil quasi-oficial întrucît
a constituit și un “raport” prezentat conducerii Senatului.

            Vizita a avut loc în perioada 14-15 octombrie a. c. și a avut ca scop cunoașterea nemijlocită a unor aspecte ale învățămîntului din această zonă.
            În ciuda unor șicane, din partea inspectoratelor școlare județene, cu privire la calitatea „oficială sau nu“ a senatorului George Pruteanu, președinte al Comisiei pentru învățămînt și cercetare științifică a Senatului, au putut fi vizitate totuși unele unități școlare și s-au putut trage unele concluzii în legătură cu procesul de învățămînt.
           Impresiile au fost și bune și rele. Astfel, 1a Liceul "Marton Aron", liceu de elită, dl Pruteanu a asistat la ora de limbă română ținută de profesorul Balazs Lajos și a fost plăcut impresionat de calitatea predării. În alte părți însă, lucrurile au stat altfel.
            S-au constatat carențe grave în procesul didactic de cunoaștere și utilizare a limbii române, atît la profesori cît și la elevi. Au fost situații cînd elevii cu care s-a oprit să discute nu au putut nici măcar să-i răspundă la "bună ziua", sau la întrebări elementare, pentru că nu știau românește. La una din școli, profesoara care preda limba română vorbea foarte greu românește, îl socotea "poet" pe Ion Creangă, iar răspunsurile elevilor erau în limba maghiară.
           Am avut și dorința de a asista la o oră de istorie sau geografie, dar pentru asta ar fi fost nevoie de un traducător, pentru că aceste două materii se predau în limba maghiară. Ceea ce este și mai incorect e faptul că în unele școli se predau istoria și geografia Ungariei.
            S-a constatat în această zonă fenomenul de "maghiarizare" a școlilor românești. Profesorii cu care s-a stat de vorbă în cadru oficial au informat că încă din 1990 maghiarii au dorit separarea școlilor românești de cele maghiare. În cursul celor șapte ani s-au format școli maghiare și școli românești. Au rămas și școli mixte, în care învață atît elevi români cît și elevi maghiari și în care predau profesori de ambele etnii. La secția română s-a introdus obligatoriu studiul limbii maghiare, iar diplome la concursurile școlare (au fost înmînate două, ca exemplu) sunt redactate în limba maghiară.            
            S-a constatat că în unitățile școlare predomină o stare de neliniște, teamă și insecuritate. De exemplu, la întîlnirea cu personalul didactic de la Liceul "Octavian Goga" multe voci (din rîndul celor circa 40 de profesori prezenți) au afirmat că nu s-a resimțit, pînă în acest an, așa de acut această stare. Unii profesori s-au plîns că toți factorii responsabili (la nivelul inspectoratelor județene) conduc problemele în așa fel încît profesorii români să fie determinați să părăsească posturile din școlile mixte și chiar din zonă.
            În cursul unor discuții de la Prefectura județului Covasna cu reprezentanții filialei locale a PNȚCD (la care a participat și domnul prefect Gheorghe Tatu) s-a desprins ideea necesității unei conclucrări armonioase între centru și teritoriu, mai ales în cazul județului Covasna, unde populația românească este minoritară. Filiala locală a PNȚCD și-a manifestat sprijinul total pentru demersul senatorului George Pruteanu.
            La întîlnirea de la Primăria orașului Întorsura Buzăului cu reprezentanți ai societății civile, cadre didactice, reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române și în prezența prefectului județului și a primarului din localitate, profesorii au ridicat problema maghiarizării învățămîntului românesc din zonă, precum și a apariției manualului de "Istorie a maghiarimii“ care în unele școli înlocuiește manualul de Istorie a românilor. Totodată autoritățile locale s-au plîns de reticența conducerii Consiliului Județean privitoare la unele aspecte de conservare a elementelor de istorie româneascâ din zonă.
            Vizita în județele Harghita și Covasna a relevat anumite tensionări, uneori create artificia1, mai ales în problema studierii limbii române în școli, precum și în problema scrierii bilingve în situații total inoportune. De asemenea, s-a evidențiat o tendință a majorității maghiare de „enclavizare" a zonei, de "separatism" cu orice preț. Pe plan social și profesional, sentimentul de neliniște și insecuritate, generat de comportamentul nu întotdeauna corect și fair-play al unor persoane de etnie maghiară cu prerogative decizionale, generează disfuncționalități, scăderea calității învățămîntului, riscul unor animozități și conflicte deschise. Reprezentanții UDMR, pe plan local și central, trebuie rugați să facă tot ce le stă în putință spre a evita acutizarea acestor fenomene și, pe cît posibil, eliminarea lor, în spiritul legii, al bunei-înțelegeri, al toleranței reciproce.
            În concluzie, problematica didactică și socială (cu componentă națională) constatată la fața locului prezintă și aspecte grave, în legătură cu care PNȚCD, ca principală forță politică la ora actuală, trebuie să-și manifeste profunda preocupare.


a

REVOLUȚIONARII ȘI VETERANII DE RĂZBOI

Senatorul de Constanța George Pruteanu își face public venitul

 1 noiembrie 1997

        Prezent vineri la Constanța pentru a-și susține săptămînalul curs de la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Andrei Șaguna", senatorul George Pruteanu a participat și la deschiderea lucrărilor simpozionului dedicat zilei internaționale a Mării Negre, desfășurat la Cercul Militar. Aici, a avut loc o întîlnire spontană cu un grup numeros de veterani de război, care l-au susținut în atitudinea sa față de Legea învățămîntului. Întrebat de către aceștia cu privire la revendicările revoluționarilor în comparație cu actuala situație a celor care au luptat pe front, parlamentarul constănțean a răspuns:        
         „Pentru revoluționari: celor care au pierdut pe cineva - soră, frate, copil, părinte - sau celor care au fost răniți sunt de acord ca țara să le dea oricît și tot nu va fi de ajuns. În ceea ce privește veteranii de război, consider că un om care a luptat luni sau ani de zile în serviciul țării lui merită mai mult decît cel care a luptat cîteva zile".

          O altă întrebare s-a referit la salariile actuale și viitoare ale parlamentarilor, prezentate în presă. Iată răspunsul: „Sunt categoric împotriva ideii ca aceste salarii să fie confidenția!e. E aberant! Cum să fie confidențial salariul meu de parlamentar provenit din banii contribuabililor? Parlamentul nu e o firmă privată. Din păcate, banii oferiți pentru cazare și, în genere, «suma forfetară» a deputaților lasă locul suspiciunilor. În ceea ce privește venitul unui senator, care este și președinte de comisie, ofer fluturașul meu de salarizare pe ultima lună". Comentariile le las la latitudinea cititorilor. (A. P. - Cuget liber - Constanța, 1 noiembrie 1997)

 

a



O LEGE PENTRU LIMBA ROMÂNĂ
a

 Publicat integral de: Adevărul, Cotidianul, Cronica română,
Curierul național, Dimineața, Jurnalul național,
Libertatea, România liberă
– 11 noiembrie 1997.
 

Proiect de lege

Obligativitatea traducerii în limba română
a  unor  texte scrise sau rostite în limbi străine pe teritoriul României

Expunere de motive

              Avîndu-se în vedere proliferarea deosebită, după decembrie 1989, în locuri publice și în mass-media, a inscripțiilor și a enunțurilor (afișe, denumiri de firme, de magazine, de localuri sau de produse comerciale, reclame, mesaje telefonice etc.) în limbi străine,

            avîndu-se în vedere că o mare parte din persoanele care alcătuiesc populația țării noastre nu cunoaște respectivele limbi străine, fapt care generează în acele persoane o stare de disconfort intelectual și de iritare, ajungîndu-se pînă la sentimentul de "înstrăinare" în propria țară,

            avîndu-se în vedere și aspectul practic, nu doar cel afectiv, și anume, imposibilitatea multor persoane de a înțelege instrucțiunile sau indicațiile în limbi străine de pe un produs comercial, neînțelegere care poate duce pînă la accidente,

            avîndu-se în vedere datoria sacră de a veghea la respectarea și cultivarea acestei componente nucleale a ființei noastre spirituale, care este limba română, se inițiază prezentul proiect de lege.

      INIȚIATOR:

  senator George Pruteanu

 

Art.1  Pe teritoriul României, orice text într-o limbă străină, cu caracter utilitar în sensul precizat de art. 2, indiferent de dimensiuni, provenind de la o persoană juridică, trebuie să fie însoțit de traducerea sa în limba română, în cazul textelor scrise, sau să fie difuzat întîi în limba română și apoi în limbile străine respective, în cazul textelor vorbite.

 Art.2   În sensul prezentei legi, prin text cu caracter utilitar se înțelege orice text scris și afișat/expus în locuri publice sau orice enunț difuzat prin mass-media, cuprinzînd unul sau mai multe cuvinte, și care are ca scop aducerea la cunoștința publicului a unei denumiri, a unei informații sau a unui mesaj.

             (2) Pe ambalajul produselor comerciale și, după caz, în interiorul acestuia, se vor afla obligatoriu și în limba română denumirea, explicațiile, instrucțiunile și oricare alte informații referitoare la respectivul produs.

             (3) Nu fac obiectul prezentei legi textele cu caracter științific sau literar-artistic, precum și publicațiile redactate integral sau parțial în limbi străine.

 Art.3   În cazul textelor utilitare scrise în limbi străine, aflate la vedere în locuri publice sau difuzate prin mass-media, traducerea completă în limba română trebuie să aibă caractere de dimensiuni egale cu cele ale originalului și să facă parte integrantă, sub aspect tehnic și estetic, din ansamblul grafic respectiv.

             (2) Traducerile în limba română, menționate la art. 3,  trebuie să fie corecte din punctul de vedere semantic (claritatea și proprietatea termenilor) și să respecte normele ortografice, ortoepice și de punctuație în vigoare.

            (3) Taxele plătite pentru difuzarea/afișarea textelor avute în vedere de prezenta lege vor fi de 100%, în cazul folosirii exclusiv a limbii române, și de 120%, în cazul folosirii și a uneia sau a mai multor limbi străine. 

Art. 4 În cazul textelor utilitare vorbite prevăzute la art.1, ritmul, volumul și intonația rostirii textelor în limbi străine trebuie să fie identice cu ritmul, volumul și intonația pentru varianta românească.

Art. 5 În termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele juridice care au pus în circulație texte cu caracter utilitar, scrise sau vorbite, sunt obligate să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea condițiilor stabilite prin prezenta lege.

Art. 6   Nerespectarea de către persoanele juridice emitente a prevederilor art. 3 și ale art. 4, precum și expunerea, distribuirea sau difuzarea textelor utilitare, cu încălcarea prevederilor prezentei legi,  constituie contravenție și se sancționează cu amendă reprezentînd între 5 și 20 de ori cuantumul salariului minim brut pe țară.

              (2) De la data aplicării amenzii, în termen de 10 zile, contravenientul este obligat să intre în legalitate. În caz contrar, amenda va fi aplicată din nou.

Art. 7   Constatarea contravenției și aplicarea amenzii se fac de către primar sau de persoanele împuternicite de aceste, pentru contravențiile săvîrșite pe raza respectivei unități administrativ-teritoriale.

(2) Contravențiilor prevăzute de prezenta lege le sunt aplicabile prevederile Legii nr.32/1968  privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.
 


                De la început, senatorul liberal Eugen Vasiliu, președintele Comisiei de cultură a Senatului (care trebuia să avizeze proiectul meu) și dl Gabriel Andreescu și-au manifestat ostilitatea față de legea pe care o propuneam. Iată cîteva din reflectările în presă ale polemicii provocate de aceste atitudini.
 


PE EUGEN VASILIU (PNL) ÎL AMUZĂ PROIECTUL DE (LEGE DE) PROTEJARE A LIMBII ROMÂNE

            Președintele Comisiei senatoriale de învățămînt a prezentat, la începutul săptămînii, Biroului Permanent un proiect de lege privind protejarea limbii române. În legătură cu acest proiect, Eugen Vasiliu, președintele Comisiei de cultură, a ținut să facă următoarea declarație: "Nu mi-am pierdut simțul umorului, pentru că nici el nu e mai puțin românesc. Proiectul privind protejarea limbii române este tot atît de comic ca o Lege privind protejarea României. Vreau să fiu bine înțeles: colegul și prietenul meu, George Pruteanu, nu este absolut deloc un personaj ridicol. El a dorit acest efect comic pentru a sublinia supărarea sa serioasă în legătură cu felul în care s-a tranșat politic o problemă serioasă. În rest, orice discuție este de prisos. Limba română este limba oficială, potrivit Constituției, cu toate consecințele juridice, și este o limbă necesară, fiind majoritară cu toate consecințele practice. Dacă facem o lege pentru protejarea limbii române, atunci poate ar fi necesar și un Oficiu pentru protejarea limbii române. Și, de ce nu?, ne putem întreba de ce nu și-au protejat dacii limba în fața năvălirilor romane?", a încheiat senatorul PNL. (N.L. – Cronica română, 12 noiembrie 1997)

 


VAI CE COMIC, A-HA-HA!

                Cronica română, 14 noiembrie 1997

            În legătură cu declarația dlui senator Eugen Vasiliu referitoare la proiectul meu de lege pentru protecția limbii române, am de făcut următorul set de remarci:

            1) Dl senator Vasiliu găsește proiectul "tot atît de comic ca o lege privind protejarea României". Mai întîi că o lege privind protejarea României nu e ceva nici absurd, nici nostim. Chiar există asemenea legi, cum e cea privitoare la siguranța națională etc. Proiectul meu poate fi plin de cusururi, dar a-l aprecia drept “comic" denotă o percepție și un gust bizare.

            2) Dl senator Vasiliu afirmă că eu aș fi "dorit  acest efect comic pentru a sublinia supărarea (mea) serioasă în legătură cu felul în care s-a tranșat politic o problemă serioasă”. Fraza e doldora de erori: A) Problema politică serioasă ÎNCĂ NU S-A TRANȘAT. B) Nu cred că se va tranșa altfel decît socotesc eu (și mulți ca și mine) că e bine. C) Deci n-am de ce să fiu supărat. D) Întrucît am o psihologie normală, chiar dacă aș fi supărat, n-aș face "efecte comice", nu e genul meu de a-mi manifesta supărarea.

            3) Dl senator Vasiliu se întreabă ironico-retoric: "Poate ar fi necesar și un oficiu pentru protejarea limbii române?" Ironia cade în gol, pentru că o asemenea instituție, dacă bugetul n-ar fi și așa supraîncărcat de birocrație, chiar ar fi necesară. Franța are nu un „oficiu“, ci coșcogea departament, în subordinea directă a prim-ministrului, deci egal ca importanță cu ceea ce e la noi Corpul de Control.

            4) Dl senator Vasiliu se mai întreabă "de ce nu și-au protejat dacii limba în fața năvălirilor romane". Nu numai dacii, un popor relativ mic, n-au putut să-și salveze limba de la preire, dar n-au reușit acest lucru romanii  înșiși, cu civilizația și cu întinderea lor mult superioare. Ceea ce aduce spuză pe turta mea: pericolul există. Quod erat demonstrandum.
 


 

Octavian Paler

ZEII ȘI LIMBA

                                România liberă, 21 noiembrie 1997

                Nu știu dacă d-l Pruteanu a crezut, cu adevărat, că parlamentarii noștri (cu unele excepții, desigur) vor înțelege de ce ar fi necesară o lege pentru protejarea limbii române. Mă tem că unii deputați și senatori ar putea, chiar, să vadă într-un astfel de proiect un atac perfid împotriva Parlamentului, căci, rareori, aleșii noștri sunt în stare să-și declame patriotismul într-o limbă română corectă. De altfel, în primul articol al proiectului, eu aș condiționa accesul la politică de cunoașterea cîtorva reguli elementare de gramatică pentru a nu mai auzi perorații în care acordul dintre subiect și predicat e facultativ. Dar, sincer să fiu, nu mă așteptam ca preocuparea pentru biata limbă română, aflată și ea în tranziție, să devină subiect de bășcălie. Președintele Comisiei de cultură a Senatului (vă rog să rețineți, „de cultură"), d-l Eugen Vasiliu, a declarat, cu o înmărmuritoare bună dispoziție, că „proiectul privind protejarea limbii rămîne este tot atît de comic ca o lege privind protejarea României". În treacăt fie zis, n-ar strica să avem o lege care să protejeze România de cinismul clasei politice! Dar asta-i altă poveste. Să revin la buna dispoziție a d-lui Vasiliu care, fie că nu înțelege problema, fie că ea î! iasă indiferent, se întreabă, cu același umor straniu; bun să te lase visător: „de ce nu și-au protejat dacii limba în fața năvălirilor romane?". După o întrebare atît de adîncă, e greu să mai ai ceva de zis. Cel mult, îți mai amintești o dată ce-a zis, cîndva, Paul Morand, că România e un pămînt tragic unde totul sfîrșește în comic. Sau cazi pe gînduri. D-l Vasiliu ar rîde, oare, și de opinia că un popor rămîne liber cîtă vreme își păstrează zeii și limba?

                Cum ne-am păstrat noi zeii, se poate discuta. Există păreri și păreri. Dar cum ne-am păstrat noi limba și, mai ales, cum ne-o smintim, cu o veselă grabă, se vede, chiar prea bine, aș spune. E de ajuns s-o pornești la întîmplare pe străzile din București și să te uiți ia firme. (...) La fiecare pas, altele te obligă să constați că „miticii" tranziției, ajunși poligloți, nu se mai simt bine în banala limbă folosită de „miticii" lui Caragiale care se duceau, ca proștii, la restaurant, la birt, la ospătărie, la bodegă, la local etc., neavînd habar de „fast food" sau de „buon gustaio". Izmenelile franțuziților din veacul trecut sau pretențiile pitoresc aberante ale latinizanților au fost floare la ureche pe lîngă ce se petrece azi. Din ziare, din reclame, de la posturile de radio și de televiziune se revarsă asupra noastră, un torent pestriț de limbă stîlcită, coruptă, în care, ca într-un iarmaroc verbal, găsești aproape orice: de la resturile insipide ale „limbii de lemn", la prețiozități caraghioase din „stilul" post-decembrist (gen „antamăm", „anvizajăm", „implementăm"), aduse pe scena politică și „scurse" repede în limbajul economic, care ar vrea să dea naivilor o impresie de lustru intelectual, și la anglicisme (foarte gustate în cercurile fără o cultură reală) prin care „emițătorii" doresc să pară informați, puși la curent cu ce se poartă în Occident, drept care zic, plini de importanță, „middle class", nu, ca orice țopîrlan, „clasa de mijloc". În fostul „mic Paris" se vorbea franțuzește (și bine) în saloane, la zaiafeturile înaltei societăți sau în lumea diplomaților. Strada era lăsată, în genere, limbii române. Acum, o firmă, să zicem, „La Popescu", e de negăsit. Sună prea neaoș. La modă în „micul Stambul", cum tinde să devină Bucureștiul, e un jargon anglo-român, amestec de fandoseală și de mofturi bovarice.

                                Nu mă număr printre cei care prețuiesc limbajul reavăn, cu miros de pășune sămănătoristă. Dar, spre deosebire de d-l Vasiliu, înțeleg de ce Franța a găsit de cuviință să legifereze interzicerea „fra-anglais"-ului. În plus, nu-mi vine deloc să iau în derîdere încercarea de a proteja, cît de cît, limba română, chiar dacă știu că împotriva snobismului semidoct nu se poate lupta cu prea mult succes, căci semidocții n-au complexele analfabeților. Să fie, oare, bășcălia o probă că putem transforma orice „dramă" în „fleac"? Nu-i exclus.

 


 

Eugen Vasiliu

COMPROMITEREA CAUZEI PRIN CONFUZIE

(România liberă, 26 noiembrie 1997)

               Aflu din „România liberă" de vineri, 21.11.1997, citind ca de obicei tableta semnată de domnul Octavian Paler, că sunt un dușman al protejării limbii române pentru că nu înțeleg problema, fie pentru că mă lasă indiferent) și că tratez această chestiune cu o bășcălie „înmărmuritoare". În acest moment, nu cred că poate fi vorba decît despre o e gravă confuzie. Dar dacă este scuzabilă confuzia domnului Paler, pentru că nu ne-am întîlnit și nu am avut ocazia să mă explic, confuzia domnului senator Pruteanu, care propune spre adoptare o lege stupefiant pentru protejarea limbii române, nu mai este scuzabilă. Iată de ce. Eu nu mă opun protejării limbii române, ci mă opun unei legi care organizează subit vigilența în acest domeniu și, mai exact, mă opun legii Pruteanu, elaborată, chipurile în acest scop. Mă opun unei legi adoptate ex abrupto pentru că mi se pare corect (dacă nu cer prea mult domnului senator Pruteanu) să existe mai întîi o dezbatere academică la care Academia Română și-a exprimat oricum dorința, încă de acum două luni, de a invita și membrii comisiilor Legislativului. (...) Este însă o altă discuție de făcut: cîte dintre măsurile rezultate ca necesare și eficiente în urma dezbaterii academice ar putea îmbrăca haina unei legi. Mai ales că exemplul francez ar putea să fie și argumentul celor care au rezerve, nu numai al celor care susțin legiferarea, existînd poate alte căi mult mai adecvate scopului.
                 Mă opun, însă , și mai tare unei legi Pruteanu, pentru că, neglijînd cu bună știință cele de mai sus, domnul senator a manifestat o grabă suspectă încă din titlu și un diletantism în conținut, pe care nu le pot admite ca profesionist. Legea are „un astfel“ de titlu ca să nu îndrăznim cumva și „un astfel“ de conținut ca să pedepsim ceva. [Fraza de mai sus (subliniată de autor) nu se poate înțelege. (Nota GP) ]. Regret, dar în profesia mea de jurist și cu responsabilitatea de senator, președinte al Comisiei de cultură (vă rog să rețineți „de cultură") nu mă coborî atît de jos. Șmecheria de „a da“ cu titlul după eventualii critici ai aberației juridice nu mă înspăimîntă. 0 simplă lectură a proiectului, depus la Senat și nu doar publicat în ziar spre dezbatere, mă obligă să constat erorile acestuia. (...) Una peste alta, este și dreptul o știință, chiar dacă unii nu au știință de ea. E adevărat că și legea se face din cuvinte, la care se pricepe domnul Pruteanu, dar altfel măsurate. Am mai spus, cu altă ocazie, că deosebirea dintre grămătic și legiuitor este aceea dintre bucătar și spițer: unul pregătește otrava cea dulce, celălalt leacul cel amar.
                  Protejarea limbii române este o cauză foarte nobilă. Dar „cel mai mare pericol pentru o cauză nobilă este să-i cîștige pe caraghioși" (N. Iorga). Or, trebuie să o spun, domnule Paler, perfect stimabilul profesor (și actor!) de limbă română G. Pruteanu este foarte amuzant ca legiuitor, iar încercarea domniei sale nu merită altceva decît bășcălia. Puterm fi însă liniștiți, la noi ridicolul nu ucide, prostia nu demite și șmecheria nu te bagă în pușcărie. Fiecare luate pe rînd și mai ales toate trei la un loc susțin corpul la suprafață ca un colac de salvare. Dați-mi voie, deci, domnule Paler, să vă întreb dacă nu ar trebui măcar să tindem spre zodia competenței? Dacă da, atunci pînă cînd orice cacealma cu etichetă și pretenție de lege românofilă va trece drept alinare la durerile neamului? Respect și admir cărturarul din dumneavoastră, domnule Paler, dar, mîhnit de ușurința cu care ați atacat subiectul (nu numai persoana mea), îndrăznesc să vă semnalez că legea Pruteanu nu este o rara avis în peisajul nostru legislativ, ci o falsa avis: cioara vopsit. Care tot pe limba ei piere.                             

          Opiniile serioase ale d-lui Eugen Vasiliu mă pun și  mai rău pe gînduri decît cele formulate în bășcălie. Voi reveni. (Octavian Paler)    

 


RECURSUL LA BĂȘCĂLIE

România liberă, 6 decembrie 1997

             Stimate domnule redactor-șef,

                Întrucît constituiam, în mare măsură, subiectul "replicii" d-lui Eugen Vasiliu, publicate  în ziarul din 26 nov. 1997, vă rog să-mi acordați și mie dreptul de a răspunde, inserînd în proximul număr posibil rîndurile de mai jos. Vă mulțumesc anticipat,

       George Pruteanu

            Dl. senator Eugen Vasiliu, președintele Comisiei de cultură a Senatului, a făcut, într-o replică adresată d-lui Octavian Paler (Rom.lib., 26 nov.), un mănunchi de aprecieri referitoare la proiectul meu de Lege pentru protecția limbii române. Textul d-lui senator conține afirmații și epitete care mă indignează. Că d-sa consideră proiectul meu "stupefiant", e treaba d-sale, cu condiția să producă și argumente puternice, spre a nu lăsa impresia că "se stupefiază" cam ușor. Dar să spună dl. Vasiliu că eu aș "organiza subit vigilența în acest domeniu", cînd e de notorietate că bună parte din reputația mea se datorează tocmai acestei "vigilențe", manifestate în scris și la televiziune în ultimii 5 ani, dar și înainte de 1989, de pildă prin rubrica "Găuri negre în Galaxia Gutenberg", pe care am susținut-o peste 2 ani în revista Astra și cînd, de fapt, de cîteva decenii asta mi-e preocuparea de bază - este o aserțiune complet nelalocul ei. Repet: ar fi de ajuns doar ce am făcut în ultimul lustru, spre a nu se putea vorbi de un gest "subit". Și totuși, dl. Vasiliu vorbește, ba chiar mai mult decît atît: afirmă că eu aș fi "manifestat o grabă suspectă". Să recapitulăm: 1) problema mă preocupă (și e un fapt public) de ani de zile și 2) la abia un an întreg de cînd sunt parlamentar, am această inițiativă legislativă. Așadar: unde e graba?! Și, mai ales: de ce ar fi, această grabă, "suspectă"? Căror infamante bănuieli le-ar lăsa ea loc (dacă ar fi reală)? Ce mîrșave scopuri urmăresc? Unde bat eu oare, dacă vreau ca în România, prin lege, limba română să aibă o poziție prioritară?!

            Dar dl. Vasiliu se află în sfere prea înalte pentru atare bagatele. Hyperionic, d-sa lansează printre dinți: "nu mă pot coborî  atît de jos". Nu poate descinde titanicul domn Vasiliu în colbul unor asemenea griji plebee. Auzi idee! Să stai să păzești limba! D-sa a adus și "argumente": păi, ce, dacii și-au apărat-o? Și dacă Academia Dacică și Institutele de Lingvistică din Sarmisegetusa, carevasăzică, n-au catadicsit să și-o apere, n-o să fim noi fraieri să ne batem capul cu așa ceva. Cum o să se coboare dl. Vasiliu atît de jos, dacă excelența sa consideră proiectul meu o "șmecherie", "o cacealma cu etichetă și pretenții de lege românofilă",  o "cioară vopsită", ceva "amuzant" ? Și, după ce l-a privit scurt și "străpungător", cu măreția cu care se uită un soldat la un păduche din bonetă, luminăția-sa azvîrle nemilos verdictul definitoriu: "încercarea d-lui Pruteanu nu merită altceva decît bășcălia".

            N-am să încerc aici să-l conving pe dl.Vasiliu că proiectul meu e bun. Am eu însumi certitudinea că poate fi lărgit, nuanțat, îmbogățit. Dar stau și mă-ntreb, cu modestie, cum de s-or fi lăsat păcăliți juriști de prestigiu, cum e Corneliu Turianu (care l-a citit primul, și nu l-a găsit deloc bicisnic, sugerîndu-mi doar două simple modificări de redactare, acceptate), specialiști ai departamentului tehnico-legislativ al Senatului, doctori și ei în Drept (care i-au adus, și le mulțumesc, mici îndreptări formale), scriitori de mare prestigiu ca Oct. Paler, Aug. Buzura, Nicolae Breban (care l-au elogiat, și nu-s oameni să se lase îmbătați cu apă rece) ...și chiar foarte multe redacții (inclusiv cea a României libere) care au publicat integral proiectul, fără să li se pară deloc că ar fi caraghios.

            Caracterizările violent disprețuitoare ale d-lui Vasiliu (șmecherie, cacealma, diletantism, cioară vopsită) vădesc o acră adversitate de principiu al cărei resort e de căutat atît în structura mentală a emițătorului, cît și în oarece elemente circumstanțiale, ale momentului. Unul din epitetele folosite e relevant în acest sens: dl. Vasiliu constată ironic caracterul "românofil" al acestui proiect de lege. Mi-l însușesc cu plăcere și fără umbră de jenă. Zece ani am tălmăcit din Dante și am fost din plin italofil; am tradus Luceafărul în franțuzește, și din Baudelaire sau Nerval în românește, fiind astfel incontestabil francofil. M-am prăpădit după Shakespeare sau Dostoievski, căzînd cu drag în anglo- și rusofilie. Citindu-i pe Ady Endre sau pe Petöfi, mi-a venit să-nvăț ungurește, puseu maghiarofil clar. Dar recunosc că toate acestea nu-s decît mici vînzoleli pe fondul unei românofilii funciare și implacabile. Da, sunt românofil, adică simpatizant lucid și critic a ceea ce este românesc sau ar face bine românescului, acționez ca un românofil și, dacă cumva dl. Vasiliu este românofob, dialogul nostru va fi foarte dificil. Deja este frînat de convingerea mea că recursul la "bășcălie", pe care d-sa îl proclamă ca singură soluție în cazul de față, e o tristă eroare. Bășcălia nu e altceva decît jegul spiritului. Acolo unde umorul sau ironia descifrează ori radiografiază, bășcălia scuipă. Forme ale cunoașterii, umorul e un "microscop", iar ironia, un laser față de incongruențele lăuntrice ale lucrurilor - în timp ce bășcălia, venind din cloaca inteligenței, e subterfugiul golănesc al ne-priceperii și înseamnă a face mișto, adică, pardon, a da cu mucii în fasole.

            Dacă dl. Vasiliu e decis să abordeze astfel proiectul meu de Lege pentru protecția limbii române, atunci teamă mi-e că va vorbi singur. Sau încetit cu alți însingurați.



[
REPLICĂ A D-LUI GABRIEL ANDREESCU LA ARTICOLUL D-LUI OCTAVIAN PALER]

22, 2 decembrie 1997

               P.S. Nu-i deloc ciudat că domnul Octavian Paler a devenit imediat solidar cu „Legea pentru protecția limbii române", susținută de către senatorul PNȚCD George Pruteanu. Implicațiile adoptării acestei legi? Bibliotecile publice vor trebui să arunce la gunoi, ori să ardă cărțile de filozofie, Talmudul, Coranul ori Noul Testament și orice alt text religios ori de interpretare teologică, cărțile de critică, culegerile de legende, antologiile de eseuri, cărțile de bucătărie..., orice nu reprezintă text științific sau literar-artistic, dacă e în altă limbă și nu are alăturat traducerea în limba română. Desigur, adio librării pentru carte străină, adio vizionare în spații publice a CNN, TV5, RAI DUE... Pînă și computerele din școli, universități, instituții vor trebui supravegheate pentru a nu sta pe INTERNET și a nu primi mesaje din lumea largă - desigur, în altă limbă decît limba română. Un alt „avantaj": legea d-lui Pruteanu ar anihila întregul sistem de educație în limba maternă.

                Aceasta este lumea aberantă pe care ne-o propun - culmea, în cazul lui Octavian Paler, cu superioritate - moraliștii valorilor naționale.

                               


SCURT RĂSPUNS D-LUI GABRIEL ANDREESCU

4 decembrie 1997

                    Oare am dreptul să cer, de la un intelectual de calitatea dv., un minimum de bună-credință în disputa cu un "adversar" de idei? Sunteți liber să nu fiți de acord cu sensul și rosturile proiectului meu de lege privind protecția limbii române. Dar e profund nedemn, față de reputația dv., să vă prefaceți, într-un mod pe care l-aș califica drept aproape fariseic, că vedeți în acel proiect lucruri aberante, monstruoase și să le circumscrieți așa-ziselor mele intenții. Cînd eu, în articolul 2 al proiectului (ameliorabil, completabil, de altfel) spun negru pe alb că se referă la "textele cu caracter utilitar", că se exclud de la prevederile sale textele cu caracter științific sau literar-artistic, precum și orice alte publicații în limbi străine, dv. vă faceți a pricepe, cu o veninoasă inocență, că eu aș dori un autodafé al cărților de religie, eseistică, bucătărie, că eu, un Goebbels autohton la pătrat, aș dori să se spună "adio librăriilor pentru carte străină" și alte asemenea născoceli infamante! În loc să observați că, în comparație cu Legea similară din Franța, de pildă, proiectul meu este mult mai puțin aspru, necerînd înlăturarea inscripțiilor în limbi străine, ci doar precedarea lor de către (sau dublarea cu) textul românesc, îmi puneți în seamă (dar mi-e imposibil să admit că dv. chiar ați crezut ce ați scris) bestialități de genul: adio vizionări CNN, adio mesaje pe Internet, ba chiar, culme a răstălmăcirii, "anihilarea întregului sistem de educație în limba maternă" ! Nu, d-le Gabriel Andreescu, nimic din aceste barbarii nu se află nici în litera, nici în spiritul textului de lege pe care-l propun. Nici una din consecințele fantasmagorice, pe care mimați a le întrezări acolo, nu există cu adevărat în mintea mea (și știți bine asta!) sau în pagimile proiectului - și fățarnicul proces de intenție pe care mi-l faceți mă umple de o indicibilă mîhnire.

                                                George Pruteanu

București, 4 dec. 1997
 


Opinii pe marginea „Legii Pruteanu“

„ORICE STAT CARE SE RESPECTĂ ÎȘI APĂRĂ CULTURA ȘI LIMBA PROPRIE“

                           Proiectul de Lege pentru protecția limbii române, inițiat de senatorul P.N.Ț.C.D de Constanța, George Pruteanu, a generat numeroase opinii pro și contra. Unii sunt de părere că limba română n-are nevoie de protecție, deoarece a știut, de-a lungul secolelor, să se apere singură și a acceptat sau a respins tot ceea ce era profitabil. Alții, dimpotrivă, cred că, în momentul de față, frumoasa limbă română este în pericol și, în consecință, trebuie luate măsurile legislative necesare. Printre aceștia din urmă se numără și senatorii Corneliu Turianu (P.N.Ț.C.D.) și Justin Tambozi (P.U.N.R.). Iată cum apreciază ei inițiativa colegului lor George Pruteanu: „Legea pentru protecția limbii române este binevenită și ea are darul să înlăture anumite confuzii în acest domeniu. Ea este cu atît mai necesară acum cu cît s-a discutat enorm de mult pe tema plăcuțelor bilingve. Este o lege extrem de importantă și nu spun acest lucru dintr-un patriotism exacerbat. Si cînd fac această afirmație am în vedere și discuțiile privind limba oficială, pe care nu le înțeleg, de vreme ce în Constituție se fac referiri precise asupra acestui lucru. Iată, deci, două argumente pentru a spune că actul normativ la care ne referim este binevenit" (Corneliu Turianu).
                              „Legea privind protecția limbii române constituie, credem, nu numai o măsură legislativă necesară și binevenită, dar și normală în orice stat care se respectă și își apără cultura și limba proprie, apărînd populația majoritară și interesele ei. Și încă un lucru demn de reținut: Legea pentru protecția limbii române trebuie să stopeze pe cît posibil confuziile iscate de jargoanele publicitare și proliferarea barbarismelor. Limba română este deschisă la neologisme, dar termenii sau expresiile străine care înlocuiesc cuvinte sau expresii românești în mod arbitrar, fără nici o noimă, vor trebui stopate".
                             Nu știu care va fi soarta acestei inițiative legislative, dar intențiile autorului și ale susținătorilor ei trebuie apreciate ca atare. [T(iberiu). B(rătianu). Cuget liber (Constanța), 19 noiembrie 1997]

 




 
Cele două avize, favorabile, succesive, din partea Consiliului Legislativ


ÎN LEGĂTURĂ CU SCOPURILE “LEGII PENTRU PROTECȚIA JURIDICĂ A LIMBII ROMÂNE”

Comunicat de presă

 5 aprilie 2000.

            Pentru că multe persoane, fie din ignoranță, fie din rea credință, deformează și răstălmăcesc țelul  proiectului meu legislativ de “protecție juridică a limbii române” (pe care l-am inițiat de acum aproape trei ani și care, recent, a provocat iarăși discuții) , găsesc necesar să fac următoarele precizări:
            1. În ciuda adversității înverșunate a unor parlamentari ai actualei Puteri, proiectul meu – subliniez acest lucru - are avizul favorabil  al specialiștilor de vîrf din Consiliul Legislativ.
            2. Legea nu-și propune să vegheze la corectitudinea gramaticală a limbii române. De acest lucru ar trebui să se ocupe insistent școala, radioul, televiziunile, presa, editurile etc., în nici un caz poliția. Unii adversari politici transformă problema în ridicol, insinuînd că Pruteanu ar vrea să se aplice amenzi penale pentru dezacord între subiect și predicat: sunt glume de două parale.
            3. Legea nu-și propune să frîneze invazia de anglicisme (unele, ce-i drept,  inutile sau greu inteligibile de către publicul larg) din vocabularul curent, ci țintește doar să nu fie clintită limba română din locul dominant care i se cuvine. Am spus în zeci de emisiuni că limba română are o mare putere de asimilare și că toate recentele anglicisme utile și care nu au un echivalent convenabil în românește se vor împămînteni ca și precedentele lor (tramvai, pulover, henț etc.). Am fi caraghioși (ca ideea lui Ceaușescu cu “tovarășe”) dacă am decreta că nu mai e voie să spui sau să scrii “week-end”, ci musai “sfîrșit de săptămînă”. Dar nimeni nu înțelege de ce hotelul “București” trebuie să se cheme “Bucharest”.
            4. Legea se ocupă de situațiile în care limba română are o concretețe fizică (texte cu caracter public tipărite: afișe, pliante ori panouri publicitare, denumiri de firme românești, formulare, indicații tehnice ale produselor etc., precum și texte, cu același caracter public
și publicitar, rostite pe diverse căi: radio, televiziune etc.). Legea nu interzice prezența textelor în limbi străine, ci oferă două posibilități, la alegere: ori în limba străină plus, obligatoriu, traducerea; ori numai în limba română (situație în care beneficiarul plătește mai puțin). Legea similară franceză în aceeași materie este mult mai aspră, neîngăduind alternativa.
            5. Legea de protecție juridică a limbii nu se “suprapune” cu legea de protecție a consumatorului, întrucît vizează domenii mult mai largi.
            6. Bine aplicată,  legea ar mai reduce senzația de “înstrăinare” în propria țară a milioane de români și ar mai diminua aspectul de “bazar internațional” al multor zone din orașele și satele românești. 

                                                            George Pruteanu

            București, 5 aprilie 2000

 


Pentru comparație:

Legea nr. 94-665 din 4 august 1994 privind folosirea limbii franceze

(Fragmente din textul original. Traducerea a fost preluată din materialul “PROTEJAREA LIMBII NAȚIONALE – Legislație comparată”, elaborat de CONSILIUL LEGISLATIV – Serviciul de Informare și Documentare Legislativă, noiembrie 1997.

 Atrag atenția asupra faptului că dispozițiile art. 3 din legea franceză (care nu îngăduie DECÎT limba franceză) și domeniul ei de aplicare (inclusiv persoanelor FIZICE) sunt net mai severe, mai restrictive, decît elementele omoloage din proiectul meu legislativ. (Nota G.P.)


              
               Art. 1er.
- Langue de la République en vertu de la Constitution, la langue française est un élément fondamental de la personnalité et du patrimoine de la France.
               Art. 2.
- Dans la désignation, l'offre, la présentation, le mode d'emploi ou d'utilisation, la description de l'étendue et des conditions de garantie d'un bien, d'un produit ou d'un service, ainsi que dans les factures et quittances, l'emploi de la langue française est obligatoire. 
               Les mêmes dispositions s'appliquent à toute publicité écrite, parlée ou audiovisuelle.

 
               Președintele Republicii promulgă legea al cărei conținut este prezentat în continuare: 
 
             Art.1.- Limba Republicii este, în baza Constituției, limba franceză și ea reprezintă un element fundamental al personalității și al patrimoniului
Franței.

                Art..2.- Pentru indicarea, oferta, prezentarea, modul de întrebuințare, descrierea duratei și a condițiilor garanției unui bun, ale unui produs sau ale unui serviciu, cît și pentru facturi sau chitanțe, folosirea limbii franceze este obligatorie.               
               Aceleași dispoziții se aplică oricărei publicități scrise, vorbite sau audiovizuale.
 

             Art. 4.
- ...des personnes morales de droit public ou des personnes privées...
               2 – Domeniul de aplicare a legii 
               
Legea are în vedere persoanele private ca și persoanele publice. (...)
 
 

              Art. 3. - Toute inscription ou annonce apposée ou faite sur la voie publique, dans un lieu ouvert au public ou dans un moyen de transport en commun et destinée à l'information du public doit être formulée en langue française.

               Art.3.- Orice inscripție sau anunț, aplicate pe drumurile publice, în locuri deschise publicului sau mijloace de transport în comun și destinate informării publicului, trebuie formulate în limba franceză.  
 
             Art. 3. -  (...) Dans tous les cas où les mentions, annonces et inscritions prévues aux articles 2 et 3 de la présente loi sont complétées d'une ou plusieurs traductions, la présentation en français doit être aussi lisible, audible ou intelligible que la présentation en langues étrangères.
 
Art.4.- (...) În toate cazurile în care mențiunile, anunțurile și inscripțiile prevăzute în articolele 2 și 3 ale prezentei legi sunt completate de una sau mai multe traduceri, prezentarea în limba franceză trebuie să fie la fel de lizibilă, audibilă și inteligibilă ca și prezentarea în limbile străine.  

a


a


LIMBA ROMÂNĂ ȘI LEGEA

Interviu cu senatorul George Pruteanu

     Cuget liber –Constanța, 7 aprilie 2000.

           -Legea dv. pentru protecția juridică a limbii române a fost discutată deunăzi în Senat. Ce ne puteți spune?
            -Discutată, e un fel de a zice. Nu s-a ajuns la discutarea propriu-zisă, în fondul articolelor. Inamicii înverșunați ai acestei legi au făcut diverse strîmbături (la propriu!, după cum s-a putut vedea la ProTV!), încercînd să transforme ședința în comédie. Alții au adus obiecții penibil de mărunte, cum că, de pildă, n-ar fi potrivit titlul cu conținutul: ca și cum ar fi fost mare lucru ca, după cîteva minute de discuții, să schimbăm titlul! Mie, titlul mi-e profund indiferent: mă interesează să fie aplicat conținutul! În fine, alții, fie din rea-credință, fie din ignoranță, băteau apa în piuă că  nu poți corecta limba prin lege... Dar mie nici prin cap nu-mi trecuse așa ceva, și legea nu asta urmărește. De îndreptarea limbii trebuie să se ocupe intens școala, radioul, televiziunea (m-aș fi ocupat și eu în continuare, dacă actuala guvernare nu mi-ar fi interzis emisiunea “Doar o vorbă...”), presa, editurile etc. Legea mea se ocupă de aspectul fizic, de concretețea fizică a limbii (texte cu caracter utilitar public tipărite: afișe, pliante ori panouri publicitare, denumiri de firme românești, formulare ale unor bănci sau alte instituții, indicații tehnice ale produselor de tot soiul etc., precum și texte, cu același caracter public și publicitar, rostite pe diverse căi: radio, televiziune etc.). Legea pe care o propun, și pentru care mă zbat de 3 ani, nu interzice prezența textelor în limbi străine, ci oferă două posibilități, la alegere: ori în limba străină plus, obligatoriu, traducerea; ori numai în limba română (situație în care beneficiarul plătește mai puțin). Legea similară franceză în aceeași materie este mult mai aspră, neîngăduind alternativa.
            -De ce credeți că proiectul dv. e întîmpinat cu atîta adversitate?
            -Adersitatea vine din partea reprezentanților Puterii de azi. Ea își are explicația în mai mulți factori: 1. maniheismul, rigiditatea încă specifice politicii românești, conform căruia, dacă ceva vine din partea Opoziției, e rău și trebuie respins; 2. cosmopolitismul rînced al multora care s-au dus la Washington “boi” și s-au întors “vaci”, ca să-l parafrazez pe Eminescu; lor le place aspectul de “bazar internațional” al multor zone din țară; 3. lipsa unui filon decent național în gîndirea multor politicieni; 4. la mijloc e și extremismul UDMR-ist, care nu acceptă ca mărfurile vîndute în județele Harghita și Covasna să aibă inscripții și indicații tehnice și în românește; 5. în fine, se strecoară, în acea atitudine de respingere furioasă, și antipatia sau invidia pe care eu le stîrnesc unora. Dar marea majoritate a populației țării ar privi, privește cu simpatie o asemenea lege. Mărturie stă ecoul extrem de fabvorabil provocat la apariția proiectului, acum 3 ani: a fost reprodusă în toate gazetele centrale și în multe locale, cu comentarii exclusiv pozitive, iar opinia publică a reacționat la fel. Dar senatorul liberal Eugen Vasiliu, președintele Comisiei de Cultură din Senat, și-a făcut o adevărată fixație din respingerea încrîncenată a acestei legi, cu “argumente” veninoase și goale (că e “populistă”, că e “naționalistă”, că e “inutilă”). El și-a găsit sprijinitori în oameni de la UFD și de la PNȚCD. Dar am convingerea că, pînă în cele din urmă, nu vor reuși să blocheze legea. Cititorii trebuie să știe că proiectul meu are avizul favorabil  - care e esențial - al specialiștilor de marcă din Consiliul Legislativ.
            -Ce s-a întîmplat marți cu proiectul dv.? Ce urmează?
            -A fost “retrimis la Comisie”, o formă politicianistă de tergiversare, de tragere de timp. Dar eu nu mă las cu-una-cu-două. Am și elaborat o nouă redactare și am înaintat-o Biroului Permanent, și am să mă “țin de capul lor” pînă o văd din nou în plen și, pîn’la urmă, promulgată. Oamenii – care n-au nimic nici cu engleza, nici cu maghiara, nici cu turca ș.a.m.d. - vor ca limba română să fie stăpînă în România și eu pentru asta mă bat.
            -Vă dorim succes.

            Interviu realizat de Traian BRĂTIANU
 

a



UN TEST PENTRU CLASA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ

Cuvînt la dezbaterile generale asupra Ordonanței 36

 5 noiembrie 1997, discurs, plenul Senatului.

            Domnule președinte al Senatului, insuficient onorat Senat,

            Nu-mi place să țin discursuri. Un discurs, un adevărat discurs,  presupune o scenografie somptuoasă a ideilor, o dramatizare agitatorică, o gesticulație a argumentelor, dacă nu mesianică, cel puțin iosefiniană: să profiți de iuțeala ta de gură și de transa (sau de stupefacția!) în care-i aduci pe ceilalți, spre a obține efecte. N-am spus "spre a convinge". CRED că, în afara spațiului catalizator al IUBIRII sau măcar al PRIETENIEI, nimeni nu convinge pe nimeni de nimic. Numai din iubire te poți lăsa convins (și, cînd spun iubire, nu mă gîndesc doar la cea erotică, ci mult mai larg). Numai pe firele prieteniei ideile chiar TREC de la sufletul unei minți la sufletul altei minți. Fiindcă am pronunțat cuvîntul eros, o comparație se impune. A te lăsa convins e, într-un fel, a deveni "gravid" de ideile celuilalt: gîndurile lui fecundează gîndurile tale, se combină cu ele și nasc ceva nou, te schimbă. În afara, însă, a acestei mirabile forțe, a căldurii sufletești, nimic din altul nu clintește nimic în tine: asculți cuvinte, poți fi impresionat de retorică, poți admira, sau invidia, deșteptăciunea celuilalt, dar nici o moleculă a structurilor tale mentale nu și-a deschis valențele. E ca și cu metalul: fără incandescență sau (cel puțin) fără căldură, nimic din ideația altuia nu se poate lipi de a ta. Așa cred.

            Am spus că nu-mi place să "țin discursuri". Sunt în această sală oameni care știu să facă lucrul ăsta. Sunt și în partea stîngă, sunt și în partea dreaptă, sunt și la mijloc. Oricît m-au scos din sărite, de-a lungul tranziției, nenumărate idei... năstrușnice ale senatorului bădia Dumitrașcu, nu pot să nu recunosc grandilocvenței sale (citiți cuvîntul grandi-locvență etimologic: vorbire mare!) o anume charismă, pătată, vai, uneori de accente șovine sau stîngiste.  Oricît aș socoti că exagerează cu "asiatismul", nu pot, ca om care se delectează cu vocea lui Călinescu, cu urcușurile și coborîșurile ei, nu pot, zic, să fiu insensibil la impostația plină de magnificență, seniorială și boierească, a ultra-distinsului nostru coleg, Dan Amedeo Lăzărescu. Cînd nu e insuportabil de xenofob sau agresiv pînă la vulgaritate, obiectivitatea mă obligă să afirm că și senatorul Vadim Tudor deține iscusința de a nu fi plicticos.  Deși vrea să tragă toată spuza pe o singură turtă, e cuminte să spun că și senatorul Verestoy Atila știe să vorbească cu farmec. Și ar fi trebuit, poate, să menționez și numele colegilor Achim, Tocaci, Săndulescu, Ionescu-Quintus, Morțun ș.a. Și așa mai departe.  Pe mine, însă, nu mă bănuiesc de asemenea talente. Îmi place să spun, ca de la om la om, ce am de spus. Asta m-am pregătit să fac și acum, și dacă totuși va ieși un discurs, să știți că fac proză fără să vreau.

            Doamnelor și domnilor, mi-am ordonat cu grijă spusele, pentru că am sentimentul că suntem în fața unui prag important. Ordonanța 36 nu mai ridică în fața noastră doar probleme pedagogice (deși acestea există, și va trebui să fim atenți), nu mai ridică doar probleme lingvistice (deși acestea există, și nu le vom ignora), nu ridică doar probleme psihologice sau didactice (deși există din plin, și sunt convins că n-o să vă scape). Dar, azi, Ordonanța 36 înseamnă mult mai mult. Ansamblul acelor probleme și semnificația lor, acum și aici, depășesc net SUMA lor strict științifică. Mă tem că: azi, ordonanța de urgență cu nr. 36 este un test pentru clasa politică românească. Ea va fi turnesolul care va verifica dacă politicianul român întoarce sau nu capul spre voința, spre gîndirea, spre simțirea acelei ființe colective, cu enorm bun-simț, numită electoratul român. It is my country. right or wrong! spunea un Churchill: că are sau că n-are dreptate, e patria mea! Asta e! Că are sau că n-are dreptate, e și patria ta, Verestoy Atila! Are sau n-are dreptate, e și patria ta, Marko Bela! Are s-au n-are dreptate, e și a ta Csapo Joszef, Hajdu Gabor, Frunda Gyorgy și alții, și alții! Alta, nici mai bună, nici mai rea, nu aveți în nici o altă parte! Ingăduiți-o și prețuiți-o și cînd vouă vi se pare că greșește! Să vi-l citez pe ardeleanul Coșbuc?  "Soarele răsare roșu și tot roșu el apune: / Omul bun în zile rele e tot bun ca-n zile bune!" Înțelegeți asta, și nu vă supărați ca văcarul pe sat! Tu, concetățeanul meu, tu, confratele meu, tu, prietenul meu latent, Atila, tu ai tot sînge roș-galben-albastru, ca și mine! La Budapesta e doar graiul tău, VIAȚA ta întreagă aici este! Ești senator al României, nu doar al “Har-Cov”-ului, ești senator respectat pe fiecare din cei 237.000 de km pătrați ai acestei părți de lume, atîta cîtă este ea acum! Și turcilor din Constanța le ești senator, și lipovenilor din Deltă, și sîrbilor din Banat, și secuilor și maghiarilor din Ardeal, și evreilor, și sașilor și, MAI ALES, românilor celor mulți și definitorii! Îți cer, ție și colegilor tăi de Uniune, să fiți la înălțimea acestui rang!
            Fiindcă acum, trebuie să întorc foaia, să las înduioșarea și patetismul deoparte și să spun că, de-a lungul acestei dispute, n-ați fost tot timpul la această înălțime! N-ați fost întotdeauna nici la înălțimea prezumției de finețe mittel-europeană de care viața transilvană ar fi trebuit să vă pătrundă! M-ați dezamăgit în mai multe împrejurări, și v-am spus-o, cu tristețea unei iluzii rănite. Ați boicotat și ați zdrobit cursivitatea unor ședințe de comisie. Ați încercat să transferați discuția pe hol și în cotloane, sfidînd  esența parlamentarismului. Ați conceput trocuri care  m-au stupefiat: îți votez pămîntul, dacă-mi votezi limba! Ați invocat promisiuni care nu există, în concretețea detaliată pe care o pretindeți. Ați amenințat cu destabilizarea, prin părăsirea coaliției (adică îi dai unui amic luni-marți-miercuri-joi-vineri-sîmbătă, dar fi'n'că nu-i dai duminică, te-njură și te lasă-n drum). Ați făcut trimiteri la acte internaționale, care NU vă conferă ceea ce susțineți. Ați nesocotit demnitatea unei instituții cum e comisia senatorială, sperînd s-o înlocuiți cu para-comisii care să vă facă pe plac - și nu v-au făcut! Dar ofensa rămîne. M-ați acuzat că sunt "naționalist", dar cuvîntul naționalist are PARTERUL unde oamenii cu scaun la cap (care se revendică de la Bălcescu, P.P.Carp, Brătianu, Maniu, Coposu) cred în ideea națională (expresia e a lui Maniu), așa cum are și MANSARDA JEGOASĂ unde sălășluiesc zurbagii și sanguinarii, care fetișizînd puritatea sîngelui, vor neapărat să-l verse pe al străinului. Ați cerut, mai peste mustață, mai pe sub mustață, sancționarea mea, demiterea mea, excluderea mea, anihilarea mea. M-ați acuzat că sunt "dirijat", și mult m-a mirat așa o sub-intelectuală naivitate.  Da, sunt dirijat, de cărțile pe care le-am citit și care-mi pulsează în vene, și sunt dirijat de cuvintele, scrise sau vorbite, ale miilor de oameni-dirijori care mi s-au adresat. M-ați acuzat chiar deunăzi că "pactizez" cu Opoziția, cu PDSR-ul - și chestiunea merită o scurtă paranteză.

            (D-nelor și d-lor, iată lapidar ce cred eu despre relația Putere-Opoziție, în actuala situație a țării noastre. Fără să faci NICI O concesie ideologică, e civilizat, e elegant, e bine, e util pentru Putere să întrețină relații politicoase și chiar de colaborare cu Opoziția. Nu mai suntem în 1990, nu mai suntem Albii și Roșii, ca să ne pierdem vremea și energia în spurcări reciproce. Nu suntem în război civil! Acest maniheism și-a trăit traiul și produce cea  mai proastă impresie în țară. PDSR-ul a făcut ce-a făcut 7 ani, vai de capul lui și de al nostru, dar uite că nici noi nu putem face minuni peste noapte. Și aș spune mai mult decît atît: Ideea că în Opoziție se află numai "dușmani ai poporului", în timp ce în rîndurile Puterii ar fi numai "prieteni ai poporului" este o tîmpenie foarte mare, incomensurabil de mare. Avem și noi faliții noștri, cum au și ei faliții lor, care e drept că ne-au falimentat pe toți, dar asta e!, căruța e-n rîpă acum și-n ea suntem cu toții și trebuie să tragem unanim ca s-o scoatem la liman. Opoziția ar face bine să lapede complet ceea ce nemții numesc Schadenfreude, bucurie-rea, adică mentalitatea "cu cît mai rău, cu atît mai bine", care aici și acum e o imbecilitate. După cum imbecilitate din partea Puterii ar fi s-o tot țină oblu pe coarda năroadă a boscorodelilor și a aruncării cu sudalme, ea, Îngerița neprihănită în Demonii din Opoziție. Așa văd lucrurile în general și generalul poate fi regăsit în cutare sau cutare caz particular. Iar Ideea Națională e departe de a fi doar un mărunt caz particular. Eu sunt membrul unui partid într-al cărui nume primul cuvînt e cuvîntul "național" și tot cuvîntul "național" a fost pentru el "primum movens", impulsul și țelul dintîi, rostul nașterii și al creșterii sale. Nu e nimic de uimire că, pe această platformă largă, Comisia de învățămînt a realizat, cu o regretabilă excepție (UDMR), o consimțire națională: PNȚCD, USD, PNL, PDSR, PUNR, PRM. Sigur că e posibil ca pe această platformă largă noi să venim dintr-o direcție și Opoziția din alta, sigur că e posibil ca noi să tindem spre altceva decît ei. Vă amintesc că, prin Eminescu, dictonul latin  non idem est si duo dicunt idem ne-a devenit de neuitat: nu e totuna cînd doi inși diferiți spun același lucru. Dar nu nimic necurat, nu e nimic rău, nu e nici o "pactizare" să fiu de acord cu Opoziția că 1 și cu 1 fac 2, că datorită gravitației lucrurile cad în jos (inclusiv prestigiul nostru, dacă nu sunem atenți), și nu mă înscriu deloc, absolut deloc în PDSR dacă spun, cu Maior sau cu Chiriacescu, ca și cu Achim sau cu Pană sau cu Turianu sau cu Bunduc sau cu Dobrescu, că Învățămîntul românesc nu e rîmă, să trăiască și tăiat în două,  e UNUL și n-am să bag ghilotina în el să-l fac hăcuiesc!  Asta e cu Opoziția și închid paranteza).

            Înainte de această paranteză, le spuneam colegilor de la UDMR că n-au fost la înălțimea ideatică și comportamentală, strategică și tactică, la care mă așteptam. Las deoparte începutul nefericit, faptul că numai la presiunile lor infernale s-a slobozit această Ordonanță "de urgență", cînd nici o urgență nu era, și nici un partid n-a fost de acord cu ideea de ordonanță de urgență, și ne-am supus ironiei îndreptățite a întregii țări. Las istoria laoparte. La ora de față, Ordonanța 36 nu mai e doar o chestiune de administrare a învățămîntului. În ciuda rugăminților și a sfaturilor mele, UDMR n-a vrut să ne așezăm la masă și să găsim, senatorial și constituțional, soluția comună. Nu! Reclamații, pîre, suceli, coteli, manevre, tragem de timp, tragem de Diaconescu, tragem de Laszlo Kovacs, tragem din orice poziție, poate pică, cerem o para-comisie, după aia o super-para-comisie, n-avem noi treabă cu amărîții ăia de valahi din Comisia de învățămînt de la Senat. Cui să-i placă asemenea proceduri? Senatorilor? Deputaților? Țării Românești? Ardealului? Nimănui n-a plăcut, domnilor colegi, și roș-alb-verde face-m-aș de jena dvs. Tot mai multă populație era cu ochii pe noi, ați "ridicat praful" (după cum vă spuneam), o problemă de natură didactico-lingvistică a ajuns, din cauza stilului arțăgos, lipsit de amenitate și de simț al realității, a ajuns o problemă națională spre care milioane de oameni, pe care indirect i-ați vexat, privesc cu tensionată așteptare. (Vă puteți face o idee despre dimensiunea acestui orizont de așteptare după spațiul imens pe care-l acordă mass-media, zilnic, acestei dispute). Și lucrurile nu s-au oprit aici. Peste incendiul pe care deja îl alimentați vajnic, ați mai aruncat și gazul Har-Cov-iadei mele. Chiar dacă, prin absurd, ați fi avut sută la sută dreptate în revendicările dvs., ACOLO ați pierdut "partida". Și-au dat mîna Miercurea Ciuc și Sf. Gheorghe ca să vă fie Waterloo. Să puneți dvs. oamenii de serviciu să dea afară un senator de pe holul unei prefecturi românești (aflată pe teritoriu românesc, și nu unguresc, cum a spus Laurențiu Ulici într-una din cele mai proaste clipe ale sale)? Dat afară, în stradă, un senator, fiindcă ținea, pe o amărîtă de canapea, lîngă o scrumieră murdară, o conferință ad-hoc de presă, cu vreo 20 de gazetari? Numai un partid sinucigaș ar face așa ceva! Sunteți sigur că nu v-a făcut Gh. Funar farsa asta?  Și această terfelire a instituției Senatului (al cărei reprezentant OFICIAL eram) nu vi s-a părut de ajuns ca să vă faceți chisăliță prestigiul și credibilitatea în ochii opiniei publice larg românești. Ați dat, și-ntr-o parte, și-n alta, urgent, dispoziții să nu fiu primit în școli. Nu știu ce a fost în capul dvs., dar e sigur că un demon prost v-a îndemnat să vă bateți cuie în talpă. UDMR dă dispoziție ca senatorul președinte al Comisiei de învățămînt să nu fie lăsat să intre în clase. (Apropo, nici ministerul, nici UDMR nu au răspuns adresei Comisiei care dorea OFICIAL să știe ce atitudine s-a luat față de aceste aberante, insolente și grosolane dispoziții). Ei bine, după un asemenea comportament brutal și țîfnos, ce credeți că gîndește electoratul?  Azi, cînd noi va trebui să vă votăm revendicările, pe care le-ați făcut, adesea, în maniera copilului prost-crescut, care-și pune biata mamă într-o situație imposibilă, dîndu-se isteric cu fundul de pămînt în fața vitrinei, că el vrea jucăria, cu orice preț!
            Mă tem, d-nelor și d-nilor senatori, că lucrurile acestea s-au reflectat și s-au gravat în simțirea națională, alături, poate, și de altele.
Mă tem că majoritatea românească a trecut, ca și mine, prin șocul unei PRIETENII LEZATE. Mă tem că, ce am pățit eu, a pățit și sufletul colectiv românesc. Eu m-am lovit de sîrma ghimpată, de scrîșnetul ghimpat al mentalității "Noi-asta-vrem,-asta-facem,-și-nu-vă-băgați-voi- în-ciorba-noastră! Că noi aicea aveam imnul nostru, steagul nostru, președintele nostru, justiția "nostru", în stătulețul nostru, comitatul Csapo!" Zîmbesc, dar zîmbesc amar. Dacă mie, senator, cu prestigiul instituției în spate și cu al meu, cît e, mi se-ntîmplă așa un afront vulgar și dur, apoi am dreptul să mă întreb: cum e tratat de UDMR, acolo, un biet profesor, un biet contabil, un biet muncitor, care n-are spatele meu acoperit? Da, am dreptul să mă întreb și am dreptul să caut, împreună cu toți cei de bună credință, răspunsul, mai ales la fața locului - !dar și la dosul lui! Eu m-am dus în Ardeal "la arme cu frunze și flori" (la "armele" argumentelor, evident) și mi s-a răspuns cu bruftuială. Ei bine, stimați colegi, asta a determinat o anume stare de spirit în marea opinie publică - și domniile voastre veți ști, cu înțelepciune politică, să țineți seama de această stare de spirit.
            N-am să vă mai repet argumentele de fond. Știu că buna dvs. majoritate aveți și glagorie și ținere de minte. De ce e necesar și bine și tradițional să se predea Istoria și Geografia în românește v-am spus-o nu o dată, v-am arătat și legea din 1928, 1928!,  înainte de a avea  fascism în România, în care scrie negru pe alb: "Oricare ar fi limba de predare a secțiunii minoritare, limba română, istoria Românilor, geografia României și instrucțiunea civică se vor preda obligatoriu în limba română" , v-a arătat și colegul Turianu o dispoziție în același spirit, mai veche. Aș adăuga doar două lucruri. 1) S-a vorbit aici cu grijă mare de românii din Ucraina. Și s-a spus că, vezi d-ta, cum o să cerem noi drepturi pentru frații noștri de acolo, dacă noi aici nu le dăm încrîncenaților de la UDMR tot ce vor și ceva în plus. E absolut fals. Minoritatea maghiară are în învățămîntul românesc drepturi cum nu are în nici o țară normală din lume - și ne putem pe drept cuvînt mîndri cu acest exemplu de toleranță interetnică și europenitate. Așa că îi răspund colegului care a lansat acest fals argument: Deie Domnul ATÎT să facă vlăstarele românești de acolo în ucraineană: Istoria și Geografia! ce bine ar fi! Stimați colegi! Să ne zbatem și să ne "batem" noi ca românașii din Ucraina să aibă, realmente, deocamdată măcar jumătate din drepturile pe care le au maghiarii la noi, apoi trei sferturi și, dacă la ministerul de externe vor fi niște titani ai diplomației, să ajungă să aibă cît au ungurii aici. Și dup-aceea mai vorbim. 2) Poate că ar trebui să ne gîndim ca, pe parcursul întregului liceu, să existe două materii pe care elevii aparținînd minorităților să le învețe în românește, pentru continuitate, pentru păstrarea exercițiului, pentru obișnuință, ceea ce ar fi numai în folosul lor și, în viitor, al solidarității naționale.
            Vă atrag atenția că mai e un punct teribil de fierbinte în ordonanța în care vom intra, dacă dă Dumnezeu și termin și eu discursul ăsta. Ordonanța prevedea la art. 123 dreptul de a se organiza "grupe, secții, colegii, FACULTĂȚI și INSTITUȚII DE ÎNVĂȚĂMÎNT", de stat, în limba minorităților. Comisia de învățămînt, cu toată seriozitatea, s-a gîndit de 10 ori și a tăiat o dată. A tăiat ceea ce era o excrescență monstruoasă. Cum adică, facultăți și instituții de învățămînt SPECIALE, în altă limbă? Pe ce lume trăim? Cetățenii români de etnie maghiară pot învăța de la grădiniță pînă la doctorat în limba lor (iată aici lista enormă a specializărilor în universități românești). Dar, n-am înțeles, de ce trebuie să-și facă o clădire separată? Cu o conducere separată? Dar ce suntem noi, imperiul româno-ungar? Se impurifică Istvan dacă se-ntîlnește cu Ștefan pe coridor? Știința e una. Pentru limbi minoritare facem secții, care viețuiesc armonios sub egida învățămîntului românesc indivizibil. Dacă noi, prin absurdul absurdului, am admite azi așa ceva, să BI-CEFALIZĂM învățămîntul românesc, mîine o să vină mintenaș dl. Katona Adam și o să spună că vrea și măcelării strict ungurești, și frizerii autonome și tribunale numai pentru etnicii maghiari și mai știu eu ce. Iar dl. Marko Bela o să ne amenințe cu dl. Katona Adam. O să ne arate pisica. Iar noi o să slăbim, ceva de speriat. Fără nici un sarcasm acum, stimați colegi, cred că vă limpede că decizia de a admite înființarea de Universități de stat pe criterii etnice, paralele cu învățămîntul românesc, ar fi mult mai gravă decît decizia privind istoria și geografia. Nici o rațiune nu e ca să încuviințăm așa ceva, și dac-o facem, putem să ne mutăm în altă țară, că ochii cu alegătorii noștri nu mai putem da. Nici o rațiune nu e. Am căutat cu microscopul în acest Raport al Adunării parlamentare a Consiliului Europei, asupra "accesului minorităților la învățămîntul superior", care vedeți că e foarte roz. Ei, așa roz cum este, nu am găsit un cuvînt, o vorbuliță, o silabă măcar, care să pomenească de dreptul minorităților de a avea universități de stat separate pe limba lor. Nici pomeneală; dacă doriți, voi face cópii pentru toți senatorii. Mai mult decît atît: în alt document internațional, în Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, la p. 25 a ediției franceze pe care o am în mînă, stă scris precum vă citez mot-
à-mot: "Une telle tendance a créer des ghettos linguistiques irait à l'encontre des principes de l'interculturel et du plurilinguisme soulignés au préambule et nuirait aux intérêts des populations concernées" ("O asemenea tendință de a creea ghetouri lingvistice ar fi împotriva principiilor de interculturalitate și de plurilingvism subliniate în Preambul și ar fi nocive interesului populației respective"). Dar aș vrea, îmi iau îngăduința chiar să vă rog ca, atunci  cînd va fi să deliberați votul dvs., să nu aveți în cuget numai Europa. Dacă NOI nu avem consistență, Europa nu înseamnă nimic și nu poate nimic pentru noi. Vă rog deci mult, cu ochii minții spre Europa, să vedeți Abrudul, și Blajul, și Iașul, și Medgidia, și Alba Iulia, și Craiova, și Slatina și Brăila, să nu uitați mesajele care susțin  punctul de vedere al Comisiei de învățămînt, sosite de la toate marile universități din țară: de la București, de la Iași, de la Timișoara, de la Craiova, de la Constanța, de la Brașov, precum și mesajele, în același spirit și cu aceeași îngrijorare, din partea tuturor federațiilor sindicale din învățămînt, ligi și asociații culturale și sute de cetățeni pur și simplu. Iată un singur exemplu, mișcător: o familie, Băcală, din București, pe care n-am văzut-o în viața mea, din care nu cunosc pe nimeni, mi-a trimis la Senat (și-mi scrie că i-a expediat o copie și președintelui Diaconescu) o scrisoare de susținere a ideilor din Raportul Comisiei și o listă de 187de semnături (absolut "gratuite", fără nici un folos practic, legislativ), din proprie inițiativă (profesii din cele mai diverse: inginer, profesor, tehnician, inginer, maistru, pensionar, student, muncitor). Cîtă muncă, ce osîrdie dezinteresată! Prin asemenea oameni (și vă asigur că mai am mesajele a sute ca ei!) Ideea Națională încetează să mai fie doar o idee și devine un simțămînt tonic și viu.  În lumea destul de scindată și, pe alocuri, chiar învrăjbită, de la noi, o asemenea quasi-unanimitate la nivel academic (apropo, era să uit și mesajul Academiei, pe aceeași linie) ar trebui să vă dea și sunt sigur c-o să vă dea de gîndit. Ce fel de aleși, ce fel de reprezentanți ai nației am fi, dacă în chestiunea universităților și a învățămîntului, nu am asculta tocmai universitățile și învățămîntul?! De aceea, onorat Senat, am afirmat apăsat că suntem în preajma unui test politic grav.
            Întind, încă o dată, fără ranchiună, ca plecînd de la zero, mîna către colegii din UDMR. Îi rog să-și aducă aminte nu doar cu ce mi-am început expunerea (despre rostul catalizator al afecțiunii prietenești, despre vorba dulce dar și gestul dulce, care mult aduce), dar și ce le spuneam prin iunie: "ajutați-mă să vă ajut!" Cînd m-a vizitat, pentru lobby, un distins consilier al ambasadei Ungariei, le-am transmis, prin domnia-sa, un mesaj asemănător: Să facă un pas amical, un semn frățesc! Nu l-au făcut. Dimpotrivă. Dar nu e încă prea tîrziu. Mai avem niște ani de mandat. Mai avem niște mii de ani de trăit împreună, aici, pe pămîntul românesc. Mai avem niște legi de făcut, niște țară de dereticat. Aștept mîna întinsă mîinii mele. Dacă împreunătate nu e, nimic nu e.

            Vă mulțumesc pentru atenție.
 

            Apărut, quasi-integral, în Adevărul, 26 noiembrie 1997, sub titlul:

Într-un discurs de zile mari

GEORGE PRUTEANU A FĂCUT APEL LA ÎNȚELEPCIUNEA PARLAMENTARILOR UDMR

            [În relatarea semnată Corina Drăgotescu și Rodica Ciobanu se arăta:] “Momentul culminant a fost la final, cînd George Pruteanu a cerut să ia cuvîntul. [Urmează reproducerea discursului].

            Discursul lui Pruteanu a fost primit cu lungi aplauze de senatorii din toate partidele, cu excepția celor de la UDMR, cîțiva senatori de la PUNR ovaționîndu-l în picioare.
            După asemenea momente, senatorii PDSR au cerut vot secret la toate articolele ordonanței și la lege în ansamblu. Țărăniștii Pruteanu și Turianu i-au susținut, arătînd că votul secret este «unul de conștiință».”
 

 


PRESA – PESTE TOT!

(Comunicat de presă)

 3 februarie 1998

            În legătură cu o recentă inițiativă, de a limita accesul presei la lucrările comisiilor Senatului, țin să spun următoarele:

            Ideea mi se pare complet nepotrivită. Prezența mediată a mass-media ar reduce "transparența" la "transluciditate" și ar lipsi relatările presei de autenticitate, detaliu, precizie și, atunci cînd se cuvine, chiar culoare. Presa este ochiul opiniei publice și trebuie să pătrundă în orice colț al activității parlamentare. Orice îngrădire a ei poate produce efecte negative (zvonistică, speculații, deformări, omisiuni). Dacă unii ziariști sunt indisciplinați sau zgomotoși (în ceea ce mă privește, n-am sesizat așa ceva), altele sunt măsurile de luat, nu alungarea presei cu totul. Chiar și actuala ei condiție în Parlament conține restricții pe care le găsesc nelalocul lor. Consider că cea mai bună soluție, în interesul populației și al imaginii Parlamentului, este accesul cît mai larg, dacă s-ar putea: total (cu excepție pentru secretele de stat), în orice cotlon al activității noastre.

                                                     George Pruteanu
                  președintele Comisiei pentru învățămînt și cercetare științifică a Senatului


SINISTRE POLITICIANISME

30 martie 1998, Botoșani. 

                (Fragment din discursul ținut în sala teatrului "Mihai Eminescu" din Botoșani, cu ocazia încheierii fazei finale a Olimpiadei de limba și literatura română – 30 martie 1998)

            (...) Sunt în fața dvs. într-o triplă ipostază: de profesor, de critic literar și de om politic (fiind senator și președintele - încă, fiindcă mi se pregătește mazilirea și de aici! - al Comisiei pentru învățămînt a Senatului). Ca profesor m-am ocupat și mă ocup de literatură, în sensul cel mai larg; în calitatea de critic literar, de asemenea, se înțelege de la sine (deși, în ultimii ani, în care am ținut cu regularitate cronică literară săptămînală, ca și din 1970 pînă în ‘89 - în ultimii ani, zic, criticul din mine a ales, în genere, cărțile nu strict "literare", ci predominant cele de memorii, jurnale, dicționare, corespondență, critică literară, istorie, culegeri de documente, moralistică, eseistică, gazetărie, adică, după cum desigur observați: cărți din afara ficțiunii, cărți de reflecție, de gîndire sau de realitate pură; eram și încă sunt sastisit de ficțiune; voiam și vreau adevăr curat). În orice caz, toate cele enumerate, sunt totuși literatură, fie și de la frontiera ei - așa că, una peste alta, avem o pasiune comună: față de cuvîntul bine gîndit, bine simțit și bine scris. În fine, ca om politic, preocuparea mea constantă și, pot zice, îndîrjită, a fost învățămîntul, atît în componența sa spirituală, cît și în cea materială.
            Ca să încep cu aceasta din urmă, conform dictonului latin primum vivere, deinde philosophari (întîi trebuie să trăim, apoi abia putem filozofa), vă pot spune că am un sentiment de bucurie că și datorită eforturilor mele, Comisia de învățămînt a Senatului, pe care o prezidez, a introdus în Statutul cadrelor didactice (cea mai substanțială lege - lege în toată regula, nu ordonanță! - care a ieșit din 1996 încoace) diferite sporuri salariale: pentru noi trepte de vechime, pentru solicitarea psihică deosebită, pentru continuitate la catedră și altele. Datorită încăpățînării mele, aplicarea acestor sporuri a început să se efectueze imediat, de anul trecut, și nu eșalonat pe cîțiva ani, cum dorea Ministerul de Finanțe. Am convins comisia să trecem în Lege că se vor aplica imediat, am convins și plenul Senatului - și așa a rămas. Desigur că bucuria mea e mult umbrită de gîndul că, în realitate, chiar și cu aceste sporuri, un dascăl cîștigă mult sub cît ar merita valoarea și demnitatea muncii sale. Dragi mi-s inginerii, dragi muncitorii, dragi și doctorii, mă impresionează cei care asudă sub pămînt, sau pe mări, sau la manșa avioanelor sau oriunde în altă parte - dar nimeni nu mi-e mai apropiat decît omul acela cu un catalog sau o carte sub braț și palma curat-murdară de nobilul praf alb al cretei! Bărbat dacă e, i-o strîng, frățește, cu a mea, la fel de mînjită cu alb; femeie dacă e, i-o sărut, înclinîndu-mă respectuos. În simplitatea, uneori patetică, alteori lipsită de măreție, a osîrdiei lor cotidiene se ascunde forța esențială care împinge lumea civilizată înainte. Dacă am compara societatea cu o locomotivă, profesorii sunt cazanul ei sub presiune, sursa energiei propulsoare, pregătirea tensiunii spiritului. Scoateți școala din Lume - și Lumea va cădea în paragină și imbecilitate! Amor, che move’l sole e le altre stelle, iubirea care mișcă sori și stele - așa se încheie Divina comedie a lui Dante, și el are dreptate: fără dragoste, fără prietenie, fără bună-înțelegere, nimic nu merge (după cum se și vede!) și viața ar fi o junglă. Dar aș parafraza, aș transla frumoasele sale cuvinte, spre subiectul nostru, astfel: Școala, care pune mințile în mișcare și le face să rodească! "Prioritate națională"! e scris în Legea Învățămîntului, și acum, Senat, Camera Deputaților (unde, mă rog, n-am avut voie să intru, dar asta e altă poveste!), minister, sindicate - ne sforțăm să smulgem acel amărît de 4% din PIB pentru ca școala NU să zboare, nu să alerge, nu să meargă, ci abia să se tîrască de pe o zi pe alta într-o țară bogată în resurse și în iscusință, dar sărăcită mai întîi de comunism și apoi, după ‘89, de sinistre politicianisme!
             Merg mai departe. După Statutul personalului didactic, am avut de dus o altă bătălie legislativă: deși sunt coșcogea căpitan în rezervă (cu șanse de a fi avansat maior), a trebuit să mă lupt cu o... ordonanță! Faimoasa Ordonanță 36, de modificare a Legii Învățămîntului, m-a absorbit cu întreaga atenție și pasiune intelectuală de care sunt capabil. Încă din prima clipă, cînd mi-a căzut în mînă, am simțit că ceva nu e deloc în ordine: unele prevederi ale ei, în forma venită de la Guvern, dădeau peste cap bunul-simț. I-am trimis atunci prim-ministrului o scrisoare-deschisă, pe care multe ziare au publicat-o sub titlul extras din fraza ei principală: "Nu sloboziți această nefericită Ordonanță de urgență, domnule prim-ministru!". Ea a fost totuși slobozită. Împreună cu Comisia de învățămînt a Senatului, am forfecat-o și am re-croit-o, aducînd-o în limitele rațiunii. Apoi, a trebuit să-mi pun la bătaie toată capacitatea mea de argumentare, toate resursele de logică, toată forța de persuasiune și multă, foarte multă rezistență nervoasă spre a rezista cruntelor presiuni care se făceau și, în cele din urmă, spre a convinge plenul Senatului să voteze forma pe care i-am dat-o în Comisie. Cu peste 30 de voturi diferență, Senatul a aprobat-o, aprobînd astfel ideea cristalin de simplă că e absurd ca harta limbii române să fie mai mică decît harta României, și că e absurd să admitem federalizarea, iugoslavizarea învățămîntului românesc, care nu e rîmă să poată trăi bine chiar dacă e tăiat în două! Acum, Ordonanța 36 e la Camera Deputaților, unde parlamentarii țărăniști nu au fost de acord să-mi îngăduie a asista la lucrările comisiei lor! Vă veți întreba, poate, de ce trebuia, de ce voiam să asist. Dar sunt și eu, alături de colegii mei din Comisie, "tatăl" acestei forme a Ordonanței, și vreau să știu ce i se mai întîmplă. Iar, pe de altă parte, vreau să știu, ne-mediat, cum gîndesc deputații... (Apropo de întrebarea care mi s-a pus la început: opinia mea fermă este că avem un  Parlament disproporționat de mare față de putințele și trebuințele țării. Ținem degeaba două Camere și 486 de parlamentari. Lucrurile ar merge mai ieftin și mai operativ cu un parlament unicameral, cu circa 100 de membri, n-ar mai dura cu anii pînă să iasă o lege! Dar să revin)
.
            Între timp, s-a produs și scandalul Ordonanței 22. Ea conține și lucruri rezonabile și utile pentru administrația locală, dar a fost greșit concepută, introducîndu-se și chestiuni care nu pot fi cu nici un chip admise. În ceea ce mă privește, 4 puncte mi-au stîrnit obiecțiile, pe care le-am și formulat de la tribuna Senatului: 1) Există un articol, 25, care spune că dacă, într-un consiliu local, 1/3 din consilieri aparțin unei minorități, în acel consiliu se va vorbi limba respectivei minorități. M-am dus la microfon și am spus: stimați colegi, poate e o greșeală de redactare, normal ar fi să fi fost scris 2/3, și așa aș fi acceptat; altfel, însă, mi se pare bizar ca, în România, într-un conclav în care sunt 6 turci și 12 români, să se vorbească turcește. Totuși, nu s-a modificat. 2) Alt articol care nu mi-a plăcut cum e formulat a fost cel care admitea că în relațiile cu autoritățile se poate folosi și altă limbă decît limba oficială. Am argumentat că, în acest fel, noțiunea de limbă "oficială" își pierde orice înțeles, dacă tocmai în relațiile oficiale ea poate fi înlocuită. Am votat împotrivă, dar nici acest articol nu s-a modificat. 3) Al treilea punct de divergență a fost cel privitor la plăcuțele bilingve, cu care, în principiu, aș putea fi de acord, cu anumite condiții tehnico-filologice. 4) Și, în fine, punctul esențial care mi-a stîrnit dezaprobarea (dar și cel care mi-a atras asupră-mi tunete și trăsnete) a fost articolul 40, care îngăduia prim-ministrului să fie și primar și viceversa. Cum așa o soluție, bazată pe cumul de funcții sau pe tehnica "spatelui asigurat", mi se părea ceva necuviincios în țara noastră, am votat împotrivă (singurul din arcul guvernamental, ceilalți au fost "disciplinați"). Și a urmat votul final, pentru întrega ordonanță. Din cele 4 motive pe care le-am expus mai sus, eu am votat "abținere"; oricum, nu votul meu a fost decisiv: ordonanța a căzut cu un raport între pro și contra, dacă țin bine minte, de 55 la 73. Oricum, acest vot a constituit motivul sau pretextul (pentru că sigur au contat, de fapt, presiunile UDMR, legate de modificările pe care le-am adus Ordonanței 36) de a fi dat afară din partid.
Sau, în fine... cel puțin așa scrie prin gazete, că aș fi fost dat afară.
            În ciuda stagnării stupide de luni de zile, cîte ceva mai mișcă în țara asta. Nu se face numai politicianism steril, dovadă e chiar frumoasa manifestare la care asist. Mă aflu în teatrul "Mihai Eminescu". Luna martie a fost și spațiul de desfășurare al unui scandal literar legat de personalitatea marelui poet. Probabil că știți despre ce este vorba... (...)


CUVÎNTUL SENATORULUI GEORGE PRUTEANU ÎN FAȚA STATUII LUI CORNELIU COPOSU

 23 mai 1998

            Mă înclin pînă la pămînt în fața ta, Senior al verticalității politice, cu nume și destin de martir, și mă întreb: de acolo, de unde ești, vezi oare ce se întîmplă? Ai plecat neîncovoiat și neînvins. Dar tu nu sabia ai vrut s-o aduci, ci pacea; nu zîzania, ci concordia; nu ura, ci buna înțelegere. Din fumul de țigară care te învăluia, gîndirea ta cu drag de țară propovăduia RAȚIUNEA, nu oarba încăpățînare; încordarea creatoare, nu încremenirea în proiect; mîna întinsă prietenește, nu pumnul în masă.

            De acolo, de unde ești, vezi oare și te doare ce se întîmplă? Îți sîngeră mult încercata inimă la gîndul că nu suntem demni de legatul ce ni l-ai lăsat? Ne-ai cerut să vorbim O LIMBĂ - și e babilonie. Ai vrut transparență - și suntem tulburi. Ai cerut onestitate de cristal - și navigăm printre matrapazlîcuri. Ai crezut în promovarea valorii - și propășesc mediocrități patentate care se gudură bine. Din crezul tău de oțel s-au laminat fire subțiri și încîlcite, și chiar și acestea au fost transformate în biată ață albă cu care sunt cusute aranjamente stranii.

            Ne lipsești, Bătrîne Domn al drumului onest și demn! Te rugăm, dă celor ieșiți de sub pulpana ta mintea cea clară și încălzește-le sufletele cu o scînteie din îndelunga ta ardere!
 


DE CE AM FOST EXCLUS DIN PNȚCD

25 mai 1998, declarație politică, plenul Senatului.
Apărut în: Adevărul, 26 mai 1998; Cronica română, 26 mai 1998;
 Jurnalul național, 26 mai 1998;  România Mare, 29 mai 1998
; Ordinea, 5 iunie 1998 ș.a.

          
            I-au trebuit două luni (și multe presiuni din partea mea) grupusculului din PNȚCD care a hotărît să fiu exclus, pentru a pune pe hîrtie așa-zisele motive care au stat la baza acestei decizii.
            Doresc ca opinia publică să știe că: 1) primesc cu seninătate și liniște interioară consecințele practice ale acestei excluderi, dar: 2) contest cu vehemență motivația ei, pe care, în fine (în ziua de 18 mai), am putut-o citi pe o foaie de hîrtie datată 15.05.1998 și semnată, vai!, de președintele Ion Diaconescu. Mai mult decît atît: acuz motivația respectivă de minciună nerușinată și fățărnicie crasă.

            Se afirmă în acea pagină că "BCCC a hotarat excluderea dvs. din randurile acestui partid ca urmare a gravelor si repetatelor incalcari ale statului <sic> partidului, hotarare ce a fost data publicitatii in momentul respectiv". Trecînd peste limba păsărească, mai mult italiană decît română, în care e redactată neglijenta scrisorică, întreb: nu le e rușine celor care au pus pe hîrtie aceste cuvinte să mintă atît de sfruntat? Cînd, mă rog, am încălcat eu "grav" și "repetat" statutul partidului? Sunteți în stare să precizați datele calendaristice și faptele propriu-zise? Firește că nu sunteți, pentru că nu au existat. Mi-e jenă mie de situația penibilă în care vă puneți. Oameni din coșcogea partid de guvernămînt mint ca niște pezevenghi de duzină. Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac! De aceea merg lucrurile cum merg în țară, domnilor (sau doamnelor) care ați așternut acele fraze, pentru că vă jucați necontrolat și iresponsabil cu vorbele și cu oamenii. Dacă aș fi încălcat "grav" și "repetat", nu era normal să fiu sancționat imediat și progresiv? Și nu era normal să se aducă acest lucru la cunoștință și mie și opiniei publice?

            Mai spuneți, în biletul de 10 rînduri la care ați muncit două luni, că eu n-aș fi adus la cunoștința partidului: "unele evenimente din trecutul dvs. care nu sunt compatibile cu pozitia de membru al PNTCD si nici nu ati recunoscut acest lucru cu ocazia audierii din cadrul BCCC".  Măi, să fie! Dacă grupșorul-de-decizie-în-PNȚCD care nu m-a mai putut suporta se bizuie pe ce apare în gazete de scandal, păi atunci ar trebui epurată o jumătate din partid, începînd cu vîrful. S-au scris grozăvii, prin tot felul de foi, despre Corneliu Coposu (care ar trebui, deci, exclus post-mortem), despre Ion Diaconescu, despre C.Ionescu-Galbeni, despre Gabriel Țepelea, despre Nistor Bădiceanu, despre Vasile Lupu, despre Ioan Mureșan și tot înainte. Încă mai am candoarea să mă întreb cum nu vă crapă obrazul de atîta ipocrizie. Dacă vă îngrijora "trecutul" meu (care, vă asigur, e-n perfectă ordine), de ce, pe 18 martie, cînd m-ați invitat la BCCC - prima și ultima oară, imediat după votul la ordonanța 22 - mi-ați cerut foarte înverșunat socoteală (pe un ton inchizitorial pe care l-am respins) "cum de mi-am permis eu să nu accept ca în România prim-ministrul să fie și primar general al Capitalei?" Asta și Ordonanța 36 îi rodea pe cei care "fac legea", din păcate, în PNȚCD, și nu bazaconiile puerile despre "trecutul" meu. Procedați exact cu fariseismul comunist al lui Ceaușescu, care, ca să scape de incomodul Dan Deșliu, îi punea în cîrcă "afaceri" cu cafea.

            Fiindcă m-ați provocat și m-ați ofensat, am să spun eu opiniei publice (și, implicit, istoriei) de ce ați luat direct deciza excluderii: pentru că ați promis acest lucru UDMR-ului, care v-a cerut-o în mod expres și public de nenumărate ori, prin gurile d-lor Francisc Baranyi, Ferencz Asztalos, Marko Bela, Verestoy Atila. Le-ați cerut doar să aibă puțintică răbdare, ca să nu sară în ochi că ați luat măsura direct la comanda lor. Ați stabilit cu ei niște lucruri care jignesc spiritul național și, din motive care nu pot fi mărturisite, trebuia să le și duceți la îndeplinire. Iar eu, naiv și de bună-credință, socotind că sunt chiar într-un Partid NAȚIONAL Țărănesc, al lui Maniu și al lui Coposu (recitiți-i textele despre pretențiile iredentiste!), și că-l servesc și că-i fac bine, apropiindu-l de ce simt oamenii, v-am încurcat aceste socoteli necurate. Că radicalismul udemerist, căruia i-ați dat servil satisfacție, a receptat măsura contra mea ca o executare, întocmai și la timp, a dorințelor sale, stă mărturie, printre altele, declarația d-lui Peter Kovacs la colocviul "Minoritățile, limbile și literaturile lor", desfășurat la Nantes, pe 27 și 28 martie 1998: "dl Pruteanu a fost exclus din PNȚCD pentru că a împiedicat realizarea planului". Iată motivul, domnilor, nu "statutul" sau "trecutul". Iar motivul secundar, pe principiul de a împușca doi iepuri deodată, a fost acela de a-i intimida (cine are o părere personală, pățește ca Pruteanu!) pe deputații care ar încerca să-și asculte conștiința și electoratul în deciziile asupra articolelor dificile din Ordonanța 36, aflată în dezbaterea lor. Deja, la sugestia grupulețului-care-împinge-PNȚCD-pe-o-linie-moartă, au fost nevoiți să amîne sine die acele articole, în loc să le discute cînd le-a venit rîndul. Ce poate gîndi populația despre asemenea soluții, decît că sunt expresia politicianismului încîlcit și o derogare forțată de la demnitatea de parlamentar? 

            Iată, deci, ce se ascunde în spatele excluderii mele. Precizez că nu cu partidul, în ansamblul său, am polemizat în cele de mai sus, pentru că sunt convins că majoritatea țărăniștilor cumsecade (și din conducere, și de la bază) au fost, ca și mine, stupefiați de bizareria măsurii, ci cu grupul restrîns care, fără o consultare mai largă, nedemocratic, a luat decizia respectivă. Dacă o va ține așa, PNȚCD rămîne fără electorat.

           București, 25 mai 1998


FĂȚĂRNICIE ȘI SUBTERFUGIU

Cuvînt înaintea votului pentru Raportul de mediere în privința Ordonanței 36, raport aprobat de Camera Deputaților

22 iunie 1998, expozeu în plenul Senatului.

            Onorat Senat, ar fi obositor să reamintesc acum și aici ce a însemnat nefericita Ordonanță 36 pentru societatea românească și pentru Parlamentul României. După aruncarea ei în lume, a urmat un an și jumătate de bătălie politică, în care unii pledau pentru dignitate și transparență, alții nu se dădeau în lături de la manevrele și șmecheriile cele mai penibile. M-am implicat cu mult patos intelectual în aducerea acestei ordonanțe la o formă rezonabilă. Am stricat astfel niște combinații oculte și urît mirositoare. Pentru că am insistat ca, în România, cetățenii români de etnie maghiară să știe și româna, adică singura limbă oficială a statului (și, în acest scop, să învețe, în școală, Istoria și Geografia în românește) și pentru că m-am împotrivit transformării învățămîntului românesc într-unul bi-național, adică federalizării sale, ei bine, pentru aceste două lucruri, la porunca Uniunii (așa-zis) Democrate a Maghiarilor din România, PNȚCD m-a exclus din rîndurile sale (mai rău decît bolșevicii: în absența mea!) și m-a înlăturat și de la președinția Comisiei pentru învățămînt. Din acest gest, un noian de comentatori politici și milioane de oameni din întreaga țară au tras concluzia evidentă că vorba "național" din denumirea PCD mai stă acolo doar de formă, că orientarea celor care diriguiesc acest partid nu e deloc națională și că acest partid nu are intenții populare și democratice, ci scopuri clientelare și interese politicianiste. Atunci a început prăbușirea PNȚCD în ochii opiniei publice, continuată, fără oprire, pînă azi.

            În noiembrie 1997, Senatul României și-a dat votul asupra Ordonanței 36. Temîndu-vă, cu bun-simț, de oprobriul țării, cei mai mulți dintre dvs. n-ați dat curs solicitărilor segregaționiste și, printr-un vot secret care scotea la iveală adevărata gîndire a dvs., ca senatori, neterorizată de presiunea șefilor de partide, ați încuviințat amendamentele Comisiei pentru învățămînt. Spuneam atunci, înaintea votului, că "azi, ordonanța de urgență cu nr. 36 este un test pentru clasa politică românească". Spuneam că ea va fi turnesolul care va verifica dacă politicianul român întoarce sau nu capul spre voința, spre gîndirea, spre simțirea acelei ființe colective numită electoratul român.
           
EXACT același lucru simt nevoia să vi-l spun și azi. Numai că azi e ȘI mai rău. Prestigiul coaliției e la pămînt, imaginea Parlamentului e pe fundul prăpastiei. Aș fi de un optimism la limita iluziei dacă v-aș îndemna "să mai salvăm ce se poate salva". Îmi asum această donquijotescă idee.
           Ce aduc cele două articole care sunt dinamita noii versiuni? Fățărnicie și subterfugiu. Escamotări avocățești. Federalizare mascată. Spargerea structurii unitare a învățămîntului de stat românesc. Vreți să fiți părtași la așa ceva? Să privim articolul 123: "În cadrul instituțiilor de învățămînt universitar de stat, se pot organiza, în condițiile legii, la cerere, grupe, secții, colegii și FACULTĂȚI cu predare în limbile minorităților naționale". După încordări și dezbateri viforoase, pe care nu cred că le-ați uitat, dvs., plenul Senatului, ați aprobat doar "grupe, secții și colegii", nu și facultăți, pentru că acelea ar fi introdus calul troian al sciziunii. Ați accepta să vă faceți de rîs, dezicîndu-vă de propriul dvs. vot? Ați accepta să se spună iar, în presă și în murmurul din toate colțurile României, că senatorii sunt niște cîrpe care flutură încotro bate vîntul tranzacțiilor de cabinet? Românii sunt scîrbiți de felul cum merg lucrurile. Patru cincimi din populație socotesc inadmisibile clauzele secesioniste ale acestei blestemate ordonanțe, clauze care, încă o dată fie spus, depășesc absurd cerințele legislației europene în materie. La vîrful intelighenției românești, proporția e și mai zdrobitoare: 50 din 54 de universități ale României se împotrivesc categoric soluției promovate de Camera Deputaților. Ați accepta, doamnelor și domnilor colegi, să mai producem o dovadă că răul vine și de la Parlament, care nu ascultă nici glasul națiunii, nici glasul rațiunii?
            Să citim mai departe același articol, în forma sfidătoare care ni se propune: "La cerere și prin Iege se pot înființa instituții de învățămînt superior multiculturale. Limbile de predare în aceste instituții se stabilesc în cadrul legii de înființare". Două fraze, două mizerii. Mai întîi, să lămurim o dată pentru totdeauna mascarada asta, ascunsă în faldurile sonore ale termenului "multicultural". La noi, acest termen sclifosit s-a născut din lașitatea de a spune lucrurilor pe nume, din lașitatea de a spune NU la ce trebuie spus NU. Să înființăm instituții de învățămînt multiculturale? Ce ipocrizie! Dar noi avem instituții de învățămînt superior "multiculturale". Babeș-Bolyai este cel mai bun exemplu. Statisticile spun că deocamdată nu e nevoie de altele. Dar UDMR nu acceptă acest model. UDMR vrea să-l rupă pe Babeș de Bolyai. UDMR vrea universitate MONOculturală, a afirmat-o de atîtea ori, să nu ne prefacem că nu știm. Cînd vorbește de universitatea multiculturală, să vă spun eu la ce fel de multiculturalitate se gîndesc d-nii Marko Bela, Csapo Joszef sau Asztalos Ferenc: ei se gîndesc la o multiculturalitate maghiaro-ungară, acesta e adevărul!
            A doua frază: "limbile de predare se stabilesc în cadrul legii de înființare". Ați observat prestidigitația? Prin nebăgarea dvs. de seamă și iuțeala de pix a legislatorului, limba ROMÂNĂ a dispărut, s-a evaporat. nu se suflă o vorbuliță în acest text despre rolul funciar al limbii române în învățămîntul românesc de stat. Ca și cum aici încape tocmeală. Ca și cum, dacă România e pe cale să ajungă un bazar internațional, și spațiul alm-ei mater trebuie prefăcut într-un obor! Cu alte cuvinte, statul român poate înființa universități din care româna să fie alungată, linșată, cu ochii scoși și eventual și cu un șobolan în gură! Asta vrea articolul 123!
            Apropo de bazar internațional (cu capitala la București, oraș al cărui hotel din centru nu se mai numește "București", ca pe vremuri, ci "Bucharest", ceea ce e o jalnică ploconeală). Statul nostru și mulți dintre politicienii noștri se bucură mult, își freacă și mînuțele de plăcere cînd reușim să vindem, pe te-miri-ce, cîte o întreprindere la străini. Se poartă și o campanie frenetică în acest sens, e un fel de cursă contra-cronometru. Totuși, cu tot respectul pentru investitorul străin onest (o fi existînd și o asemenea rara avis!), eu vreau să vă spun că n-am găsit încă teoreticianul acela care să fi dovedit convingător că străinii pot avea mai multă grijă de români decît românii. Așa că aș recomanda mai puțină frenezie a înstrăinării și, pe cît de multe facilități pentru investitorii de aiurea, tot pe atîta protecție pentru cetățeanul român.
            Mă întorc la Ordonanța 36. Al doilea articol pervers pe care l-a admis Camera Deputaților (de fapt, ar trebui să-i spun Camera Șefilor de Partide, fiindcă ei au hotărît, și deputații, fiind vot deschis, s-au supus cuminți, de teamă că n-or să mai fie trecuți pe liste pe locuri eligibile), al doilea articol păcătos, 184, este cel care statuează alegerea prorectorilor pe criterii etnice, în vederea aceluiași scop al UDMR: ruperea completă de România și de ce e românesc, autonomia totală, enclavizarea, statul în stat. Universitatea e doar un pas în marele drum al contestării Trianonului. Prin prevederile acestui articol incredibil, este abolit totalmente sistemul promovării pe rațiuni valorice, de competență, de prestigiu. E un fel de întoarcere înainte de 1989: pe atunci Partidul hotăra cine e șef, acum hotărăște UDMR-ul. E o batjocură la adresa principiilor axiologice și a spiritului universitar.
           
În concluzie, susțin următoarele: 1) Să fim cuminți și DEMOcratici, nu ARISTOcratici, adică să facem ce vrea electoratul, milioanele de oameni cu scaun la cap și cu tot mai puțini bani în buzunar. 2) În consecință, să votăm astfel încît statul național să rămînă național (chiar dacă unii îl socotesc demodat și pașoptist), iar limba română să rămînă singura limbă oficială. 3) Pentru asta, va trebui să adoptăm votul secret.

            Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc o bună chibzuială.


 UN STAT FLASC

Cuvînt la seminarul "Reforma învățămîntului - cerințe, consecințe, perspective"

 4 octombrie 1998, Brăila.
Publicat (în prima formă) în Libertatea (Brăila), 5 octombrie 1998
și în Argument (publicație a Federației ”Spiru Haret”
 a Sindicatelor Independente din Învățămînt), nr.28/noiembrie 1998.

            Stimați colegi,

            Învățămîntul e, la noi, un tărîm fascinatoriu, în care un fel de muscă Tse-Tse de un tip aparte naște imediat și automat în politicieni cohorte de vorbe mari și durdulii, ca: "prioritate națională", "devotament", "slujire", "schimbul de mîine", "apostoli" etc. etc. Dar toată această sinistră comedie a ajuns să-mi amintească de faimoasa scenă dintr-un roman al lui Dostoievski, în care un tip vine la binefăcătorul lui, i se prosternează în față și-i pupă picioarele pentru cît de mult l-a ajutat, dar la plecare nu uită să-i... fure portofelul! Cam așa e și cu o mare parte din clasa politică românească: vă ridică în slăvi că sunteți grozavi!, că sunteți iubiți!!, că sunteți necesari!!!, că sunteți formidabili!!! - dar, profitînd de nebăgarea dvs. de seamă și de îndelung exersata răbdare pe care o aveți, vă golește, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă, portofelul. De aceea, întrucît și eu aparțin formal acestei "clase" (deși n-am mîinile murdare decît de cretă!), nici nu știu pe ce ton să mă adresez dvs, în această zi în care o obligație importantă m-a împiedicat să vă fiu alături în carne și oase așa cum vă sunt moralmente. Să fiu sobru și sec? Mi-e să nu cad în păcatul limbii-de-polistiren-expandat al comunicatelor oficiale, care pot dovedi oricînd cu cifre că vaca e acordeon. Să fiu patetic? Mi-e să nu învîrtesc cuțitul în rană, reamintindu-vă cît sunteți de săraci și cu ce eforturi reușiți să vă mențineți statutul și prestigiul pe care-l meritați.

            ...Apropo de "statut". Cît am fost președinte al Comisiei de învățămînt a Senatului, m-am făcut luntre și punte ca în "Statutul personalului didactic" să fie incluse cît mai multe sporuri salariale, cît mai multe venituri suplimentare (conștient, în ultimă instanță, că acelea nu erau mai mult decît o compresă la un cancer galopant).

            M-am certat și cu ministrul Învățămîntului și cu ministrul de Finanțe, dar am reușit. Ca să constat ulterior și pînă azi, cînd vă vorbesc, că a fost o victorie mai mult platonică. Pentru că eu credeam în tăria Statului Român (care e, însă, tot mai flasc) și în indiscutabila sa obligație de a-și respecta legile (ceea ce se petrece aleatoriu). De crezut, mai cred și azi, dar ceea ce se întîmplă mă face să mă suspectez aproape zilnic de naivitate. Văd cu oroare cum, în multe domenii (și, vai!, chiar în cele cruciale, cum e spiritul național), "Legea" e, ca-n povestea fabulistului, o barieră pentru cățelandri: javrele și dulăii trec fie pe dedesupt, fie pe deasupra, c-așa vrea mușchii lor, și lor nu de comisii le pasă, ci de comisioane!

            V-am văzut zilele trecute și am fost alături de dvs. pe străzile Bucureștilor. Vă strigați, prin voce sau prin pancarte, durerea. Unele posturi de televiziune nici măcar nu v-au luat în seamă. Nici Guvernul nu a părut din cale-afară de tulburat că mii de profesori nu mai pot suporta mizeria materială și morală. [Prin Protocolul din 28 oct. 1998 vi s-a promis ceva, ca să ieșiți din greva prin care - situație senzațională pe plan mondial! - nu cereați Guvernului DECÎT SĂ RESPECTE LEGILE ÎN VIGOARE. Ați crezut și ați reluat munca. Pentru ca, în ianuarie, să vină Finanțele și să spună că Legea (84/’95, 128/’97, 154/’98) nu e "bază legală" ca să primiți ce vi se cuvine. Și vi se întinde ceva, acolo, sub jumătate (7,3 mld, în loc de 15,6 mld convenite). Așa că, ori azvîrliți afară 150.000 de colegi, ori, din august, lucrați pe daiboji. Ce "4% din P.I.B.", cum e legal?! las’că merge și cu 2,58! Moare de-a binelea învățămîntul la țară, prin neacordarea sporului de mediu rural? Las’să moară, noi restructurăm cu spor pe al patriei ogor!] E atîta nesimțire prin politica românească de azi (ca și prin cea de ieri), că mă întreb: oare s-a îngroșat în așa hal obrazul celor cu pîinea și cuțitul încît, pentru a fi ascultat, un om cumsecade să trebuiască să se "radicalizeze" pînă la ultimele limite? Ce vă rămîne de făcut (și, dacă-mi dați voie să mă includ, aș spune: ce NE rămîne de făcut) ca să fie zgîlțîite măcar, dacă nu zguduite, conștiințele celor care pot schimba ceva? Să vă dați foc? Să ocupați drumuri naționale? Să faceți grevă generală? Să vă - cum spunea poetul - "mutați în altă țară", una în care nu se iau de la Învățămînt peste 1000 de miliarde de lei în aceeași perioadă în care se preconizează să se cheltuiască 15.000 de miliarde de lei pentru niște drăcovenii zburătoare sfidător de inutile?

            Cu aceste gînduri mai mult triste decît mobilizatoare, nu pot decît să doresc succes seminarului dvs. și să vă îndemn să fiți cumpătați și decenți, așa cum vă cunosc, dar să nu vă lăsați călcați în picioare.

            1 octombrie 1998

_____________________________
Pasaj adăugat la publicarea în Jurnalul național, 18 ian. 1999 (cu titlul Scrisoare deschisă ființelor încă vii din învățămîntul românesc ) 


STUDENȚILOR, FĂRĂ ”GARGARĂ”

Scrisoare deschisă către studenții aflați în grevă

 11 noiembrie 1998.

                        Stimați studenți,

                        Dintr-un document emis de Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România, am luat cunoștință de revendicările dumneavoastră, în 11 puncte. Constat că ele pot fi împărțite în trei categorii:

            A) Imediat realizabile, printr-o decizie politică (1: garantarea a 4% din PIB pentru învățămînt, 2-2: gratuitate pe CFR, 4: eliminarea taxelor în învățămîntul de stat, 11: abrogarea HG-687, cea cu Univ. "Petöfi-Schiller").

            B) Realizabile într-un răstimp relativ scurt (cîteva luni) (2-3: mărirea alocației bugetare, 7: impunerea "transparenței" drept criteriu de evaluare a Universităților, 8-1: asumarea răspunderii ministeriale).

            C) Solicitări profunde, a căror împlinire, chiar dacă admitem o minune a deplinei bune voințe, durează ani (2-5: dotarea corespunzătoare a laboratoarelor, 2-6: construirea de noi spații de învățămînt, 3: crearea de noi specializări universitare, 6: ameliorarea condițiilor de viață din tabere, 9: eradicarea corupției în România).

            Opinia mea este că dumneavoastră trebuie să condiționați încetarea grevei numai de realizarea elementelor din seria "A" (alocarea a 4% din PIB pentru școală; gratuitatea pe CFR; eliminarea taxelor din învățămîntul de stat; abrogarea HG-687 privind înființarea Universității "Petöfi-Schiller"). În privința celor din seria "B", cred că rezonabil este să negociați niște termene de control. Iar pentru cele din seria "C", ceea ce aveți de făcut este, după socotința mea, să inițiați o stare de veghe activă, o presiune morală asupra clasei politice.
            Vă rog să nu-mi luați în nume de rău faptul că mi-am îngăduit să vă supun atenției aceste sugestii. Ca senator și membru al Comisiei pentru învățămînt, textul dumneavoastră mi se adresa direct și mie, și vă eram, deci, dator cu un răspuns.

            Fără "gargară" de încheiere, al dumneavoastră,

                                                George Pruteanu

București, 11 nov. 1998

Am tratat subiectul și sub forma unui pamflet. Iată-l, pe pagina ce urmează:


 

POLITICIAN CĂTRE STUDENT:

Jurnalul național, 16 noiembrie 1998.

            PRETEXT: Voci politice îi acuză pe studenți (din prostie sau fățărnicie) că, în greva lor, există și revendicări politice, ca și cum ei n-ar avea acest drept. Îl au, pe deplin, mai mult decît oricine.

            Băi, student! Ascultă comanda la mine! Și lasă Constituția aia din mînă cînd vorbești c-un politician, că nu ești la curve, să le iei fața cu texte! Mie să nu-mi vii cu fundamentale, că io-s sătul d-astea, mănînc trei pe pîine la micul brecfast!
            Ieși tu în stradă cu revendicări politice, mă? P o l i t i c e ? Nu ți-e rușine, așa, la obraz, că pari băiat de comitet? Unde te trezești tu?! Te crezi în 1848, la bonjureală, în Țările Române?
Ți s-a năzărit că ești în 1968, prin vreo Franță, Paris, baricade, chestii d-astea? Visezi decembrie ‘89, cînd treceai ca ziaru’ pe sub tanc? Vezi-ți, mă, flăcăuaș, de treabă și bagă-ți în cap că ești în Balcania, în holul Orientului, unde totul e luat în balon, în bășcălie și la mișto!
            Io-te la el! Ăi fi vreun zoon politikon, măi animalule, și nu știm noi. Ți s-a făcut de democrație?! Păi, mă, băiețaș, îți dai tu seama în ce te-ai băgat?! Politica e pentru oameni cu bani, măi, țîcă! Ai tu 10 milioane pe lună? Ai tu sumă forfetară? Ai tu imunitate de-aia de n-o ridici nici cu buldozerul? Ai garaj subteran? Ai BMW? Ai Volkswagen d-ăla scump, nu Espero, că-n Espero umblă doar pîrliții? Ai tu obraz de doi țoli? Ai tu tupeu să promiți cu ghiotura și să faci cu țîrîita?  Ai tu jvungul să spui că e albă, cînd e neagră de-ți bagi deștele-n ochi și gheara-n gît? Ai pe dracu’ ghem! Uită-te la tine, jerpelitule! Și ce dacă nu-s laboratoare? Nu putem să te facem șomer-cu-patalama și fără laboratoare? Ei, uite că putem! N-ai cămin? Adică îți arde de dormit, hai? Cum s-ar spune: să-ți facem parlament în Regie, ca să tragi tu la aghioase! Mă, băiatule, vino-ți în fire și mergi pe burtă, că e mai ieftin! I-auzi alta: gratuitate pe transporturi?! Ca să bați tu țara asta frumoasă și... <aici merge un pasaj lirico-patriotic, cu epitete și duioșie multă; n.ed.> ...în lung și-n lat?! Ete, na! Da’ ce, locului nu poți să stai? Pune mîna pe Pascal, care zice negru pe alb că toate belelele-i vin omului fiindcă nu e-n stare să stea naibii pe un scaun în camera lui. N-ai scaun? n-ai cameră? Stai și tu-n picioare, ești tînăr, abia se dezvoltă! mens sana! aspecte, socoteli!
            Și astea, ca astea! Da-mi ieși tu la interval cu "eradicarea corupției în România"? Cu "patru la sută din PIB"? Cu "abrogarea lu’ Petöfi-Schiller"? Cu "vot uninominal"? Cu "legea lu’ Ticu"? Cu "asumarea răspunderii ministeriale"? Că să respecte statu’ Legea? Ai căpiat, mă, puțache? Te-ai văzut cu buletin, gata, ești cetățean? Și dacă ești cetățean, crezi că se uită cineva la tine? Îți arde să te implici? Ți-oi fi zicînd, în cerebelu’ ăla necopt, că asta-i și țara ta (ce-o mai fi rămas din ea)! Te-nșeli, scumpu’: e a lu’ Cremene. Nu te pui tu cu Cremene. Fonfleurile alea, din tărtăcuța ta, -s politică toată ziua! Tu nu l-ai citit pe Paul Valéry? Și dacă l-ai citit, cum ceapa mă-sii de nu ții minte ce spune el acolo: "Politica este arta de a-i împiedica pe oameni să se amestece în treburile care-i privesc"?
            Păi cum să te-arunci tu în politică? Crezi că politica e ceva, așa, să faci bine la mulțime, să-ți pese de alții, un fel de f...-i mă-sa, idealismu’ lu’ Pește, ceva care merge numai cu inteligență, cu cinste, cu candoare, cu logică, cu transparență? Înseamnă că ești tîmpit. Habar n-ai. Cine-ți dă ție costum scatofug? De unde scoți tu pompă de făcut ceață? Cine te dotează cu polonic de mîncat de dulce? Cum pui tu pe picioare un holding mănos de gogoși? De unde ai tu mască anti-damf?
            Vezi, mă? Vezi că ești prost?


TOVARĂȘE NICOLAE CEAUȘESCU,

Jurnalul național, 30 noiembrie 1998.

                         Trebuie să vă aduc la cunoștință următoarele: stați bine. De la maximum-maximorum pe care l-ați avut vreodată în 25 de ani, să zicem 2-3 la sută, ați ajuns, în ultimii 9 ani, la 51 la sută. E un succes strălucit. O contribuție deosebită a adus la realizarea acestei istorice izbînzi îmbrățișarea strînsă și îndelungă de către conducerea Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat a însuflețitoarelor idei promovate de mari bărbați de Scaun ca Csapo Ioszef, Katona Adam. Vă mărturisesc, tovarășe Nicolae Ceaușescu, că eu, în retrograda mea naivitate, am încercat timp de vreo doi ani să împiedic această contribuție și această îmbrățișare. Dar înțelepții comandanți ai Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat m-au înlăturat ca pe o năpîrcă veninoasă ce eram. Nu-i păsa că electoratului îi rămînea gura căscată de indignare și că-i venea să dea cu ei de pămînt cînd vedea cum nesocotesc ce e logic, drept și cuviincios. Nu-i păsa. Îi păsa doar să nu cumva să se supere bărbații de Scaun și să plesnească Coaliția. Și atunci, cît ai zice "guvernarea lu’ Peszte", la cererea ălora, formulată bilingv, m-au și dat afară. Lumea mi-a zis: -Domnule, fără să vrea, ți-au făcut un bine! În această privință, mai aveți de învățat, tovarășe Nicolae Ceaușescu-Odiosu. În partidul, sau ce-o fi fost, pe care l-ați condus dumneavoastră, ca să mătrășiți un membru care mai intrase și-n Marea Adunare Națională, era o chestie destul de complicată și încîlcită. Se mai respectau niște proceduri. Se parcurgeau niște etape. Se dădeau, de ochii lumii măcar, niște explicații. Și, oricum, treaba se întîmpla în prezența împricinatului. Nu afla din ziare, ca mine. (Aici merită să fac o paranteză, tovarășe secretar general. Să vedeți cum schimbă partidul ăsta miniștrii. Era unul la Agricultură. Tăifăsuia, deunăzi, cu un omolog al lui dintr-o țară vecină și pretină. Și cum stătea el așa de vorbă, numa’ ce simte: JBANG!! și cineva îi trage jilțul de sub el și aude o voce cu inflexiuni manio-mihalachiene: Caramba, seniore! Și caramba s-a făcut, că era obișnuit să fie trambalat. În locul lui, l-au adus în același momențel, pe unul care fusese ministrul Re...fofolirii, sau Re...folosirii, sau Re...foamei, uite că-mi scapă acum, oricum nu-l știa nimeni, nici familia lui nu cred că-l cunoaște. Dar ducea bine tava la șefi. Recunoașteți, tovarășe Ceaușescu, că aveți acum o tresărire de mîndrie: triumfă școala dumneavoastră - rotația cadrelor! Apropo de cadre, stați să mai aflați una! Cu vreo două zile înainte de a se descotorosi de mine, ouaseră o lege: că adică e musai ca primarul de la Capitală să fie și prim-ministru. Cum s-ar spune, așa de mulți oameni deținem, cam la 15.000 și ceva, că nici doi la vîrf n-avem de unde scoate! Am fost împotrivă și am încercat să le explic că se fac de rîsul curcilor. Ți-ai găsit. Vorbeam singur. Prost eram eu, că încercam să le fac bine cu sila și că încercam să opresc sute de mii de oameni să se dezică de ei. Cine să m-asculte?!)
            Ehehei, tovarășe Nicolae Ceaușescu, iată că, sub luminata cîrmăciuire de care v-am vorbit, visul vi se împlinește: acele sute de mii, milioane de oameni vin spre dumneavoastră. Dacă nu vă ciuruiau în stil bolșevic și ați fi participat de Crăciunul ăsta la alegeri, ieșeați scurt cu circa 51 la sută, mai lua Iliescu vreo 8% (că să știți că s-a vindecat de intelectualismul ăla al lui, n-aveți grijă! Să-l fi văzut cum se zborșea la intelectuali și mi-i făcea "golani", sau la ziariști, nu-i scotea din "animalule", vă creștea inima nu alta!), mai lua Constantinescu ceva acolo, ciupea și Vadim vreo 5 și n-aveați probleme. Nu v-aș fi sfătuit, în acel caz, să mai faceți Parlament, că vă sculați degeaba lumea-n cap: 77% din țară nu mai vrea s-audă de-așa ceva: pierdere de bani și de timp.
            Dar de-acum, buboiul e pe spartelea. Și dacă scumpesc iar benzina, și dacă n-o scumpesc, mi-e să nu-i dea prin cap vreunui general mai pucilaginos să măture șleahta asta și să facă ordine. Juma’ din țară l-ar aclama.

            Aici am ajuns, tovarășe Ceaușescu. Felicitări.

ANEXĂ. Ceaușescu despre România anului 2000  (1'38'', MP3, 384 kb). Ceaușescu urează "La mulți ani!"  (0'28", MP3, 339 kb).


 "OAMENI LA APĂ"

14 decembrie 1998, declarație politică, plenul Senatului.

            Aș fi putut să vă vorbesc azi despre ambasada ochilor albaștri din Tunisia, care proiectează în derizoriu și burlesc ideea de reprezentare diplomatică.

            Aș fi putut - și ar fi trebuit - să spun ceva apăsat despre bizarul mod de alcătuire a comisiei de mediere la Ordonanța 36 (cea cu Universitatea maghiară), din care iată că, prin felul alambicat și tulbure în care e structurată politichia românească, nu pot face parte, deși am avut și 8- fiți convinși - mai am un cuvînt de spus în domolirea acelei perfide ordonanțe.

            Dar vreau să vorbesc despre un subiect care nu e "al zilei", deși e poate cel mai important. Nu e săptămînă să nu citesc în ziare sau să nu primesc, pe diferite căi (biroul senatorial, poștă, abordare directă pe stradă, telefon, Senat etc.) mesaje despre marinari români rămași, la mii de mile de țară, pe navele lor "arestate", în situația de declasați, de dependenți de milă publică, iar unii, nu puțini, mai oribil decît atît, în stadiul de muritori de foame.
            Cetățeni ai Statului român, oameni muncitori și serioși, fără absolut nici o vină, care și-au făcut corect slujba pe vasele lor, ajung să trăiască mai primitiv decît condamnații la galere, dacă nu mai rău decît șobolanii: fără lumină, fără căldură, fără mîncare, fără apă.
           
Și statul român ridică din umeri. Nici Președinția, nici Guvernul, nici Parlamentul nu dau semne că ar intra în alertă de gradul 0, deși e vorba de vieți omenești, de nivelul ultim al demnității umane: supraviețuirea.
            Oricît am trăncăni printre doctrine, nimeni nu-mi va scoate din minte adevărul elementar că rostul crucial al Statului este să fie protectorul cetățenilor săi. Altfel nu e decît birocrație mîncătoare de bani și de timp. Un român aflat în neputință și în disperare, departe de ai săi și de țară, trebuie să devină, după socotința mea, problema de stat numărul 1. Amintiți-vă cum începe Mitul lui Sisif al lui Albert Camus:
            "A judeca dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la întrebarea fundamentală a filozofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Astea sunt fleacuri: mai întîi trebuie să răspunzi".
            Marinarii aceștia, în situații deznădăjduite și umilitoare, sunt pentru mine echivalentul a ceea ce se cheamă, în jargonul navigatorilor, "om la apă". Dacă de pe un vapor cade cineva peste bord, toate celelalte activități trec pe plan secundar pînă nu e scos insul din valuri. Exact aceeași ar trebui să fie atitudinea Statului nostru, dacă mai e stat și nu doar o încîlceală de sedii fără conținut: nici argumente de bani, nici de timp, nici de priorități nu încap cînd e vorba să-ți salvezii fiii.
            Dar Statul român, în partea lui de sus, se manifestă, în multe privințe, ca un oligofren care nu e-n stare să-și poarte sieși de grijă, darmite celor dependenți de el.


HAMLET ȘI MINORITĂȚILE

Cuvînt la lansarea, sub egida Fundației "Andrei Șaguna", a lucrării Drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale, alcătuite de Adrian Năstase

 Constanța, 17 dec. 1998

            Onorat auditoriu,

            Mă simt ca fantoma Tatălui lui Hamlet: îmi trimit doar gîndurile să bîntuie pe deasupra dumneavoastră! Însă vă rog să fiți încredințați că numai niște obligații ferme, contractate anterior, mă împiedică să fiu împreună cu Fundația "Șaguna", cu dl. deputat Adrian Năstase și cu dumneavoastră la acest frumos eveniment - la care și organizatorii, și protagonistul, și subiectul ar fi fost pentru mine temeiuri de a nu lipsi.

            Prilejul acestei reuniuni îl constituie o lucrare despre minorități. Și dl. deputat Adrian Năstase aparține unei minorități. (Prevăd rumoare în asistență: o fi ungur? o fi handicapat? o fi evreu? te pomenești că e tătar și nu ne-a spus?! Sau o fi vorba de...? Nu!, nu vă speriați!, n-am să ventilez în acest spațiu academic mofturile colportate pe seama d-sale de presa de gang! Mă gîndesc la cu totul altceva). Dl. deputat Adrian Năstase aparține unei minorități cu care mă simt integralmente solidar: minoritatea celor de-a binelea INTELIGENȚI. Din păcate, e o minoritate restrînsă și cam hăituită, deși nu pot să neg că are totuși cîțiva reprezentanți în Parlament. Ba chiar și în Guvern. Sunt convins că, pe măsură ce vor trece anii și deceniile, ca niște șesuri lungi sub nouri, această minoritate (în care poți regăsi aproape toate culorile politice, de la stînga la dreapta) va răzbi și se va impune în viața noastră publică; deocamdată, și din cauză că s-a mers la votul pe liste și nu la cel uninominal, această minoritate a celor-pur-și-simplu-inteligenți e încă pricăjită. Oricum, dl. deputat Adrian Năstase ar putea fi, incontestabil, unul dintre liderii ei. Nu vreau să spun prin asta că orice a produs spiritul d-sale mi-ar fi iscat adeziune entuziastă, nicidecum: am fost, în destule ocazii, în dezacord. Dar am simțit întotdeauna metalul neruginit al gîndului, tăria de bibliotecă a argumentului, lucrătura de meseriaș a îmbinărilor retorice - pe scurt, o minte în mișcare reală, admirabilă dacă-i ești partizan, alarmantă dacă-i ești adversar.
            Și mai e ceva care-mi place la feldeința intelectuală a d-lui deputat Năstase: chiar cînd mă contrariază sau mă indignează, nu mă plictisește. Cum de? Vorba moromețiană: pe ce se bazează? Fiindcă, îndeobște, discursul d-sale nu este unul colocvial, sprințar, pitoresc, ci unul protocolar, academic, cu rotunjimi diplomatice și falduri de cancelarie. Un anume condiment, însă, îi dă un farmec sui-generis. Sub figura senină și radioasă a colegului meu de Parlament, eu zăresc masca de scrimă a unui floretist de excepție. Direct spus, dl. Adrian Năstase este un virtuoz al ironiei elegante, pe cît de catifelată la suprafață, pe atît de tăioasă pe muchie. Un conlocutor neavizat și ageamiu, se poate trezi tăiat felii-feliuțe și împletit ca niște codițe, fără măcar să-și dea seama.
            Desigur, e destul de puțin din acest Adrian Năstase de care vă vorbesc în cele 4 volume din fața dumneavoastră. Îl întrezărim, totuși, în masivitatea și ordinea acestui corpus, foarte util în perioada pe care o traversăm, și în cele două "Introduceri" (la volumele I și III). E bine că el se lansează, sub egida "Andrei Șaguna", și în Constanța, spațiu de fremătătoare interferențe etnic-culturale desfășurate într-o exemplară armonie, chiar și fără - deocamdată - plăcuțe bilingve.
           
Doamnelor și domnilor, l-am evocat în deschiderea acestui scurt cuvînt, pe Hamlet. Nu știu dacă mai e ceva putred în Danemarca, dar la noi, în ultima vreme, în privința tratării cu seriozitate și demnitate a spiritului național, e încă multă putreziciune. Dezbaterile din ‘97 și ‘98 în jurul nefericitei Ordonanțe 36 au dezvăluit un mod tranzacționist și politicianist de abordare a ideii naționale, a limbii oficiale și de stat, a unității structurale a învățămîntului românesc. Poate că grosimea remarcabilă a acestor volume le va fi de folos unora ca, dacă nu citindu-le, măcar suindu-se pe ele, să vadă mai departe de îngustele interese regionale sau de clan politic. Și să constate - ceea ce reiese limpede din aceste multe pagini - că România tratează cu o maximă gentilețe europeană minoritățile și că le poate deci pretinde loialitate și solidaritate.

            Cu felicitări pentru alcătuitorul impozantei cvadrilogii și pentru organizatorii lansării, îmi închei cuvîntul cu regretul că nu mi l-am presărat și cu ceva ziceri turcești, armînești, tătărești, evreiești și, de ce  nu, ungurești.


SPIRITUL ANDREI ȘAGUNA

Cuvînt la Simpozionul "Andrei Șaguna"

Constanța, 6 iulie 1998

             Numai cu Eminescu și cu Iorga poate fi asemuit Andrei Șaguna, dacă ne gîndim nu doar la numărul uimitor de fapte duse la bun sfîrșit într-o viață de om de nici 65 de ani, ci și la miezul lor.

            În aceste zile ale lui 1998, la un veac și jumătate de la marele an 1848 și la 125 de ani de la moartea lui Șaguna, în aceste zile fierbinți și pestrițe, în care coeziunea națională este tulburată de nesăbuite năzuinți federalizante, în asemenea zile fierbinți și lunecoase spre prăpastie, în care e nevoie mai mult ca niciodată de minți românești limpezi și de caractere vîrtoase, în asemenea zile, cugetul nostru îl caută pe Andrei Șaguna ca pe un scaun pascalian ce se contrapune abisului, ca pe un principiu coagulant. Pentru spiritul românesc din Transilvania (și, evident, nu numai), Șaguna este ca pilonul de oțel din interiorul Coloanei infinite a lui Brâncuși. Arhimede cerea doar un punct de sprijin pentru a fi în stare să miște, cu o pîrghie, tot Universul. Pentru universul românității ardelene, Șaguna a fost și punctul și pîrghia. Să ne amintim ce spunea, despre țelul vieții sale, în cuvîntarea rostită în ziua de aprilie cînd a fost uns epíscop: "Pe românii ardeleni, din adîncul lor somn să-i deștept și cu voia către tot ce este adevărat, frumos și bun să-i trag". Adevărul, Binele și Frumosul - kalokagathia, suprema împlinire a acestei trestii, cea mai slabă din natură, dar trestie cugetătoare, care este OMUL.

            Șaguna înseamnă Acțiunea ce se opune defetistului, "contemplativului", "mioriticului" oftat balcanic; Șaguna înseamnă tăria de a împlînta (adică "a implementa", cum se spune azi, și e de fapt același cuvînt) de a împlînta Spiritul și Duhul în noroiul reavăn al unei nații necăjite și de a le face să rodească cu asupră de măsură; Șaguna înseamnă triumful labirinticei fatalități de a simți românește, atît într-ale cerului, cît și-ntr-ale pămîntului. În aceste zile, în care unii vor să taie un sîn al Almei Mater ca să-l ascundă într-o bicisnică extrateritorialitate, mă așez cu smerenie de învățăcel sub semnul lui Șaguna și vă mulțumesc că-mi dați posibilitatea de a gîndi asupră-i împreună cu domniile-voastre.

            Menit parcă să fie întemeietor, s-a născut într-o primă zi de an, 1 ianuarie, ca fiu al unor negustori aromâni din orășelul unguresc Miskolcz. Unchiul care l-a crescut, Atanase Grabovschi, făcea parte, după cum frumos spune Iorga, dintre "acei bogați macedoneni, jertfitori de bani pentru cartea românească, de la Tisa pînă în îndepărtatul Pind al obîrșiei familiei lor" (am citat din Istoria bisericii romanești și a vieții religioase a românilor, vol. al II-lea, Vălenii de Munte, 1909, p.292). Copilărind între cărți și cu cartea în mînă, încă de la vîrstă fragedă, spun toți biografii săi, vorbea un grai românesc genuin și curat. La nici 40 de ani, este episcop (sfințit la Carlovits, în Duminica Tomei a anului 1848). Timotei Cipariu îl salută, în publicația Organul luminării, cu acest prilej, ca pe un "mare bărbat român". O săptămînă mai tîrziu, era primit în Sibiu "cu facle, ca un erou biruitor". Asta a și fost, asta și este. Proaspăt episcop, prezidează, alături de unitul Lemeny, Marea Adunare de la Blaj din mai, acel moment auroral al istoriei ființei noastre spirituale. Spiritul Blajului, al lui Șaguna și al lui Bărnuțiu, înseamnă mînă întinsă către mîna întinsă, spiritul Blajului, impregnat de Șaguna, înseamnă teama de Dumnezeu și respectul pentru Dumnezeul altuia, spiritul Blajului înseamnă împreunătate în spațiul românesc.

            A fost un biruitor. A biruit cu gîndul, cum voia cronicarul. A făcut din biserică INIMA care împingea sînge românesc în venele nației. A adus rigoarea cărturărească în această inimă, întemeind învățămîntul teologic profund, urcîndu-l la doi ani și apoi la trei. A organizat migălos Preparandiile și sistemul școlar confesional ortodox din satele și orașele Transilvaniei, iar pe tinerii teologi i-a trimis la specializări. Ajutat, trebuie s-o spunem, și de frații de peste Carpați, Andrei Șaguna a muncit pentru ridicarea bisericii ortodoxe românești din Transilvania din persecuții, silnicie și nevoi, și pentru strălucirea ei, cît nimeni altul. Om de o corectitudine exemplară, avea, alături de adînca vocație religioasă și de marea pasiune intelectuală, avea, zic, și un remarcabil simț practic, avea acel geniu de a trece, în clipa cea repede, de la chibzuire la făptuire, lăsînd în urma lui o lungă dîră de lumină. Știa, cu vorbă bună și suflet cald, să scoată bani din piatră seacă și să adune astfel fonduri pentru biserici sărace ca și pentru zidirea unei catedrale la Sibiu; pentru ajutorarea preoteselor văduve ca și pentru cumpărarea unei reședințe vlădicești. CULTUL și CULTURA au fost dubla sa chemare, desăvîrșit armonioasă. Lăcașe de cult (biserici) cît și așezăminte de cultură (școli) au ieșit nenumărate de sub - putem spune - mîna sa întemeietoare. Construia în piatră cum construia și în spirit: Seminarului teologic din Sibiu i-a adăugit o secție pedagogică de 2 ani, spre a asigura școlile cu învățători, iar Episcopia ortodoxă română de Sibiu a scos-o de sub jurisdicție străină și a ridicat-o la rang de Mitropolie. Liceelor din Brașov și din Brad, ctitor le este Șaguna, prin osîrdia sa și prin obolul său. Cultul și Cultura se împletesc mereu în neobosita activitate a acestui om, chemat deopotrivă de Cuminecare cît și de Comunicare: din proprii săi bani, a înființat tipografia arhidiecezană în 1850 și, 3 ani mai tîrziu, ziarul Telegraful român. În 1861, zămislește Asociațiunea transilvană, ASTRA, în numele căreia suntem aici cu toții. A tradus Biblia, așa cum s-a ocupat și de terminologia juridică românească. A scris o istorie a bisericii ortodoxe, așa cum s-a aplecat și asupra regulilor de folosire a literelor latine. A elaborat manuale de teologie morală ca și compendii de drept canonic. A fost o minte extraordinară, a fost un desăvîrșit slujitor al lui Dumnezeu, a fost un diplomat excelent, a fost un orator răscolitor, a fost un mare caracter și a fost un mare român. Merită să ne închinăm lui Andrei Șaguna .

____________________
       Aceasta nu era o vorbă în vînt: "La solicitarea sa, senatorul George Pruteanu, conducînd o delegație a Fundației "Andrei Șaguna" din Constanța, din care au făcut parte acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, (rectorul universității "Șaguna") și dr. Aurel Papari (președintele Fundației), a fost primit de Prea fericitul patriarh Teoctist, în Sfînta Zi a Vinerei Patimilor. Patriarhului i-a fost prezentată  propunerea de canonizare a Mitropolitului Andrei Șaguna, apostolul românismului și al ortodoxiei în Transilvania. Prea Fericitul Părinte a primit cu plăcere și înțelegere solicitarea, făgăduind că-i va acorda atenția și sprijinul necesare." (Adevărul, 18 aprilie 1998)


 

 CE-ȚI DORESC EU ȚIE... 1

Jurnalul național, 28 decembrie 1998.

             Ce-ți doresc eu ție, țara mea, pe care te-aș numi în continuare "dulce", dacă n-ai fi înăcrită și năucită de lehamite și dezamăgiri...?

            § Un Parlament cu mai puțini membri, întrucît prea e doldora de "caracudă", și se calcă mediocritățile patentate și hahalerele absolute pe bombeuri. Pentru putințele și nevoile țării, cred că cca 250 de parlamentari în total (și  nu 500 ca acum!) ar fi arhi-suficient: vreo 100 de senatori și vreo 150 de deputați - dar și asta, cu condiția să se delimiteze bine atribuțiile celor două Camere pleonastice, ca să nu se mai tot facă același lucru de două ori, ca acum, cînd zămislirea legilor se tîrîie exasperant de încet, de parcă n-am fi într-o sinistră vraiște generală, ci am avea secole la dispoziție ca să dereticăm pe-ndelete și-n doru’ lelii...
            § Un Parlament cu oameni decenți, al căror obraz să nu depășească un țol, care să înțeleagă repede și să uite greu că nu sunt niște binefăcători ai nației, buni de copleșit cu favoruri. Lefurile lor, de bugetari ce sunt - în deplină transparență, lună de lună - ar trebui să fie cam la nivelul celei de profesor universitar, cel mult cu o idee mai mare. Tot ce forfetează, să se justifice cu documente pîn’la ultimul leuț. Și, în halul în care e România, a se slăbi cu "cluburi", "biliarduri", "terenuri de tenis", chermeze, bairamuri, sindrofii, parade și alte frivolități care ar fi doar nesăbuite, dacă n-ar fi deșănțate, cînd în țară sunt zeci de mii de oameni pe drumuri, care n-au de-o pîine.
            § Un Parlament cu persoane care să fi fost alese prin sistemul uninominal, adică pentru meritele, valoarea și promisiunile lor personale, nu pe sistemul listelor de partid, care nu încurajează decît servilismul fanariot către șef: pupatul tălpilor, dusul tăvii, lingușeala smerită, îngînarea papagalicească, conspirativitatea de clan, gregaritatea lălîie, nesimțirea față de electorat, clientelismul, plocoanele.
            § Un Parlament în care să se vorbească bine românește și mai ales să se gîndească bine românește. Un Parlament căruia să-i fie mai aproape Turda decît Strasbourgul și Craiova decît Washingtonul.
            § Un Parlament în care să se muncească mai mult de trei zile pe săptămînă. Și să facă nu vorbărie, ci legi prin care chiar să-i meargă mai bine populației, nu prin care să ne conformăm nu știu căror comandamente abstract-doctrinare.
            § Un Parlament care să aibă, în fine, bunul-simț de a pune capăt imensei penibilități numite, la ora actuală, imunitate parlamentară. De nouă ani de zile se perpetuează această sfidătoare anomalie, că e mai ușor să translezi Casa Poporului în Ferentari, decît să faci să ajungă în fața tribunalului un parlamentar bănuit de potlogărie. De nouă ani, din spirit de nerușinată auto-protejare, o asemenea decizie elementară e aproape imposibil de luat, întrucît reglementările prevăd un vot la fel de greu de obținut ca și pentru, de pildă, declararea stării de război.
            § Partide care să-și valorifice oamenii cu chef de treabă, nu să-i dea afară în mod tembel, cum m-au dat țărăniștii pe mine, chit că vor ajunge literă cu literă la vorba mea.
            § O Președinție care să-și joace sever rolul de arbitru suprem punînd imediat colimatorul pe ceea ce scîrțîie sau pute și solicitînd cu autoritate îndreptarea.
            § Un Guvern cu oameni de voință și de meserie, adică nu jurisconsulți pe post de spițeri, sau depanatori de televizoare "Rubin" pe post de zootehnicieni-șefi. Să știe toți la perfecție formula apei, inclusiv a apei din București.

            ...Dar toate astea sunt utopii pe care numai atmosfera de staniol dintre Crăciun și Revelion mi le-a putut strecura în minte. De fapt, conform legii principale a lui Murphy, ceea ce a mers prost în ‘98, va merge și mai prost în ‘99 și vor fi belele crunte, pentru că tranziția n-are cum să facă din găinaț bici, necum să mai și plesnească.
________________
            1) Acest text, ca și celelalte 3 al căror titlu este hyperlink, a fost inclus în secțiunea "Atitudini politice", unde îl puteți citi cu o literă mai mare.


CE AȘTEPT DE LA ANUL 1999

(Răspuns la întrebarea ziarului Cuget liber)

Cuget liber – Constanța, 3 ianuarie 1999

            Ce aștept de la 1999? Vă răspund în două "registre": unul utopic (ideal) și unul fără iluzii (real).

            IDEAL: Să se facă o politică adecvată ACESTEI țări, ACESTOR 23 de milioane de oameni cărora trebuie să le meargă măcar suportabil. O politică inspirată exclusiv de realitățile de la fața ACESTUI loc și care să aibă în vedere, pe cît se poate, și generațiile actuale. O politică al cărei scop principal să fie ca omul să poată să trăiască și să și pună ceva deoparte din leafa sa; legi adecvate acestui scop. O politică de o transparență mie-la-mie și în termeni de înțeles pînă-n ultimul fund de sat. O fiscalitate rezonabilă. Un stat solid și stăpîn pe sine. Un Parlament de 5 ori mai activ. Partide serioase, conduse de oameni serioși și demni de urmat. Un Guvern cu inși care știu despre ce e vorba și cu ce se mănîncă. O Președinție mult mai sever implicată în tot ce o ia razna, ca suprem arbitraj și factor corectiv.

            REAL: Belele mari. Incompetențele și stilul închistat, clientelar vor nărui ce mai e de năruit. Lipsa de voință, de inteligență și de caracter vor desăvîrși vraiștea, cloaca, lehamitea. Inadecvarea la realitate și obediența la modele teoretice vor exaspera paroxistic. Promovarea hahalerelor și hărțuielile prostești se vor răzbuna. Dacă se va continua ca pînă acum, nici un rău, oricît de mare, nu e exclus. Vom fi mai săraci, mai disprețuiți, mai buimaci, mai învrăjbiți, mai nepricopsiți. Și toate astea, nu fiindcă 1999 e 1666 pe dos, ci fiindcă Puterea nu e, vorba lui Coșbuc, suflet în sufletul neamului.


  TIPURI DE PARLAMENTARI RUPTE DIN VIAȚĂ

Jurnalul național, 4 ianuarie 1999.

            A trecut și sclipiciul sărbătorilor, vă prezint cîteva crochiuri fără venin:

            TIPUL JĂMANFIȘIST. Nume de cod: Geambo. E jmecher. Are privire de ciumeg și mers de șmenar. Traversează sălile țanțoș și agale, ca un fante cu tangaj. Lui nu-i pasă: el are costum albastru și pantofi albi, poa’ să ningă, poa’ să plouă - i se rupe-n două. E invariabil "ironic", în manieră proprie, adică miștocar. În imperturbabila sa Weltanschauung, zeflemeaua e la rang de dialectică, bășcălia e argument, iar tupeul - logică. Geambo e folosit ca berbece.

            TIPUL VULGAR. Să-i spunem, convențional, Răcnelea. E mult și colțos. Masiv și butucănos. Dacă punem la socoteală și coatele, ocupă trei scaune cu-n singur mandat. Activitatea sa predilectă - și, de altfel, unica - e ca, atunci cînd cineva, și anume un adversar politic, vorbește de la tribună, să-l îngîne, să-l maimuțărească, să-l bruieze sau să-l "apostrofeze". Concepția lui Răcnelea despre apostrofare este una bazată nu pe cerebel, ci pe decibel. Ca să arate oratorului, sălii și, eventual, județului, că el e de altă părere, Răcnelea hăulește. Scoate un fel de onomatopei strașnice și pămîntoase, cam așa: -Uăh! Iha! Niiio! Ee-hă! După care (în timp ce vorbitorul de la microfon își vede de treabă și nu-l ia-n seamă), trece la "fondul" intervenției sale parazitare, care constă în sarcasme filosofice de genul -Hai, băi!! Du-te, băi! Aiurea, băi! E-te, na, băi! Fugi, băi! Cînd e foarte bine dispus - și e tot timpul -, continuă cu un soi de glumă de chirpici, la care întotdeauna rîde primul și singurul, cu un hăhăit lătăreț și ultra-mulțumit de sine.

            TIPUL TEMBEL. Să-i spunem Fonfo. Cînd te uiți la el, îți amintești că ți-e murdar parbrizul, și-ți vine să-l trimiți ca să-i dai de lucru. Arată ca un paznic de pod, dar îi lipsesc subtilitățile aceluia. Confundă țările cu capitalele și instituțiile internaționale cu mărcile de bere. Nu cunoaște bine decît o singură limbă: pe cea de la pantofi. În română se descurcă bine cînd tace, ceea ce-i reușește uneori cu succes. Lipicios ca hîrtia de muște, e prezent la orice sindrofie, și e foarte mîndru cînd se-mpiedică lumea de el. Se simte atît de îndatorat partidului din care face parte, încît dacă partidul ar avea popou, el ar fi în stare să i-l pupe cu presa de față.

            TIPUL SCROBIT. Poți să-i spui, fără grijă, Fairfax. Arborează papioane sclipicioase și sacouri roșii. Se deplasează ca un majordom de casă mare, cu o rigiditate de aparat ghipsat. Te și miri că se poate așeza fără să trosnească. Ideile îi sunt la fel de țapene. Iezuit, aminteri nu prost. Grăiește țuguiat, din vîrful buzelor, cu moliciuni de cadînă și inflexiuni de havaiană. Face frig în jurul lui.

            TIPUL COMIC. Ar putea fi poreclit Țafandache. Pare un amestec sărăcuț făcut la repezeală între Pinocchio și Louis de Funes. Lucrurile - toate cu aparență de third hand - stau pe el ca o pelerină pe o țeavă de doi țoli. Nu se mișcă decît în diagonală sau în zig-zag. În genere, se lovește de orice întîlnește în cale: microfoane, bănci, mamifere, stîlpi, cuiere, geamuri. Articulațiile sale sunt incredibil de mobile, ți-e și teamă, contemplîndu-l, să nu se dezagrege, ca o piesă făcută din jocul "Mecano", cu șuruburile prost strînse: totul în el se clatină, zdrăngăne, se bălăngăne. Un privitor neavizat poate jura că insul e recent picat din lună și că dezmeticirea va dura.

            NOTĂ. Orice neasemănare cu realitatea se datorește lipsei de talent a autorului.


DACĂ AR TRĂI AZI EMINESCU...

Jurnalul național, 11 ianuarie 1999

            Ar constata mîhnit că nici Iliescu n-a fost Ion cel Bun, nici Constantinescu nu e Emil cel Mare.
           
Ar așterne rînduri care ar isca mare scandal. Ar spune, de pildă, așa: „Dați-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoși și avuți - îl prefer statului celui mai liber, în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi" (Timpul, 23 dec. 1877).
           
Citind el prin gazete serioase că leafa medie de azi nu e nici măcar o cincime din cît îți trebuie ca să mănînci într-o lună, ar scrie iar negru pe alb: „Noi credem însă că un sistem care, oricît s-ar îmbogăți «patrioții», are de rezultat moartea reală a unei nații, e tot ce se poate mai rău și mai ucigaș ca sistem" (Timpul, 8 mai 1881). Ar fi la fel de indignat de „augmentabilitatea discreționară a unui budget a/le/ cărui cheltuieli sporesc în realitate, a/le/ cărui venituri se îmflă fără realitate" (Timpul, 22 febr. 1880).
           
Dezamăgit, dacă nu dezgustat, de „ficțiunea parlamentară", ar observa și acum, în era ordonanțelor de urgență, că „regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi mai mult, încît miniștrii au ajuns astăzi în poziția de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de sus" (Timpul, 22 febr. 1880).
           
Ca tot omul cu scaun la cap, ar fi îngrețoșat de vagul și poșirca „tranziției": Chiar dacă epoca formelor goale, care domnește..., s-ar putea explica, deși nu justifica, prin cuvîntul «epoca de tranzițiune», e evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează de a ne întoarce de pe calea greșită, de a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei" (Timpul, 17 febr. 1880).
           
Privind la servilismul cu care se adoptă modele și soluții care nu ni se potrivesc organic („o serie de fraze ieftene, copiate din gazete străine, din discursurile unor politici/eni/ trăiți și crescuți în alte țări, a înlocuit și înlocuiește încă silința de-a învăța singuri; raționamente străine,  răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exercițiul propriei judecăți" (Timpul, 17 febr. 1880), Eminescu ar clama din nou: Ținta noastră a fost totdeauna conservarea elementului național și ocrotirea acestui element contra concurenței excesive și a propriei lui neprevederi" (Timpul, 6 dec.1881). Și, ca un corolar: „Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită fie" (Timpul, 6 aug.1881). Multe jurnale însă l-ar beșteli amarnic pentru asta și l-ar acuza că vrea să rupă coaliția și să ne scoată din Europa. Nu l-ar lua nici un ștab în echipa de gazetari care-l însoțesc peste hotare.
           
Contemplînd mănoasele holdinguri și reclamele galeșe care ne-ndeamnă pe englezește să make things go better, într-o capitală atît de fandosită, încît nici hotelul din buricul tîrgului nu se mai cheamă „București", ci „Bucharest", Eminescu ar mai scrie o dată: „Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de desvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămîie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămîie și pentru viitor norma de desvoltare a țării și să pătrundă pururea această desvoltare. Voim statul național, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană" (Timpul, 17 dec. 1881).
           
Viziunea sa era una de demnitate și dominanță națională, nu etnocratică, și de aceea era lipsită de șovinism - punînd doar condiția elementară ca individul, de orice viță ar fi, să fie loial, fidel și devotat țării: „Noi credem că e mai mult ori mai puțin indiferent dacă oamenii care supun desvoltarea lor proprie desvoltării naționale a României sunt, în orice caz, de origină pură traco-rornană sau dacă, într-un număr de cazuri, această origine nu este atît de proprie" (Timpul, 17 dec. 1881).

            Dacă ar trăi azi Eminescu, ar fi foarte înjurat și probabil că ar înnebuni mai repede.


"MINERIADA" FONICĂ

(Cuvînt în ședința comună a Senatului și Camerei Deputaților)

 22 ianuarie 1999, plenul reunit al Senatului și Camerei Deputaților.

            Stimați colegi, în ziua de luni, 18 ianuarie, am dat publicității (adică principalelor agenții de presă și, direct, principalelor cotidiane centrale și cîtorva din provincie) următorul comunicat, în care concentram punctul meu de vedere înainte (subliniez: ÎNAINTE) de derularea oricăror ostilități. Comunicatul suna astfel:         

            După părerea mea, Guvernul a luat-o pe o pistă greșită în rezolvarea conflictului din Valea Jiului. Toată desfășurarea de forțe, de un caraghioslîc trist uneori, amintind de obstacolele din basmele românești, e absolut inutilă. Guvernul s-a angajat într-un "război" - și rău a făcut. Dacă va fi "război", îl va pierde, din simplul motiv că nu are voie și nici temei să lupte. Moralmente, disperarea minerilor e superioară argumentelor Executivului, exprimate prin pietroaie, gîlme de nisip și urîte șicanări asfixiante din elicoptere. Ceea ce trebuie să așeze Radu Vasile în fața minerilor e inteligență, rațiune, diplomație, bună-voință, dragoste de om și o țîră de viitor pentru ei. NU jandarmi și scuturi, pentru că, una din două: ori, ferească Dumnezeu, se va lăsa cu bătaie și sînge, și atunci Guvernul e pierdut și țara în haos; ori minerii vor trece ca prin brînză, și atunci ajungem la ce spuneam la început: mascaradă belicoasă fără sens.
            În locul primului-ministru, aș sta la discuții cu minerii zi și noapte, chiar și acolo unde sunt acum. Nu e loc de țîfne și nici de mizat pe blindate: acestor oameni li s-a luat viața de sub picioare, nu e un meci "Dinamo"-"Jiul"! (București, 18 ian. 1999).

            Iată că, în al 14-lea ceas, premierul se duce acolo unde trebuia să fie încă de acum o săptămînă! Tîrziu, condamnabil de tîrziu! Nu pot ignora adevărul că: minerii au plecat spre București pentru că nu s-a dus Bucureștiul la ei! Și nu e prima oară, în istoria post-’89, cînd se face greșeala asta! Dacă la Petroșani, dacă în defileu, dacă la Tîrgu-Jiu, dacă la Costești se afla în fața minerilor Radu Vasile și NU trupe cu bastoane și grenade asfixiante - televiziunile lumii n-ar fi avut de transmis decît imagini plicticoase cu o masă la care se stă de vorbă, nu secvențele acelea oribile, de ev mediu, de un senzațional rușinos pentru noi toți. Cine trimite bastoane, în loc de argumente, înseamnă că acceptă cu inconștiență starea de "război", de cotonogeală generală, în care situația se pierde fatalmente de sub control, la război ca la război, și orice nenorocire e posibilă. Trimițînd bastoane în loc să-l trimită pe primul-ministru, Executivul era dator să prevadă consecințele: bastoanele crapă țestele, nu le luminează; bastoanele împing oamenii în spital sau la morgă, nu la masa verde. Aroganța, încăpățînarea și incompetența diplomatică au produs aceste efecte dezastruoase. În esență, lipsa de omenie profundă. Zeci de ore de discuție ERAU MAI BUNE decît să curgă o singură picătură de sînge al jandarmilor, al polițiștilor sau al minerilor. Mai bine să fi LEȘINAT de oboseală la masa de discuții primul ministru și echipa sa, decît să avem săteni, mineri și oameni în uniformă cu capetele sparte. Cine înlocuiește diplomația cu războiul, e culpabil de sîngele vărsat și de pagubele produse, imediat și pe termen lung. Și decît să facem "reforma" cu tancurile, mai bine lipsă! Nu oamenii sunt pentru reformă, ci reforma pentru oameni! O viață nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viață (Malraux). Decît să se încaiere români cu români, prefer să pierdem bani. Pacea socială și reputația noastră de țară civilizată costă infinit mai mult decît blestematele alea de miliarde.

            Chiar și acum se greșește! Aud că se fîțîie tancuri pe la Rîmnicu-Vîlcea. Nu e corect. Să-i înfrîngi pe mineri cu armata e ușor. Dar datoria unui guvern responsabil e să-i liniștească pe acei oameni, să le dea o certitudine, cît de mică, a zilei de mîine, nu să-i învingă militărește. Ar fi o victorie a la Pyrhus. Chiar acolo unde minerii NU au dreptate, nu cu mitraliera îi vom convinge. N-am auzit, în istorie, ca mitraliera să fi lămurit pe cineva. De ce să exhibăm blindate, cînd mai sunt de jucat atîtea cărți ale rațiunii? A discutat Radu Vasile cu minerii? A discutat președintele? Tancurile trebuie scoase numai dacă s-au epuizat ABSOLUT toate soluțiile de dialog. Or, iarăși, ca și în ‘90, ca și în ‘91, autoritățile au sărit peste multe etape. Dacă, după runde lungi de negocieri cu Radu Vasile și, de ce nu?, și cu suprema autoritate în stat, președintele Constantinescu (care, pentru a salva ce se poate salva, ar putea să meargă și el acolo: datoria sa e să facă pace în țară, nu păruială), dacă, după zile de discuții cu aceștia, minerii sunt de rea-credință și pleacă totuși spre București (lăsîndu-i în urmă pe președinte și pe premier), atunci și numai atunci sunt de acord cu orice soluție de oprire a lor, pentru că n-ar mai fi dubii că se încearcă o lovitură de stat, dar și în această ultimă situație, aș prefera o strategie de viclenie și nu una sîngeroasă.

            În concluzie: nu vreau ca minerii să fie întreținuți de ceilalți români, dar vreau (pentru că nu sunt proști!) să fie convinși de asta, nu să fie bătuți. Guvernul care reușește acest lucru e bun pentru țară; cel care nu, nu!
 

*

            Pentru a citi cu voce tare acest text, îmi trebuie maximum 6 minute. Ca senator independent, aveam dreptul la 3 minute. D-l senator Nicolaescu îmi cedase timpul d-sale: total 6. Cu 3 primite de la PUNR și încă 3 de la PDSR, beneficiam de 12 minute. Totuși, după numai 3 minute, d-l Petre Roman m-a întrerupt, șicanîndu-mă apoi continuu pînă la sfîrșit. E firesc să fiu indignat, cînd într-o ședință care începe cu întîrziere de o oră, într-o ședință a cărei pauză, anunțată de 15 minute, se întinde alte 60 de minute, într-o ședință cu un subiect gravissim, sunt împiedicat să vorbesc 6 minute, deși aveam 12, și milioane de telespectatori sunt obligați să asiste la această hărțuială meschină și nedreaptă.
            Trebuie să mai pomenesc un aspect, dezgustător, pe care telespectatorii nu l-au putut vedea și nici auzi (din cauza microfoanelor unidirecționale ale Televiziunii, care estompează aproape complet ceea ce este în spatele lor): după primele mele fraze, un mare număr de parlamentari ai Puterii au început să țipe, să urle (unii veneau la tribună cu tot felul de glume proaste) și, mai ales, să bată fără-ncetare cu palmele în pupitre, și au ținut-o așa pînă la capăt, stîrnind un vacarm oribil, un fel de "mineriadă fonică". Chiar și din partea opoziției, o astfel de manifestare "tribală" ar fi penibilă. Dar cînd ea vine de la cei care dețin puterea, denotă un primitivism catastrofal. Nu te poți aștepta la nimic bun de la niște parlamentari ai Puterii care nu-s în stare să asculte o opinie, diferită de a lor, fără să se comporte ca niște cimpanzei dopați.


ÎN JURUL ȘI-N MIEZUL „MINERIADEI“

            Jurnalul național, 1 februarie 1999

            LOVITURĂ DE STAT? Minerii au strigat zile-ntregi că, dacă nu vine prim-ministrul acolo, pleacă ei la București. Ce „lovitură de stat" e aceea „anunțată" cu mult înainte? Unde, în secolul 20, s-a mai dat o „lovitură de stat", pornindu-se pe jos cale de sute de km și cu mîinile goale?

            PROIECT Cei care au decis să trimită la fața locului NU pe primul-ministru să discute și să calmeze lucrurile, ci polițiști și jandarmi, cu bastoane și asfixiante, cum anume și-au închipuit că se va desfășura întîlnirea celor două „tabere"? Cum arăta „proiectul" lor? E foarte importantă această întrebare. Și-au imaginat cumva că minerii, la vederea flăcăilor cu pricina, vor scoate un OH! de groază, unanim, și vor face stînga-mprejur; luînd-o la sănătoasa înapoi, ca un țînc în fața unui bau-bau? Dacă și-au făurit această iluzie, înseamnă că sunt periculos de proști, pentru că habar n-au de psihologia mulțimilor înfierbîntate și de cea a minerilor în special. Să analizăm cealaltă variantă. Să zicem că au presupus că Poliția și jandarmii vor fi feroce. Rezultă că s-au așteptat (și, deci, și-au dorit) o bătălie pe viață și pe moarte. Iată de ce: scopul minerilor era doar să treacă, nu să-i nimicească pe cei din fața lor. Astfel că, în timp ce 2-3.000 s-ar fi luptat la sînge cu cei 2-3.000 (să zicem) din fața lor, ceilalți i-ar fi putut ocoli, pe flancuri, nestînjeniți. În ipoteza că forțele de ordine i-ar fi lăsat lați pe „inamicii" lor direcți, ar fi trebuit să se ia și după cei care le depășiseră și să-i facă și pe aceștia terci, pînă nu mai mișcă. Oricum am lua-o, proiectul apare ca unul demențial, un adevărat măcel. Să preconizezi o încăierare a 15.000 de oameni cu alte mii înseamnă să nu ai pic de simț al maselor, pic de simț politic, să visezi în termeni de carnagiu.

            PREOȚI În ziua de miercuri, 20 ianuarie, am avut o convorbire telefonică cu PF Patriarh Teoctist, pe care l-am rugat să-și folosească autoritatea pentru a obține ca în fața minerilor, dacă nu se duce cel pe care-l așteptau, măcar să meargă preoți cu crucea în mînă, nu jandarmi cu bastoane. PF Patriarh era apropiat de acest gînd, a primit cu multă bunăvoință sugestia mea și am constatat cu bucurie că i-a și transpus în faptă esențialul.

          PEDEAPSĂ? Dacă-i pedepsim pe mineri, atunci trebuie pedepsiți, simetric, și cei care i-au incitat și i-au provocat. Pe ce temei oficial și legal a fost respins, cu Poliția, Miron Cosma de la negocierile din sediul Guvernului? Unde a fost tactul politic, atunci cînd s-au emis acele declarații arogante și ațîțătoare („nu discutăm cu-n infractor", „cumpărăm cărbune din străinătate")? De ce, nici la ultima invitație, înainte ca minerii să se pună în mișcare, Radu Vasile nu s-a dus să-i liniștească? Cine a dat semnalul violenței, trimilînd în fața unor manifestanți cu mîinile goale, care nu atacaseră nimic și pe nimeni, grenade asfixiante și bastoane? Pedepsirea unilaterală va ține țara în crunte tulburări sociale.

            OPRIT... Am citit prin ziare că premierul „ar fi vrut să se ducă în Vale", dar „n-a fost lăsat". Ciudat! Cine, mă rog, e șeful său? Cine putea să-i interzică, cine putea să-l oprească? Cine oare?

            CONTRADICȚIE ȘI ACORD Bag seamă cu mulțumire că, deși revista la care este editorialist are o poziție violent contrară, Mircea Dinescu nu-și dezminte bunul-simț și vede „greva muncitorească, transformată DE GUVERN (subl. mea, GP) în răzmeriță națională" (Academia Cațavencu, 26.I.'99) exact în aceiași termeni ca și mine: „Dacă ar fi avut fler și-ar fi țîșnit din bîrlogul din Piața Victoriei mai devreme cu o săptămînă, negociind cu minerii la ei în ogradă, mireanul Radu Vasile și-ar fi putut pune pe blazon imaginea vulpoiului mustăcios și șiret" (id.). Taman asta am spus și eu mereu: dacă Radu Vasile se ducea acolo de luni, penibilele și dureroasele epopei de la Bumbești și Costești n-ar mai fi existat. Minerilor trebuia să li se arate, pînă la capătulcapătului, CU VORBA ce-se-poate și ce-nu-se-poate, nu CU GHIOAGA.

            RĂZBOI? Tot timpul s-a vorbit, de către mințile inflamate, în termeni de „război" (iată, de pildă, sintagme ale fostului, ministru de interne: „din punct de vedere militar a fost un eșec“, „au fost împuterniciți cu operațiunea militară“ etc. – Evenimentul zilei, 25.I.’99). Totuși, minerii erau niște oameni care, atît în fața Regiei, cît și pe șosea, demonstrau, pentru locuri de muncă și salarii. Chiar dacă ceea ce cereau ei era prea mult, oare nu era normal să negociezi cu ei (cum s-a și-ntîmplat pîn-la urmă, prea tîrziu), decît să inițiezi (tu, Guvern) ciomăgeala, trimițînd jandarmi cu grenade și bîte? (De altfel, ce semn mai bun că am dreptate și că Guvernul n-a procedat în acord cu simțămîntul general, decît recentul sondaj IMAS, conform căruia 65% din populație a dezaprobat folosirea forței împotriva minerilor?).

            POLITICA RESENTIMENTARĂ  Nici mie nu mi-a plăcut și n-o să aprob vreodată ce au făcut minerii în '90 și-n '91. Dar nu păstrez nici un fel de pică, nici un fel de ranchiună. Minerii de acum și cauza lor sunt radical diferite de ce a fost în '90-'91. Prea mulți însă vorbesc azi în numele unei logici resentimentare, cu ură față de mineri. Dezamorsarea, în numai patru ore, de la Cozia, i-a lăsat plini de turbare și venin. În spirit de răzbunare („trebuie să le-o plătim minerilor"), ei regretă că forțele de ordine n-au fost dure, ar fi vrut o reprimare în baie de sînge. Eu susțin că poți să faci „reforma“ în Valea Jiului (și oriunde!) numai după ce convingi oamenii că e bine și după ce le pregătești o alternativă, o șansă pe care o acceptă. Altminteri, totul e o barbarie, fie și cu perfecte justificări economice.


ÎN JURUL ȘI-N MIEZUL “MINERIADEI” (II)

 Jurnalul național, 8 februarie 1999

            Un scriitor, care de altminteri mi-e simpatic, fiindcă-i talentat și spiritual, se întreba deunăzi, apropo de intervențiile mele în chestiunea „mineriadei", cum de “țin" eu cu o “parte, cînd am fost ales senator pe listele “celeilalte". Nu știu dacă voi fi crezut, dar jur că la primul contact cu această idee n-am priceput nimic și am rămas perplex. Nu vedeam care-i o "parte" și care-i "cealaltă". Cînd am înțeles, am simțit o mare tristețe. Aveam de-a face cu viziunea tip "meci", care-pe-care, ori-noi-ori-ei. I-am răspuns în ziarul cu pricina, aici dezvolt doar cîteva gînduri colaterale.
            Carevasăzică în joc ar fi fost două părți: Guvernul (adică partidele de la Putere) și minerii (adică partidele din Opoziție). Scriitorul-gazetar a perceput că eu aș "ține" cu minerii. Deci cu Opoziția. (Altcineva chiar mi-a șoptit: „-Cred că discursul tău de la sesiunea extraordinară, pe care l-ai reprodus în Jurnalul național", era o «poliță» plătită PNȚCD-ului!". Iată un mod de a gîndi complet străin de firea mea, de mentalitatea mea, de spiritul meu. N-am polițe de plătit, fiindcă nu țin ranchiună. Nu m-am lăsat dus pe drumul pe care PNȚCD a vrut să se înfunde. Am vrut întotdeauna binele PNȚCD-ului și am încercat, cît i-am fost membru, să-l determin să facă binele. În chestiunea națională - una din cele mai importante azi - am și spus, de atîtea ori: prefer să pierd partidul, decît să pierd partida!
            Iar cînd PNȚCD greșea și greșea grav - i-o spuneam, atunci ca și acum).
           Nu cred că adevărul poate să aibă culoare de partid. Orice s-ar întîmpla în România și în orice partid aș fi vreodată, n-aș putea să spun decît adevărul așa cum îl văd cu ochii și cu mintea mea. Dacă aș fi într-un partid care e la putere, și opoziția ar avea dreptate în cutare chestiune, aș fi primul care ar recunoaște acest lucru. Și aș cere partidului meu să se comporte în spiritul adevărului. Altfel, dacă se merge pe "adevăruri de partid", lumea va acumula numai dispreț pentru pluripartitism și pentru politică în genere.
            Or, care era adevărul în cazul nostru concret? Că NU trebuia să se lase cu bătaie. Orice, numai violență nu. Eu nu "țineam" cu minerii. Ceea ce ceruseră ei (10.000 de dolari... 500 de dolari... două hectare. . . etc.) mi se păruse aberant. Dar de la dezacord și pînă la a trimite bastoane contra lor e un pas pe care nu l-aș fi făcut niciodată.
            Dacă e să gîndim în "părți", apoi eu vedeam cu totul altfel părțile implicate acolo. La un pol, o triadă, solidară, compusă din guvern-mineri-imaginea României. La celălalt pol, oamenii sau cercurile care au interes ca României să nu-i meargă bine. Eu "țineam" cu primul pol. Țelul meu, din prima clipă, a fost ca guvernul României să se poarte cumsecade, să facă o figură onorabilă și înțeleaptă. Dacă Radu Vasile se ducea luni la Petroșani, și nu abia joi la Cozia, România se prezenta azi mai bine în ochii lumii. Să-ți arăți mușchii, în caz de conflict, e primitiv. Să arăți minte e mai greu. A lăsa 15.000 de oameni exasperați să se pună în mișcare, în loc să mergi tu la ei, înseamnă a proceda fără minte. Țelul meu, apoi, era ca minerii să fie calmați. Nu să le fie satisfăcute revendicările nerealiste. Dar refuzul să fie cu vorbă, cu confraternitate, cu logică, nu cu gaze. Da - confraternitate. Minerii nu sunt inamicii noștri. Ci români necăjiți, la fel de îndreptățiți să fie ascultați și luați în seamă ca și profesorii, ca și pensionarii, ca și studenții, ca și medicii. Am constatat ceva oribil: că mulți intelectuali îi privesc pe mineri cu resentiment și chiar cu ură. De aici, grozăviile care s-au rostit: “tentativă de lovitură de stat”, “atacarea instituțiilor democratice”, “stare de urgență”. Asemenea vorbe fără fond au turnat benzină peste foc. Și mai toarnă încă.
            Unii vor să se facă „reforma" aruncînd apa din copaie o dată cu copilul. Cînd se vor lovi cu capul de pragul mileniului, vor înțelege, poate, cît de nesăbuiți au fost.


 SONATA ALBASTRĂ - CA SITUAȚIA

(Un triptic în trei registre)

 Jurnalul național, 15 februarie 1999

Făclie și lămpaș

       E la modă, azi, prin unele zone intelectuale, să te arăți siderat, epuvantat, oripilat de mineri. Cu cît ți se face părul mai măciucă și pielea mai găină, cînd vine vorba de ei, cu atît ești mai tobă de carte. Un frison și o grimasă fac cît o licență și un doctorat. Nu poți să fii un eseist rasat dacă nu vezi, în plecarea lor din Petroșani, un Lidice, un Oradour, un Ip, un Coventry, o Dresdă. Un puah! echivalează cu o butadă. Nu trăiești întru Spirit dacă nu te cutremuri de gradul 7 că li s-a permis, oroare!, să meargă pe șosea. N-ai contact cu Absolutul dacă nu predici că poliția și jandarmii trebuia să-i facă praf, terci, chisăliță. Nu te crede lumea un amant al Ideii dacă nu clamezi că bastoanele și gazele asfixiante erau simboluri catifelate ale Înțelepciunii, ale Dialogului și ale Păcii Sociale, în timp ce mîinile goale și chemările la negocieri ale minerilor erau scîrbavnice katiușe kaghebiste.        
 

Profesor și lege

            Sunt unul dintre “autorii” Statutului personalului didactic, în forma sa finală și promulgată. Împreună (și în bun consens - dincolo de culori partinice) cu Comisia pentru Învățămînt a Senatului, pe care o prezidam la vremea elaborării lui, am inclus în el niște sporuri la salariile rahitice ale profesorilor. M-am bătut cu Finanțele ca aceste sporuri să se acorde toate deodată, nu eșalonat în cîțiva ani. Și am cîștigat. Pe hîrtie. Statutul a devenit lege. Lege a statului român. Care stat pretinde cetățenilor lui să respecte legea. Dar n-o respectă el însuși. Acesta e purul adevăr. Statul român încalcă fără rușine Statutul personalului didactic, aprobat prin Legea nr.128 din 12.07.1997. Statul român dă, chiar el, tonul nelegiuirii. Mai precis, cei trei infractori sunt: Ministerul Învățămîntului, Ministerul Finanțelor și Ministerul Muncii șI al Protecției Sociale. Învățămîntul românesc, victimă neluată în seamă în propria-i țară și de către propriul ei stat, e nevoit - prin sindicatele sale - să se adreseze instanțelor internaționale (Tribunalul de Ia Haga) ca să-și capete drepturile conferite de lege.
 

Guvern și popor

          E clar, se vede cu ochiul liber: poporul ăsta nu e bun. Nu e cel care ne trebuie. Păcat de-așa guverne zeiss, că strică orzu' pe gîște. Ce să facă ele cu un asemenea popor nereușit? Nu e o.k., nici în ansamblu, nici pe bucățele. Poftim, dacă-l luăm laolaltă - votează aiurea!: în loc să pună ștampila pe un singur partid, își bate singur cuie-n talpă și înghesuie la guvernare vreo 4-5, de prost ce e, ca să le oblige să se calce pe bombeuri și să se păruiască. Să nu dai cu el de pămînt?! Privit pe fragmențele, e și mai aiurea. Țărani? Care țărani, unde-s țăranii ăia smeriți și căciuliți de care avem noi stringentă nevoie? Ăștia de la țară-s niște apucați, nu le ajungi nici cu prăjina la nas, vor titluri de proprietate, vor pămînt, vor unelte - n-ai cu cine te-nțelege. Sau profesorii! Păi, ia să ni se dea nouă niște profesori așa cum scrie la carte, d-ăia care mănîncă o ridiche pe zi, țin creta într-o mînă, umbrela în cealaltă și opaițu-n dinți și predau zîmbind și la o grade în clasă! Mamă-mamă, ce reformă i-am trage, de-ar zbîrnîi, și ne-ar pune FMI-uI la panoul de onoare! Dar parcă doctorii-s mai breji?! Habar n-au să opereze la lumînare, să lepșească un chirpici în tavanul saloanelor, să facă o injecție fără seringă, să dibuie niște ierburi de leac, să pună colea un carton dacă a pleznit geamul Ia spital de frig, nimic. Și la așa medici, așa pacienți: îi pui 3 într-un  pat, nu, că vor cîte 1 - dar dacă le dai cîte 1 fel de mîncare, nu că vor cîte 3! Ăsta-i popor? Unul din patru e pensionar, îl caută cine-l caută pe acasă, dar el umblă brambura după “compensare”, după resturi prin pubele, după loc de veci, că-i și scîrțar, vrea chilipir. Ca să nu mai vorbim de șoferi sau de mineri sau de studenți sau de polițiști sau de toți ceilalți, ce s-o mai lungim - ab-so-lut imposibili, inutilizabili, impracticabili! Cu poporul ăsta nu se poate face treabă ca lumea. Poporul ăsta ar trebui să-și dea demisia. Și după aceea, să se auto-suspende. De ce-o găsi: de-o cracă, de-o grindă, de cîrligul lămpii...


 CUM VĂD EU PARLAMENTUL

 Jurnalul național, 1 martie 1999

            SUMA FORFETARĂ. Parlamentul nostru e compus din două Camere: Senat și Camera Deputaților. Senatul are 143 de membri, Camera Deputaților, 343. Condițiile de acces în cele două Camere sunt diferite. Ca să fii ales senator, e nevoie de circa 70.000 de voturi. Ca să fii ales deputat, doar de vreo 30.000. O altă diferență e în legătură cu mînuirea banilor afectați cheltuielilor pentru biroul parlamentarului (chirie, curent, telefon, fax, benzină, salariul șoferului și al șefului de birou etc.): la Senat, acești bani sunt gestionați de administrația Senatului, în timp ce la Cameră, deputații capătă o sumă forfetară frumușică, din care plătesc toate acestea, fără să fie obligați să probeze, cu documente contabile, modul de folosire a banilor, decît în mică măsură. Întrucît, în opinia publică, această sumă forfetară, pe care deputații o primesc în mînă, a fost percepută ca "lipită" de salariul parlamentarului, s-a creat impresia unui salariu exorbitant. Chiar dacă o bună parte din deputați folosesc corect suma cu pricina, ar fi, după părerea mea, mult mai bine pentru imaginea Parlamentului dacă s-ar proceda la Cameră ca și la Senat, astfel ca alesul poporului să nu aibă a face cu manipularea banilor.

            SALARIUL. Salariul unui parlamentar este mare, pentru România de azi (dacă nu comparăm cu salariile aberante, nerușinate, de la Regiile Autonome, care se comportă ca niște state în Stat). De pildă, pe februarie un parlamentar a avut, pe hîrtie, cca 11 milioane, din care în mînă i-au revenit cam 6,5 milioane. Ținînd cont și de prestigiul poziției, dar și de posibilitățile țării, socot că mai decent ar fi fost ceva în jur de 4 milioane. În afară de asta, salariile primite de parlamentari (ca și de tot aparatul Parlamentului) ar trebui făcute publice cu regularitate, lună de lună - ca și, de altfel, toate salariile din sfera ne-privată, așadar inclusiv cele de la Regii. E revoltător ca bani publici să fie distribuiți confidențial.

            ANOMALIE. Prerogativele și veniturile (dacă excludem posibilele incorectitudini generate la Cameră de suma forfetară) ale senatorilor și deputaților sunt egale. Cred că orice cititor va sesiza că această situație este o anomalie. Condițiile de "concurs" (ca să zic așa) sunt inegale (ca să intri în Senat îți trebuie 70.000 de voturi, față de doar 30.000 la Cameră), dar, o dată "admis", în ambele părți sunt aceleași drepturi, și din punct de vedere politic, și din punct de vedere material - ceea ce e absurd.

            PLEONASM. Din această absurditate derivă nenorocirea cea mare: noi avem un Parlament pleonastic. Cu două camere care fac exact același lucru, nu simultan, ci pe rînd. Asta duce la un proces legislativ înfiorător de lung și greoi. Dacă am fi vrut să ne punem singuri bețe în roate, nu puteam inventa ceva mai bun. Fiecare Cameră ia de la capăt ce a făcut cealaltă (ceea ce durează luni de zile, chiar ani), după care se intră în a treia etapă: medierea într-o comisie mixtă, adică punerea de acord a diferențelor ivite. Ba, mai nou (apropo de Ordonanța 36), constat că se poate ivi și o a patra etapă intermediară: întrucît Camera a introdus noutăți, se pretinde că Senatul trebuie să le discute din nou în plen, ca pe o lege originală. Apoi altă mediere, după care urmează promulgarea (sau returnarea la Parlament) de către președinte ș.a.m.d. În halul acesta tîrîit, nu vom ieși la lumină. Soluția, în viziunea mea, e fără echivoc: ori reducem camerele la jumătate ca număr de membri și dăm Senatului ultimul cuvînt; ori, și mai bine, trecem la un Parlament unicameral. Argumentul că acest parlament unicameral ar putea greși e fals, întrucît oricum există furci caudine ulterioare: Consiliul legislativ, Curtea Constituțională, Președinția.

            VOTUL.  Așa cum e structurat acum sistemul electoral (cu vot pe liste), oamenii care pătrund în Parlament nu sunt, de fapt, aleși de cetățeni, ci de partide. Ele decid cine e primul și cine-i al șaptelea pe listă, adică cine va intra și cine nu. Asta stimulează servilismul și gregaritatea de partid: ca să se aleagă și-n legislatura următoare, parlamentarul are interesul să fie bine văzut de șefi, nu de populație. Indiferent la pulsul țării, el va face sluj (am văzut numeroase  cazuri) la directivele conducerii. Ieșirea din această mlaștină este votul uninominal, prin care cetățeanul chiar hotărăște pe cine trimite în Parlament.

            PRAGUL.  Se vorbește de ridicarea pragului electoral la 5%. Această ridicare ascunde însă un pericol major: acela de a lăsa o parte masivă, semnificativă, a electoratului FĂRĂ reprezentare în Parlament. Să spunem că se decide pragul de 5%. Au loc alegerile. Cîteva partide (3-4) scot peste 5%. Cele de sub linie ar putea arăta astfel: un partid cu 4,80. Altul cu 4,50. Altul cu 4. Vreo două cu 3 ș.a.m.d. Dacă adunăm aceste procente (ipotetice, dar foarte plauzibile în configurația politică actuală), constatăm că se poate ajunge ca pînă la UN SFERT din populația țării (cea care a votat cu partidele mai mici de 5%) să nu aibă reprezentanți în parlament. Deci, această ridicare a pragului nu e deloc în avantajul populației, ci numai în avantajul partidelor mari care, prin redistribuire, vor lua voturile celorlalte. Disponibilitatea societății noastre către mai multe opțiuni posibile este un cîștig în sensul rafinamentului, al nuanței, în contrast cu maniheismul inițial. Intr-o lume care abia de 10 ani și-a regăsit libertatea, partidele trebuie să piară "natural", prin lipsa de prestigiu doctrinar și moral, nu prin anihilare aritmetică forțată. De aceea, consider că pragul trebuie să rămînă cît este, 3%. 


  DE CE A DISPĂRUT EMISIUNEA "DOAR O VORBĂ SĂȚ-I MAI SPUN"?

 Jurnalul național, 8 martie 1999

            Multă lume mă întreabă de ce, începînd de azi, TVR nu mai difuzează emisiunea "Doar o vorbă SĂȚ-I mai spun". La serviciul de Relații cu Publicul al Televiziunii Române întreabă și mai mulți; mi s-a spus (neoficial) că e un adevărat "bombardament" telefonic de mirări și proteste, la care personalul de acolo nu prea știe cum să facă față, bîiguind tot felul de vagi explicații evazive. La asta aș putea adăuga, cu toată modestia, numărul mare de scrisori pe care le-am primit, în care se exprimă, pe un ton mai mult sau mai puțin indignat, aceeași nedumerire. Voi încerca să dau un răspuns în rîndurile care urmează. Unii s-ar putea să nu înțeleagă de ce nu l-am dat chiar în emisiune, la televizor. Motivul e unul de bun-simț: așa cum se întîmplă mai peste tot la noi, lămuririle oficiale nu au deplină transparență, de aceea nici eu nu am certitudini categorice, ci doar bănuieli întemeiate. Îmi pot îngădui să le formulez explicit într-un articol de ziar, dar să le introduc în emisiune am avut scrupule, mi se părea lipsit de fair-play. Judece alții dacă am greșit. În emisiune am spus doar că nu mi-s clare rațiunile Televiziunii și că, dacă ele sunt realmente respectabile, sunt gata să le respect, cînd le voi ști.

            Oficial (adică prin vocea d-lui Titus Munteanu, director de programe și a d-nei Irina Corbu, de la Relații cu presa) mi s-a comunicat că motivul este "schimbarea grilei de programe". D-l Munteanu m-a lăsat cu delicatețe să înțeleg că nici audiența emisiunii mele nu mai e cum a fost, a mai scăzut adică, și a avut și gentilețea de a-mi propune o întîlnire în care să discutăm o eventuală altă modalitate de colaborare. Am apreciat gestul, deși nu-s convins că e mai mult decît o formulă de politețe. Pentru că eu, unul, mai cartezian, mai de modă veche și mai conservator, nu pricep: de ce e nevoie de "altă" modalitate, dacă o avem pe aceasta, bine impusă, populară, și care e departe de a fi epuizată? Audiența? Bine-nțeles că e posibil să fi scăzut, față perioada "de vîrf" a acestei emisiuni, cînd era în fruntea "topului" (spun asta bizuindu-mă pe documente de studiu al receptării primite chiar de la TVR) și atingea cote de audiență similare cu meciurile de fotbal. O astfel de emisiune, după ce a fost în pisc, e normal să coboare pînă la un nivel rezonabil, instalîndu-se (ca audiență) pe un "platou". Să nu uităm că e o emisiune de cultură: nu e nici telenovelă, nici finală de campionat mondial, nici mineriadă în direct. Cantitatea încă mare de reacții de răspuns, pe săptămînă, la "Doar o vorbă SĂȚ-I mai spun", recte scrisori (ca și conținutul dominant favorabil al acestora) mă făceau să cred că nu vorbeam în gol și că emisiunea are un public stabilizat și fidel, destul de amplu stratificat din punct de vedere sociologic (elevi, studenți, profesori, preoți, funcționari, militari, muncitori, patroni, țărani, pensionari etc.). O asemenea emisiune, de numai 300 de secunde, își face efectul doar în maniera "picăturii chinezești", adică pe termen lung. Întrerupînd-o în plină activitate, ne situăm în "fatalitatea" specific rom
ânească, a zidului părăsit / și neisprăvit din balada Meșterului Manole.

            Cît despre schimbarea "grilei", asta ce va să zică? Schimbi tot ce ai de schimbat, în funcție de niște puncte fixe. În nici un fel de "grilă", un intermezzo de 5 minute nu putea constitui un obstacol real, încăpea oriunde. Dacă sunt mîndru de ceva, este principiul acestei emisiuni, care a fost o noutate absolută: 5 minute, 365 de zile pe an, cultură pe un spațiu mic, dar dens, și de o continuitate implacabilă.

            Așadar, avînd acestea în minte, am tot dreptul să bănuiesc că desființarea emisiunii "Doar o vorbă SĂȚ-I mai spun" se încadrează în curentul de "represalii" la adresa mea (pentru că sunt un intelectual cu o privire critică asupra erorilor Puterii), care a început cu excluderea din PNȚ-CD, și a continuat cu înlăturarea de la președinția Comisiei pentru învățămînt, cu eliminarea din Comisia pentru integrare europeană, cu diverse calomnii prin gazetele de osanale guvernamentale, cu șicane parlamentare, ba chiar, sui-generis, și prin tentativa de suprimare a cronicii literare din revista de cultură Dilema. Ar fi trebuit să mă aștept, după cum ar trebui să mă aștept la altele, și mai rele. Știți basmul românesc: Împăratul o adoră pe cea care, lingușitoare, zice că-l iubește "ca soarele de pe cer" și o oropsește pe cea care, sinceră, spune doar "cît sarea în bucate".


  E FOARTE RĂU
 

Jurnalul național, 22 martie 1999

            Șase ani am tot criticat "regimul Iliescu". Am ținut cu Convenția, convins că va fi mai bine. I-am făcut campanie președintelui Constantinescu la Cluj, îmbrățișîndu-mă patetic cu d-na Doina Cornea, pe uralele a 10.000 de oameni entuziaști, am fost cu el și la Polivalentă, în București, asigurînd mulțimea, la fel de voios surescitată, că aceasta e calea. M-am înscris la țărăniști, sperînd că acolo, între cei care au înfundat temnițele comuniste pentru un ideal, este lumina, adevărul, dreptatea. M-am înșelat. (După un an și jumătate, ei m-au dat afară –  "ei", adică vreo 7-8 oameni care probabil crăpau de invidie – întrucît, deși partid NAȚIONAL, preferau liniei sobru și decent naționale, linia șerpuită a calculului politicianist).
            Nu e mai bine. Din toate punctele de vedere, e la fel de rău sau mai rău. Nu e mai multă pîine, nu e mai multă dreptate, nu e mai multă transparență, nu e mai mult prestigiu, nu e mai multă onestitate, nu e mai multă demnitate națională, nu e mai multă ordine.

            Să le luăm pe rînd. Pîine? E săritor în ochi că se trăiește mai greu și mai nesigur decît între ‘90 și ‘96. Puterea de cumpărare a scăzut înfiorător, impozitele sunt demente și lovesc la fel de barbar și în lefegiu și în întreprinzător. Incertitudinea atinge cote nevrozante: oamenii văd cum bănci care au dat miliarde pe daiboji și ochi frumoși sunt "ajutate" cu banii lor; văd cum, de pe o zi pe alta, leul nu mai înseamnă nimic: cu leafa cu care azi îți puteai cumpăra o bicicletă, mîine nu-ți ajunge de o trotinetă; văd cum ne "sudamericanizăm" din oră-n oră: o mînă de miliardari și puhoaie de nenorociți care caută prin pubele.

            Dreptate? Cînd pentru 10.000 de lei se iau 6 ani, în timp ce marii devalizatori ai băncilor (milioane de dolari, "credite neperformante") sunt lăsați să zburde pe la recepții și alte simandicoșenii? Cînd de Ilie Ilașcu nu-i pasă nimănui "de sus", în timp ce Miron Cosma e translat, prin sugestie politică, de la 18 luni la 18 ani? Cînd nenumărați jurnaliști au fost băgați în închisoare (unii mai sunt și acum), ceea ce pe vremea lui Iliescu, cu toate păcatele lui, nu s-a întîmplat niciunuia? Cît privește Televiziunea Națională, părtinitoare cu PDSR era înainte, părtinitoare fățiș cu Coaliția e acum, ceea ce e indecent într-o țară "54-46". Iar Parlamentul e la fel de tîrîie-brîu în ineficacitatea sa și în lipsa de funcționalitate, dînd electoratului impresia de bani aruncați de pomană, ca să avem "aleși" în mașini scumpe.

            Ordine? Ordine s-a chemat, oare, batjocura fără seamăn din ianuarie, cînd sute de mii de oameni (prea docili, din păcate) au fost puși să se înghesuie în frig ore întregi, zile întregi, la sediile de Circă Financiară ca să-și plătească dările către stat? Ordine se cheamă sărăcia lucie din învățămîntul proclamat demagogic "prioritate națională"? 

            Onestitate? Președintele ajunge la vorba mea și descoperă acum că nu merită să "impui economia de piață cu prețul fracturilor sociale". Tîrziu. Am strigat din februarie ‘97, la Botoșani, că acest cuvînt, "reformă", devine un slogan antipatic și nociv, că dacă reforma nu îmbunătățește viața mulțimilor, atunci trebuie să reformăm reforma; am repetat-o, mai clar, în ianuarie ‘99, la sesiunea extraordinară a Parlamentului: "decît să facem «reforma» cu tancurile, mai bine lipsă! Nu oamenii sunt pentru reformă, ci reforma pentru oameni! O viață nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viață (Malraux). Decît să se încaiere români cu români, prefer să pierdem bani. Pacea socială și reputația noastră de țară civilizată costă infinit mai mult decît blestematele alea de pierderi".

            Transparență? Care transparență, cînd Puterea avea încheiate protocoale secrete, jenante, cu UDMR? Care transparență, cînd lefurile nerușinate de la regiile autonome nu sunt publicate lună de lună, așa cum ar trebui să fie publicate și cele ale miniștrilor și ale parlamentarilor?

            Prestigiu? S-a declanșat un amoc isteric cu NATO și UE - și n-a ieșit absolut nimic, suntem priviți mai rău ca Bulgaria sau Somalia. În schimb, ne-am pus semnătura pe tratate prin care cedăm străvechi teritorii românești.

            Demnitate națională? M-am bătut un an și jumătate pentru ca Ordonanța 36 să permită spiritului românesc să-și pună amprenta pe învățămîntul din țara asta. Cînd a fost în cumpănă bătălia, PNȚ-CD s-a făcut de rîs și ocară, iar președintele Constantinescu nu m-a ajutat. Am propus, din noiembrie ‘97, o lege scurtă și clară de protecție a limbii române, ca să nu ne mai simțim ca-ntr-un bazar universal sau ca-ntr-o biată componentă a Commonwealth-ului; zace prin sertarele Parlamentului și-o să mai zacă.

            Unde e mai binele?


 BOMBA ȘI DREPTURILE OMULUI

(Cuvînt la ședința Parlamentului consacrată problemei “Kosovo”)

            30 martie 1999, plenul Camerelor reunite, consacrat elaborării unei declarații în problema “Kosovo”.
Relatări în: Azi, 31 martie 1999
(Cornelia Drăghici, Declarația lui Pruteanu),
Cotidianul
(Clementina Filip, Senatorul George Pruteanu acuză
politica “profund nepopulară” a Puterii în problema Kosovo). 
Publicat în Jurnalul național, 29 martie 1999, într-o formă prescurtată.

            Domnilor președinți, d-nelor colege, d-nilor colegi,
            Vă rog să mă iertați dacă, pentru a vă economisi timpul, voi rosti mai repede decît s-ar cuveni gîndurile mele.

            Vasăzică, în 1968 n-am participat la invadarea Cehoslovaciei, ca acum, în 1999, să legitimăm bombardarea Iugoslaviei?! Ce ne-a apucat? Ce înseamnă conformismul ăsta? Oare Președinția și Guvernul nu-și dau seama că au adoptat o linie profund nepopulară, străină simțămîntului dominant, cînd trei sferturi din populația țării noastre ar fi dorit o poziție de o sobră și rezervată neutralitate?
            Puteți să mă tăiați în bucăți, dar n-am să înțeleg ce rezolvare pot aduce în Iugoslavia bombele. N-o fi Miloșevici un înger, dar să pretinzi că obligi pe cineva să respecte „drepturile omului", aruncînd case și oameni în aer, și să crezi că după asta va fi liniște, e ceva care mă depășește și mă revoltă. Combaterea măcelului prin măcel e o strategie care-mi provoacă o perplexitate explozivă. Nu fac decît să fiu consecvent cu mine însumi. Așa cum am afirmat pînă la capăt, de la Costești la. Stoenești, că violența față de mineri a fost o prostie politică, și că lucrurile se puteau aranja (dacă exista mai multă minte și mai mult suflet) fără ghioage și carnagiu - așa spun și azi, că America face o mare și tragică gafă. Conducătorii acestei nații puternice și vitale au momente de eclipsă a bunului-simț politic. Un astfel de moment, recent, a fost gogomănia publicării pe Internet a raportului aceluia, pornografic de detaliat, în legătură cu „cazul-Lewinski", cînd suficient și sobru - la nivelul celui mai puternic stat al lumii - era o singură pagină cu rezumarea științifică, rece, a problemei.
            Ceea ce se întîmplă azi este, firește, infinit mai grav. Se ard etapele, se dă frîu liber arbitrariului, se pun în paranteză convenții și tratate și crezîndu-se că se poate face binele vărsînd rîuri de sînge. Mă tem că se NATO se înșală amarnic. Mi-e groază că nu va reuși decît crearea unui Vietnam balcanic. Nu-i văd pe sîrbi ridicînd mîinile și capitulînd. Dacă în al doilea război mondial a existat o mișcare solidă de rezistență antinazistă, una din formele ei cele mai remarcabile (alături de maquisul francez) au fost partizanii lui Tito. Mă îndoiesc că dîrzenia sîrbească tradițională se va încovoia în fața bombardamentelor NATO.
            Și apoi, ce înseamnă asta? NATO își propune să zdrobească un stat ca să sprijine o minoritate? Indiferent cîtă dreptate are o parte sau alta, cine reface viețile pierdute? Cu ce drept masacrăm nevinovați, în numele unei cauze abstracte și îndeajuns de echivoce? Atît de ușor își epuizează diplomația occidentală resursele și le înlocuiește cu trotil? E de neînchipuit că violența va aduce pace în Kosovo, decît dacă mergem pînă acolo cu imaginația, încît admitem că statul iugoslav va fi ras de pe fața pămîntului, va fi coventryzat. Dar se poate transforma o țară liberă și suverană într-un Coventry, într-o Dresdă, într-un Lidice, un Ip, un Trăsnea?
            Președintele Constantinescu a scăpat două vorbe grele ca plumbul din gloanțe: că acțiunea ar fi „legitimă și necesară". Nu e nici una, nici alta. Și nu noi, românii, trebuia să vorbim astfel. Cu numai doi vecini n-am avut, în veac, litigii: cu Marea Neagră și cu sîrbii.
            Cred că fiecare bombă care cade pe spațiul iugoslav va întinde o pată pe obrazul Alianței Nord-Atlantice. Efectele, aici și aiurea, nu vor fi decît negative.
            Extremiștilor din comunitățile minoritare de oriunde (pe cînd un bombardament și în Anglia?!) li se va da apă la moară ca să pună la maximum placa secesionismului, a separatismului, a autonomiei teritoriale pe criterii etnice, Gîndul opiniei publice românești a și zburat spre Harghita-Covasna...
            Încrederea în pactele internaționale va fi ferfenițită. La ce bun Helsinki, Geneva, Rambouillet etc. etc., dacă hîrtiile semnate nu împiedică apăsarea pe trăgaci? La ce-s bune ONU, Consiliul de Securitate, dacă slobozirea rachetelor o hotărăsc alții?
            În mizeria tranziției românești, cauzată de nouă ani de politicianism imbecil și escrocherie, va fi infuzat un filon acru de antioccidentalism și antiamericanism. Tezelor, deja populare, “că Occidentului nu-i pasă, că-l doare-n cot de soarta noastră”,  înveninate de viziuni și mai perverse care strecoară insidios ideea că „Vestul nu vrea decît să ne dezbine și să ne zdrențuiască pentru a ne mulge economic", li se adaugă acum o antipatie care va fi dirijată ușor de cei interesați spre „Kominternul de la Washington”,  spre ”jandarmul mondial", care are ceva cu cei care au trei testicule, numai că întîi le taie și după aceea le numără. Ideea democratică nu are decît de pierdut în urma acestei mult prea triste și prea urîte gafe.
            Cred că ar fi trebuit să adoptăm un text (reproșez formei propuse unele asimetrii greșit partizane) care să fie în spiritul pulsului popular, al opiniei publice românești (care nu vede deloc cu ochi buni intervenția ilegitimă într-o țară suverană), și în acel text, sub termenii unei neutralități reci, să se simtă mîhnita noastră dezaprobare. Așa cum e textul propus, nu are adeziunea mea.
            Vă mulțumesc, totuși, pentru atenție.*
_________________________
*) Aluzie la unele vociferări, bătăi cu palmele în pupitru, strigăte de genul “Tiiimpul!!!” și chiar șuierături, produse în sală. 


                      La publicarea în Jurnalul național, am adăugat și următorul:

                P.S. Aștept în continuare, un răspuns oficial al Televiziunii Române în legătură cu întreruperea nemotivată a emisiunii „Doar o vorbă săț-i mai spun", întrucît, pe lîngă ce a reflectat presa, am trimis și o scrisoare dlui director Hadji-Culea, precum și Consiliului de Administrație. Nu cred că tăcerea e o soluție.


HANNAH ARENDT ȘI IUGOSLAVIETNAMUL

 Jurnalul național, 5 aprilie 1999

            Am spus în numărul trecut că acțiunea NATO (care este percepută predominant - și pe bună dreptate - ca o acțiune a Washingtonului) va avea drept efect „secundar", dar teribil de important, o creștere împovărătoare a sentimentelor anti-americane și anti-occidentale în genere.

            Sunt cam de-un leat cu Andrei Pleșu. Aparțin deci aceleiași „generații", care a nutrit un cult, lucid și bine întemeiat ideologic, pentru spiritul și valorile vertebrale ale Vestului: adevăr, democrație, libertate, toleranță, economie liberă. Numai că eu fac parte din acea „secțiune" a generației care a considerat la fel de stupidă și blamabilă și intrarea americanilor în Vietnam și pe cea a rușilor în Afganistan. Nu m-am înșelat: americanii înșiși au ajuns în cele din urmă la această concluzie, pe care gînditori de marcă au intuit-o din capul locului. E de ajuns să citești paginile excepționale scrise de Hannah Arendt (o femeie care a fost cel mai important filosof al politicului, alături poate de Francois Furet, din ultimii 50 de ani, autoarea monumentalei lucrări Originile totalitarismului) în studiul Minciuna în politică1, studiu care pornește de la Documentele Pentagonului (denumire sub care sunt cunoscute cele 47 de tomuri ale Istoriei procesului de luare a deciziei privitoare la politica SUA față de Vietnam, scrise în '68 și publicate de The New York Times în '71). Ea vorbește de minciunile propagandistice (a veghea ca poporul din Vietnam să poată să-și hotărască viitorul'; „a preveni un colaps al moralului național" - p. 21) și de motivațiile vanitos-cinice („a proteja imaginea omnipotenței, a «conducerii noastre mondiale»“, „a demonstra voința și capacitatea SUA de a-și impune poziția pe plan internațional“; „a ne comporta ca cea mai mare putere mondială" - p. 23) cu care erau îmbrobodiți Congresul și opinia publică, și - cît de potrivit pentru ceea ce se întîmplă azi! - e uimită de ,,faptul că nici unul dintre ei (susținătorii războiului din Vietnam) nu a sesizat că lumea putea se sperie de prietenia americanilor... atunci cînd i se scotea în evidență și era îndemnată să contemple pînă unde erau gata să meargă SUA" (p. 25). Hannah Arendt deplînge și perversa „strategie a provocării" care consta în (citat din Documentele Pentagonului): „încercări de provocare a Vietnamului de a întreprinde inițiative care să justifice o campanie aeriană sistematică a SUA" (p. 28).

            Asemănările nu se opresc aici. Hannah Arendt tratează cu amară ironie (p. 31) convingerea autorităților americane „că bombardamentele puteau să «înfrîngă încăpățînarea» Vietnamului" (p.31), ca și surzenia Casei Albe fală de critici aspre venite chiar dinspre înalte oficialități militare („această inevitabilă impresie de împotmolire, de perseverență în greșeală, este cea care a dus în țară la convingerea susținută unanim și ferm că «elita conducătoare s-a smintit»" p. 33). Bombardamentele de azi din Iugoslavia, inclusiv în Sfintele Zile de Paști și împotriva rugăminții venite de la însuși Papa, nu fac decît să catalizeze maximal solidaritatea națională sîrbă, pe deasupra oricăror opțiuni partinice.

            Și alte asemănări, pe care le descopăr citind o autoritate incontestabilă cum e Hannah Arendt, mă fac să cred că n-am greșit în numărul trecut cînd avertizam că NATO nu va izbuti decît crearea unui „Vietnam balcanic". În studiul din care extrag esențialul pentru cititorii Jurnalului național, Hannah Arendt apreciază că „eșecul dezastruos al politicii americane în cea ce privește intervenția armată nu s-a datorat în fapt unei împotmoliri..., ci ignorării deliberate și obstinate a tuturor realităților de ordin istoric, politic și geografic" (p.37). Similitudinea cu ceea ce se petrece și se va petrece în Iugoslavia constă în aceea că eșecul s-a produs „oricît de bine a fost organizat, vorba lui Dean Rusk, acel «maraton al campaniilor de informare»“ (p.36). Înșelătoria mediatică a jucat și joacă azi un rol și mai mare decît în anii '60. După cum și lovirea șelei (de către americani) ca să priceapă iapa („există istorici care susțin că Truman a luat decizia de a arunca bomba asupra Hiroșimei, epocală crimă de război, cu scopul de a-i speria pe ruși și a-i scoate din Europa de Est - rezultatul fiind cel pe care-l știm“ p. 49) e o strategie ce poate fi recunoscută și în 1999.

            Atît dl Clinton, cît și dl Solana ar trebui să cadă pe gînduri și asupra unor rînduri din alt studiu scris de aceeași Hannah Arendt, intitulat Despre violență.1 Le reproduc, deși nu sunt convins că „Jurnalul național" pătrunde în Biroul Oval: „Observăm cum o formă de «naționalism» etnic ajunge să constituie o primejdie de dizolvare pentru cele mai vecbi și mai stabile state-națiuni" (p. 186). În acest sens, Hannah Arendt constată existența în lume a unei noi forme de naționalism, „considerat ca un indiciu al sporirii, la scară mondială, a indignării față de grandoarea afișată ostentativ de marile puteri" (id.). Oricum, pînă la indignare, românul mediu va avea, din păcate, cel puțin trei motive, situate pe paliere diferite, de a privi Vestul cu mai puțină simpatie: 1) percepția vizuală și auditivă tot mai agresată de imageria hollywoodiană și jargonul coca-colizat; 2) lentoarea și condiționările uneori stînjenitoare ale ajutorului economic; 3) aroganța politică și desconsiderarea organismelor internaționale.

            În concluzia articolului meu, voi cita tot din Hannah Arendt (Despre violență): „Violența nu susține interese, nu este în stare să orienteze mersul istoriei, să apere progresul sau reacțiunea. . . Ca oricare altă acțiune, practica violenței schimbă lumea, dar este foarte probabil că o atare schimbare este calea spre o lume mai violentă" (pp. 180, 182).

 ______________________
           
1 Cititorul îl poate afla în versiunea românească, datorată lui Ion Dur și D.I. Cenușer, în volumul Crizele republicii, Ed. Humanitas, București, 1999, la care și fac trimiterile din paranteze. 


KOSOVO: O GAFĂ TRAGICĂ

Cuvînt la ședința comună a celor două Camere

 22 aprilie 1999, plen comun al Senatului și Camerei Deputaților.

            D-lor președinți, onorat auditoriu, mulțumesc pentru cele 3 minute primite, mă voi incadra în ele, dar nu pot să nu-mi exprim surprinderea că unii dintre noi sunt mai independenți ca alții**. Și intru în subiect.

            Convingerea mea, pe care am mai exprimat-o, este că NATO nu a găsit soluția bună pentru ceea ce se întîmpla în Kosovo – dimpotrivă, a găsit o soluție pe care am calificat-o și o calific și azi ca pe o procedură absurdă, o gafă tragică, o gafă istorică. NU prin această zdrobire a lugoslaviei se vor rezolva problemele și netrebniciile interetnice din Kosovo. Căci ceea ce se distruge e IUGOSLAVIA, nu "regimul Miloșevici": bombele nu cad pe abstracția numită "regim", ci pe case, blocuri, spitale, școli, poduri, fabrici și mai ales pe oameni în carne și oase, nevinovați, sîrbi sau albanezi. Din nefericire, NATO a ales o metodă care seamănă cu un proverb al nostru întors pe dos. NATO bate iapa ca să priceapă șaua: omoară ființe fără vină, ca să priceapă Miloșevici. Și încă un clișeu care mă revoltă profund: se tot spune că astfel se salvgardează VALORILE OCCIDENTULUI... Respect din toate puterile minții mele aceste valori (ideea de libertate, democrație, toleranță, inteligență, spirit critic), le respect fără nici o rezervă, dar vin și spun limpede că valorile Occidentului, în sensul spiritual al expresiei, nu s-au născut și nu sălășluiesc în cazărmile NATO. Să nu confundăm Cartierul General al NATO cu Oxfordul sau cu Harvardul. Javier Solana nu e Cervantes, iar Wesley Clark nu e Hegel! Dar nu aceasta ne ustură pe noi azi. Din păcate, suntem în fața unei dileme, în sensul profund al cuvîntului, adică o problemă cu două soluții, ambele, în mod egal, rele. Oricum vom face nu va fi bine cu adevărat. Dacă răspundem cu NU, NATO nu va fi foarte stingherită de refuzul nostru, va continua bombardarea lugoslaviei, iar nouă ni se va putea reproșa oricînd că am periclitat apropierea României de lumea căreia vrem să-i aparținem. Dacă răspundem cu DA, ne încărcăm conștiința cu încălcarea grosolană a unui tratat de amiciție și cu complicitatea la un act de violență aberantă. Prin prisma strict pragmatică a interesului nostru național, s-ar părea că al doilea răspuns, cel cu DA, ar fi mai favorabil viitorului nostru. Ca să-l alegem pe acesta, cu toată marea mîhnire și strîngere de inimă pe care o implică, ar trebui să avem măcar niște semne palpabile - subliniez: palpabile - de certitudine. Să primim asigurări ferme și scrise că: 1) NATO garantează integritatea teritorială și suveranitatea deplină a României, că 2) vom căpăta despăgubiri pentru daunele pe care ni le-a provocat intervenția NATO în lugoslavia, și 3) că Occidentul se angajează să sprijine material refacerea zonei, prin ceva similar "planului Marshall".

            Dacă aceste trei puncte nu sunt incluse fără echivoc în Declarația Parlamentului, iar dacă vor fi, pînă nu avem răspunsuri scrise, este nedemn din partea noastră să spunem DA, căci vom fi priviți cu dispreț de opinia publică. În aceste condiții, eu nu voi putea vota "pentru".

            Vă mulțumesc pentru atenție.
_____________________


                ** 
Făceam aluzie la faptul că, înainte de a se da cuvîntul  "independenților" V.Vosganian, G.Pruteanu, V.Cataramă - alți parlamentari, tot "independenți" din punctul de vedere al Regulamentelor celor două Camere, beneficiaseră de un timp de exprimare mult mai larg.

*

            Asta am spus, iar de votat am votat "abținere". (A nu se confunda această opțiune cu "abținerea de la vot", care înseamă a nu vota deloc, adică a nu ridica mîna la nici una din cele 3 variante - "da", "nu", "abținere" -, sau a părăsi, pur și simplu, sala).

            Dacă aveam mai mult timp, aș fi amintit versul lui Corneille, din Cidul, Il: "A vaincre sans péril, on triomphe sans gloire" (A învinge fără primejdie înseamnă a triumfa fără glorie), precum și, cu gîndul mai ales la bombardamentele de Paști și la cele asupra Televiziunii din Belgrad, scena finală din Ucigaș fără simbrie a lui Eugen Ionescu, în care Bérenger opune ferocității oarbe argumentele rațiunii ("D-ta ucizi fără rost, în cazul ăsta, te rog, fără rost, te implor, da, oprește-te... D-ta ucizi de pomană, cruță-i de pomană. Lasă oamenii în pace, să trăiască în prostie, lasă-i pe toți, și pe polițiști, și pe... Făgăduiește-mi, oprește-te măcar o lună... te implor, o săptămînă, patruzeci și opt de ore, ca să putem respira... Vrei, nu-i așa...? O, ce slabă e forța mea în fața acestei hotărîri de gheață, în fața cruzimii tale nemiloase!... împotriva energiei fără margini a îndărătniciei tale!" - trad. de Marcel Aderca, EPLU, 1968) și aș fi menționat și frumoasa formulă care rezumă poziția Franței lui Descartes față de NATO: "aliați, dar nu aliniați".


CLIȘEELE ORORII

 Jurnalul național, 3 mai 1999

            În legătură cu grozăviile apocaliptice din Iugoslavia, circulă zgomotos, de-o vreme, cîteva dișee. Le investighez sumar.

„COLATERALE"

            Expresia, lansată de oficialii NATO și preluată servil de nume sonore din vîrful României, e de-a dreptul cinică. Colaterale sunt „pagubele", „efectele", „incidenteIe". Ca și cum bombardamentele, de zi și noapte, ar fi un fel de operațiune arhi-igienică și super-fină, un soi de „furt al ouălor de sub cloșcă fără ca ea să simtă". Dar tehnica, bat-o vina!, îți mai joacă feste, vorba.lui Pristanda: „poate una-două, vîntul.. .!" așa că mai pică o rachetă pe un autobuz sau tren plin și-l transformă colateral într-un terci de metal și carne omenească, alta  pe un cartier și împrăștie colateral creieri, mîini, picioare; colateral mai prefacem și niște jurnaliști, din Televiziunea Sîrbă, în tocătură cu moloz și cărămizi; un convoi de refugiați albanezi e făcut zob colateral... și așa mai departe, conform unei Noi Ordini Filosofice a lumii, în care chintale de sînge nevinovat, de-al cetățenilor civili, vărsat din pura prostie a bombelor, sunt ceva "colateral". Dicționarul de neologisme definește cuvîntul „colateral" prin quasi-sinonimele „lăturalnic", „secundar". Calculul NATO sună, probabil, așa: „Trebuie să lichidăm obiectivul acela. S-ar putea să moară 20 de civili. Riscăm". Zis și făcut. Bomba cade. Ăia mor. Se adaugă celor 1000 de pînă acum. NATO și Cotroceniul le zic „colaterali". Eu întreb: cît valorează, în această mentalitate, o viață de om? De la cîți civili încolo ar ezita comandanții NATO? 5 duzini, 10 duzini, 100 de duzini? Poate că un citat din Biblie (valabilă și dincolo și dincoace de Iinia Huntington) e potrivit aici: „«Nu se poate ca Tu să faci una ca asta și să pierzi pe cel drept ca și pe cel fără de lege! (. . .) Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pămîntul va face, oare, nedreptate?» Zis-a Domnul: «De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepți, voi cruța pentru ei toată cetatea și tot locul acela» (. . .) «- Dar de se vor găsi acolo numai treizeci de drepți?» Zis-a Domnul: «Nu o voi pierde de voi găsi acolo treizeci» (…) «-Dar de se vor găsi acolo numai zece drepți?» lar Domnul i-a zis: «Pentru cei zece nu o voi pierde»" (Facerea, 18, 25-32).

„MILOȘEVICI E VINOVAT"

            Intelectuali de cea mai bună calitate au preluat disciplinați acest slogan și-l vîntură vijelios, făcîndu-se că nu văd că avem de-a face aici cu o perfectă și tipică logică a sancționării ostaticilor. Pedepsim la-ntîmplare niște inocenți, pentru culpa cuiva pe care ni s-a pus pata. E vinovat Slobodan, dar bomba o pulverizează pe Iovanka și îl zdrobește pe Dragoliub, care nici măcar complici nu-i sunt lui Slobodan, ba poate chiar i-au fost inamici! Logica acțiunii NATO se subsumează fatalmente logicii terorismului: distrugem bunurile tuturor și omorîm nevinovați ca să cedeze vinovatul. . .  

„SOȚUL ȘI NEVASTA"

            Guri și condeie mai mult sau mai puțin ilustre au tot folosit, spre a justifica „intervenția" NATO, această  personificare/parabolă: „Dacă un soț își bate bestial nevasta, nu sărim s-o ajutăm?" - Ba da!, zic eu. Sunt gata chiar să sparg și ușa sau să intru pe fereastră, ca s-o scap de nemernic! Dar NATO face cu totul altfel: anunțînd că vrea binele oropsitei neveste, NATO bombardează tot blocul respectiv, cu toți locatarii acasă, și, părîndu-ise că „soțul" nu s-a cumințit; bombardează tot cartierul și riscă să inflameze întreg orașul..

„RUSIA SAU NATO"

            Altă tîmpenie, ca s-o spun pe  șleau. Adică, dacă nu-mi place Hussserl, înseamnă că-l ador pe Jdanov.  Am obiecții la Hobsbawm - sunt demascat ca fan al lui Cernîșevski!  Am rezerve Ia Huntington - e clar că mor după Jirinovski! Încă o dată: ce simplificare mîrșavă și prostească! Ca și cum NATO ar fi infailibil, ca Mîntuitorul, ca și cum actele Alianței ar fi fapt divin, care cere prosternare. Ca și cum nu poți să înclini organic, dar  lucid și critic, spre NATO, admirînd adîncimile poporului rus și respingînd imperialismul sovieto-panslavist. Ca și cum NAT0 ar fi o brută mai totalitară ca Stalin, unde nu se admite adeziune cu delimitări și nuanțe, Doamne ferește, acolo funcționează paroxistic principiul „Cine nu e mie-n mie cu noi, e împotriva noastră și nu-l mai punem primul pe lista analfabetică!"      

„EMOȚIONAL"

            După diferite sondaje recente, între 76 și 85 la sută dintre români dezaprobă agresiunea NATO în Iugoslavia. Ei, bine, cuvîntul la modă acum, apropo de această inaderență, este „emoțional". Poporul român, colateral de felul său, a judecat „emoțional", auzim mereu. Or, în materie de ucidere a oamenilor nevinovați, doctrina NATO nu îngăduie emoția. Conducerea României s-a grăbit, mai mult decît Bulgaria, să spună  „da", zelos și ieftin, la tot ce a vrut NATO, în divorț vădit cu voința populară: Pe considerentul că poporul e „emoțional''. Opusul lui „emoțional" e „rațional". E rațional să îndoliezi mii de famiiu fără vină, e rațional să faci chisăliță o țară și așa săracă, e rațional să aneantizezi televiziuni, spitale, biserici, poduri - să te îndoiești de noima acestora e „emoțional". Oh, bietul Descartes! 


 “UMANISMUL” FEROCE ȘI SANGVINAR

 Jurnalul național, 10 mai 1999.
Textul a fost trimis, în cadrul dreptului la replică, revistei 22, care însă a refuzat să-l publice (v. Nota finală).
Condensat la maximum, esențialul din acest text a fost difuzat și ca un Comunicat de presă
 (cu titlul Radicalismul feroce al d-lui Gabriel Andreeescu) în ziua de 6 mai 1999
.
    

            Dl Gabriel Andreescu, în care vedeam, cîndva, un umanist, este azi (prin editorialul din pagina 1 a revistei 22, nr.18/4 mai '99) un belicos feroce, animat pînă la fanatism de o interpretare oarbă a unui soi de „lege a Talionului", conform căreia, dacă Miloșevici oropsește niște oameni în Kosovo, NATO trebuie să omoare alți oameni (cu totul nevinovați), în Novi Sad, în Belgrad sau oriunde poate. Este o logică a terorismului barbar. Nu pot pune decît pe seama misterelor impenetrabile ale naturii umane faptul că intelectuali de cea mai bună condiție admit ideea de a stopa o violență prin practicarea altei violențe, de sute de ori mai dure și mai nocive. Dacă Miloșevici face netrebnicii în Kosovo, trebuie oprite strict aceste netrebnicii; altminteri, e ca și cum Poliția, nereușind să prindă un bandit, îi măcelărește familia, vecinii, și, „din greșeală”, și pe vecinii vecinilor. Nu sunt „pro-sîrb” și cu atît mai puțin „pro-Miloșevici”: sunt pentru o logică a vieții și a justiției. Spre deosebire de dl Andreescu, socot că un singur  copil, care moare ucis de o rachetă a NATO, este un scandal în ordinea lumii, și el lasă, pe strălucitoarea emblemă a valorilor spirituale și democratice emanate de tradițiile Occidentului, o pată de sînge greu de șters.
           În acest sens, departe de a fi “anti-occidental”, cum mă etichetează fățarnic dl Andreescu, sunt un vechi filo-occidental, care se luptă cu orice tinde să compromită imaginea Occidentului în ochii compatrioților mei.
           Ca intelectual român, un anume pasaj din textul dlui Andreescu (care mă și viza direct) m-a alarmat în mod deosebit. Iată-l: “«Bătălia pentru Serbia a prins în năvodul său toate forțele a căror marginalizare va fi obligatorie în viitor, dacă vrem să dăm o șansă intereselor naționale: PDSR, PRM și PUNR, cele trei partide care au militat pentru respingerea cererii de survol al avioanelor NATO; BOR și presa - forțe politice majore -, ultima avînd în frunte «Adevărul», «Cotidianul», «Jurnalul Național», «Național», ANTENA 1, Tele 7 abc și alte cîteva; mai multe persoane cu vizibilitate în viața publică:(. . .) George Pruteanu (...). Acestor forțe nu le-a păsat că (. . .) bravada sîrbilor este specifică oricărei populații rinocerizate. . . .”
            Mă simt dator să atrag atenția asupra ideilor de-a dreptul grotesc-totalitare din pasajul citat. Dl Andreescu crede că „e obligatorie marginalizarea" (de către cine?!) a unui partid (PDSR) care are adeziunea unei treimi din electorat și care, probabil, va cîștiga alegerile viitoare. Dl Andreescu crede că „e obligatorie marginalizarea" Bisericii Ortodoxe Române; stupefiat, nu mai pot decît să întreb: și înlocuirea ei cu ce? Știe dl Andreescu că 4 din 5 români sunt ortodocși? Ce facem  cu ei, unde îi „marginalizăm“? Dl Andreescu mai crede că „e obligatorie marginalizarea” presei pur și simplu, în frunte cu „Adevărul", „Cotidianul"; „Jurnalul Național", „Național", ANTENA 1, Tele 7abc, dar și altele cîteva. Cu aceeași perplexitate sofocată zic doar: cine va executa această „marginalizare”? Are dl Andreescu pregătiți un Ignațiu de Loyola o Inchiziție, un Torquemada, un, Beria? Pe lîngă aberațiile cam staIiniste de mai sus, faptul că pe „lista lui Andreescu”, a elementelor care trebuie neapărat marginalizate, se află și niște persoane anume (în genere, oameni de carte), printre care și eu, e un fleac, un fel de „pagubă colaterală”: la hecatomba pe care o preconizează dl Andreescu, în care vor ajunge pradă ghenei și Gheenei întreaga Biserică Ortodoxă, vîrfurile presei românești și o treime dintre votanții din țară, ce mai contează cîțiva cărturari?!
         Ținînd cont că aidoma entităților menționate gîndește 80 la sută din populația României, rezultă logic că și aceste 4/5 dintre români trebuie cumva să intre în „marginalizare". Dl Andreescu nu o spune explicit apropo de ai noștri. Ideea îi scapă, însă, în legătură cu sîrbii: rezistența lor, cu umor și bărbăție, sub măcelul NATO, n-ar fi decît „o bravadă”, și anume una „specifică oricărei populații rinocerizate". Poporul sîrb, deci, nu e bun - dl Andreescu vrea alt popor sîrb. De la Eugen Ionescu încoace, „rinocerizat” înseamnă „abrutizat”, „imbecilizat întru violență”. Așadar, spune dl Andreescu, poporul sîrb e un popor îndobitocit, care trebuie marginalizat fără milă cu bombe în cap 24 de ore din 24 pînă cînd, pe imensul cimitir de sîrbi și albanezi (mai nou, și chinezi) care va fi Iugoslavia, se va preumbla în inspecție fantoma valorilor democratice...
          Lăsînd orice figură de stil la o parte, îmi exprim adînca indignare față de viziunea de un dogmatism sinistru și sîngeros a dlui Andreescu.

        NOTĂ. Acest articol a fost trimis revistei 22, cu solicitarea de a fi publicat în virtutea dreptului la replică. În mod șocant, încălcîndu-se uzanțe deontologice elementare, revista 22 a refuzat publicarea, cu „motivația“: „1. El nu reprezintă un adevărat drept la replică, ci unul de opinie; 2. Stilul său agresiv nu corespunde standardelor Revistei 22". Am de spus următoarele: a) evident că textul nu e un „drept“, ci o replică; b) nu se înțelege ce înseamnă „ci unul de opinie": un drept de opinie?!; c) textul meu era o replică, și aveam dreptul la publicarea ei, conform normelor de morală gazetărească, de vreme ce în articolul din 22 fusesem menționtat nominal într-o afirmație care mă vexa; d) cititorul va aprecia dacă stilul acestui text este „agresiv"; e) invocarea standardelor „Revistei 22" (de ce cu majuscule?) e abuzivă: o replică nu e o colaborare, se publică așa cum e, chiar dacă nu-ți place, conform dreptului inalienabil al celui ofensat de a răspunde; f) acest tip de reacție a revistei 22 e întristător și dezamăgitor.


MINCIUNILE UNUI RĂZBOI

 Jurnalul național, 17 mai 1999

            Voi scrie iar despre Iugoslavia. Nu am nici un interes personal (nici material, nici intelectual, nici moral) în poziția pe care am adoptat-o față de nenorocirea  care se întîmplă acolo. Dimpotrivă: această poziție m-a pus într-o situație de “adversitate” cu oamenii din aceeași tagmă cu mine, la care țin și a căror inteligență o prețuiesc. Nu am vizitat niciodată Iugoslavia. Nu am prieteni sîrbi. Nu-mi plac șovinismul și intoleranța etnică. Dar, oricît analizez și oricum privesc ceea ce se petrece acolo, nu pot califica acțiunea NATO decît (așa cum am spus din prima zi) ca pe o imensă eroare tragică, bazată, în multe aspecte, pe minciună. Pe o minciună mare, divizată ad-hoc în minciuni mai mici. Iată-le pe cele principale, așa cum le văd eu:

„Luptăm cu «regimul Miloșevici»...”

            În toate declarațiile lor, oficiali ai NATO sau lideri ai țărilor participante la această agresiune repetă pînă la saturație fraze de genul: „Nu avem nimic cu poporul sîrb, iubim poporul sîrb...! Noi vrem să distrugem regimul Miloșevici...!" Astea sunt doar gogorițe de uz agitatoric ieftin. Dacă NATO avea ce avea doar cu Miloșevici, atunci organiza (cum au făcut evreii cu Eichmann) capturarea lui și basta. Sau punea la cale un asasinat. Era mai ieftin și pentru sîrbi și pentru NATO. (Să nu mi se spună că sunt cinic: era preferabil să fie asasinat un singur om, decît să fie asasinați, cum s-a-ntîmplat și continuă să se întîmple, mii de oameni, femei, copii, bătrîni). Dacă NATO voia să lichideze doar regimul Miloșevici, atunci se bătea cu ceea ce întruchipează strict conținutul acelei sintagme: armata, spionajul, armamentul etc. Dar nu a fost și nu e deloc așa. NATO distruge lucruri care nu sunt nici exclusiv ale lui Miloșevici, nici exclusiv ale „regimului său": locuințe, spitale, sedii de televiziune, poduri, biserici, uzine, școli, grădinițe, rafinării, piețe, ambasade, fabrici, drumuri, automobile. Adică bunuri care asigură viața cotidiană a întregului popor sîrb, nu doar a persoanelor implicate în „regimul" Miloșevici. NAT0 face rău nu lui Miloșevici (și „regimului" său), ci poporului sîrb pur și simplu. Mii de oameni care n-au nimic a face cu Miloșevici trăiesc acum din expediente, fiindcă bombele NATO le-a distrus locurile de muncă. Mii de oameni cărora Miloșevici le poate fi indiferent duc o viață de calvar, fără lumină electrică, fără apă, terorizați zi și noapte de moartea din cer, cu semnătură americană. Si, mai ales, mii de oameni care nu au nici o treabă cu Miloșevici sunt îndoliați. Pretextînd că ea combate “regimul Miloșevici”,   NATO a distrus și ceea ce e în veci iremediabil: vieți omenești nevinovate. Dacă regimul Miloșevici e ticalos, să fie pedepsiți (dar NU fără judecată) cei care slujesc acest regim. Însă uciderea oricărui om care n-are o legătură directă cu instituțiile regimului e o crimă barbară, o batjocorire a ordinii morale în lume:

„Prevenim o catastrofă umanitară..."

            Catastrofa umanitară era, la începutul războiului “NATO contra Serbia”, la nivel de cîteva zeci de mii de refugiați. Acum numărul acestora se apropie de un milion. Nenumărate mărturii atestă că cei mai mulți fug din Kosovo din cauza bombardamentelor. NATO n-a prevenit nici o catastrofă, ci a creat una.

„Miloșevici e dictator...”

            Miloșevici a fost ales prin vot democratic, necontestat de nimeni, de mai multe ori la rînd. În țara pe care o conduce el, în conformitate cu o Constituție, funcționează mai multe partide, iar partidul său este minoritar în Parlament. Nu există deținuți politici (a constatat și Regis Debray). Poporul este copleșitor solidar cu Miloșevici, iar cei care totuși au ceva de criticat nu pățesc nimic. Toate acestea nu sunt elemente ale portretului unui dictator tipic; noi, românii, știm bine ce înseamnă asta.

„Etnicii albanezi sunt victime...”

            E foarte plauzibil să fie așa într-o mare măsură, dar nu trebuie uitat că extrem de mulți cetățeni iugoslavi de etnie albaneză din Kosovo sunt  și agresori, în cadrul unor forțe teroriste de secesiune. Lucrul e sesizat și de celebrul Samuel P. Huntington, în cartea sa Ciocnirea civilizațiilor: „Situația sîrbilor din Kosovo a avut  ecou  pretutindeni în Serbia și a  generat în 1986 o declarație semnată de 200 de  intelectuali sîrbi marcanti, figuri politice, lideri reIigioși și ofițeri din  armată, inclusiv editorii ziarului liberal de opoziție Praxis, care cereau ca guvernul să ia măsuri riguroase pentru a opri genocidul sîrbilor din Kosovo. (...) Potrivit unui observator  străin ce-i simpatiza pe albanezi «în timpul anilor '8o, albanezii  naționaliști au fost responsabili  pentru un număr de atacuri violente  asupra sîrbilor  și pentru distrugerea unor proprietăți sîrbe»" (Ed. Antet, f.a., p. 389). Mă întreb: dacă la noi, lipovenii, să spunem, și-ar proclama cu arma în mînă „statul independent al Deltei", n-am trimite armata să facă ordine?

„Nu e război...”

            În ciuda acestei perdele de fum, propagandistice, NATO e într-un cerc vicios: Dacă „nu e război’’ , atunci fiecare civil ucis e victima unui asasinat, pentru care făptașii ar trebui identificați și condamnați. Dacă este război, atunci măcelărirea sistematică a civililor e crimă de război, pentru care militarii împricinați trebuie să răspundă. În ambele interpretări posibile, ideea profundă de justiție este, în anul de grație 1999, terfelită cu bestialitate.


VIOLENȚĂ ABSURDĂ

(Mesaj de solidaritate morală cu poporul sîrb)

 9 iulie 1999. Scris la solicitarea Ligii de Prietenie Româno-Sîrbă.

            Stimați prieteni,

           Din prima zi cînd au căzut bombele NATO asupra teritoriului Republicii Federative Iugoslavia, am fost profund surprins și indignat de această monstruozitate fără precedent și fără rost. Din acel moment, mi-am manifestat atitudinea de categorică respingere a acestui act de sinistră violență, prin toate mijloacele care mi-au stat la îndemînă: tribuna Parlamentului României (ca senator independent), emisiuni de radio și de televiziune la care am fost invitat, interviuri și articole în ziare. Vreau să știți că, din 29 martie 1999 și pînă la încetarea bombardamentelor, rubrica mea din fiecare luni din ziarul Jurnalul național a fost consacrată, fără excepție, situației tragice pe care aviația NATO o crea în Iugoslavia. Am socotit că fiecare ființă nevinovată ucisă de bombe în Iugoslavia reprezintă un imens scandal moral. NATO și America au pierdut din prestigiul lor prin acest război nedeclarat și unilateral. La rîndul ei, a pierdut și Europa, atît în planul credibilității pactelor internaționale, cît și în cel al stabilității. Rezultatul concret al celor 11 săptămîni de coșmar nu e decît o stare de cruntă nesiguranță pentru sîrbii din Kosovo, care se văd alungați, sub ochii forțelor "pacificatoare", de pe pămîntul și din casele lor, ceea ce este inadmisibil.

Sunt convins că poporul sîrb, care a dat un exemplu extraordinar de bărbăție, de stăpînire de sine, de spirit de sacrificiu, va găsi forța de a trece prin noile încercări la care este supus. Țara îi este în mare măsură distrusă, iar "pacea" e aproape la fel de grea ca războiul. Dar nu mă îndoiesc că, fără să se plîngă și fără să "cerșească" nimic nimănui, sîrbii vor birui greutățile păcii, așa cum, păstrîndu-și umorul, le-au biruit pe cele ale războiului.

George Pruteanu,
senator independent

București, 9 iulie 1999
 


FAPTE BRUTE ȘI BRUTALE

 Jurnalul național, 24 mai 1999

Garsonieră

          Domnul președinte al PNL, Mircea Ionescu-Quin­tus, a descoperit acum că „s-a greșit cînd am făcut un parlament bicameral". Eu, să-mi fie cu iertare!, spun și scriu acest lucru de doi ani de zile. Avem 500 de parlamentari, cînd ne-am descurca foarte bine cu 100-150. La cît de săracă e țara, ar fi și mult mai potrivit și mai decent. Pe de altă parte, trecerea unei legi prin filierele a două Camere succesive este scandalos de lentă: durează cîțiva ani! Dacă politicienii ar ține mai mult la populație decît la avantajele lor, Constituția ar fi imediat modificată, în sensul de a reduce cele două Camere (pleonastice!) ale Parlamentului la una singură. Dar mă tem că acest lucru nu se va întîmpla. 

Ziare

În Basarabia, de ani de zile, limba oficială este limba română (numită, acolo, „moldovenească"), cu grafie latină. Acum două săptămîni, eram în Chișinău. Am coborît din hotelul ultracentral „Codru" să-mi iau ziarele. Pe masa vînzătorului din holul hotelului, la ora 8.30 dimineața, am găsit un singur ziar românesc și 9 (nouă) ziare rusești (unele editate la Moscova, altele la Chișinău) . . . 

Mașini

Văd zilnic, în fața Senatului, tot mai puține „Dacii" și tot mai multe „Volkswagen"-uri. N-am să înțeleg niciodată de ce instituții bugetare de prim rang, cum sunt Parlamentul sau Guvernul, în loc să cumpere, pentru uzul lor, mașini autohtone, adică „Dacii“, cumpără mașini străine (de zeci de ori mai scumpe), transferînd astfel banul contribuabilului român în buzunarele unor firme de afară. Nu numai că nu accept, dar cred chiar că asta e o nerușinare. 

Vamă

    Prin `90, ne agitam patetic, aruncînd poduri de flori peste Prut. Inflația cuvintelor duioase „frate“ și „soră, în legătură cu Basarabia, n-a încetat nici azi. Cu toate acestea, cititorul e bine să știe cum stau lucrurile în fapt. La vama dintre România și Republica Moldova, vameșii țin trenurile ore întregi, desfăcînd podelele, plafoanele, lămpile și căptușeala banchetelor, într-o cercetare de o vigilență cekistă. 

Cîntar

M-am dus zilele trecute, undeva, prin Pantelimon, să cumpăr niște banane. Pe talerul cîntarului electronic de pe măsuță, nu foarte curată, era un coșuleț de plastic. Pe ecranul cîntarului se putea citi greutatea acestuia: 150 de grame. O femeie, aflată la rînd în fața mea, a cerut un kilogram de banane. Individul care servea a pus fructe în coșuleț pînă ce cîntarul a afișat: „1.000". „Bine, dar eu nu cumpăr și coșulețul!", a spus femeia. „Scoate-l și pune numai banane pe cîntar!". „Nu scot nimic, cocoană, că eu așa am făcut «tara» (!?) Nu-ți convine, nu cumperi!". Femeia, stînjenită și scîrbită, a acceptat. Înainte de a pleca, recunoscîndu-mă, mi-a șoptit, cu umilință și obidă: „-Cine ne apără, domnu' Pruteanu?" 

Aristocrație

Institutul de Sociologie și Opinie Publică (ISOP) a realizat, în perioada 14-19 aprilie 1999, un sondaj, cu marja de eroare de 3%. La întrebarea „Sunteți de acord cu bombardarea Iugoslaviei?“, 8% au răspuns DA și 83% au răspuns NU. Nu e primul sondaj care relevă această realitate. În ciuda ei, sfidînd-o parcă, nici una din forțele care conduc efectiv România (Guvern, Președinție) nu s-a delimitat moralmente de grozăvia care se petrece acolo. Dimpotrivă, președintele a spus că bombardamentul e „legitim și necesar“, Guvernul la fel. Divorțul între conducători și conduși e evident. În aceste condiții, suntem obligați să observăm că nu poporul decide, ci o minoritate de 8%. Așadar, România nu este un stat DEMOcratic, ci unul ARISTOcratic.
 


CINE A DESFIINȚAT EMISIUNEA "DOAR O VORBĂ SĂȚ-I MAI SPUN"?

 24 mai 1999, Hotel Intercontinental

Cuvînt la decernarea Premiului Special al A.P.T.R. (Asociația Profesioniștilor de Televiziune din România)

 

D-nelor și d-lor,

Aș minți dacă aș spune că acest premiu nu-mi face o enormă plăcere. Am pus în emisiunea căreia i-a fost conferit tot sufletul și jumătate din mintea mea (dar jumătatea cea mai a mea). Mulțumesc juriului pentru cinstea pe care mi-o face și dați-mi voie să adaug că am motive să mulțumesc în mod special d-nei Lucia Hossu-Longin.

Mă doare însă inima că această distincție se acordă (într-un anume fel) în contumacie! Emisiunea este azi absentă de pe micile ecrane. Nu e moartă, simt asta, ci e doar alungată. Nu mi-e perfect clar de către cine, deși niște bănuieli solide am. Nu le port pică d-lor Hadji-Culea sau Titus Munteanu, deși ei nu m-au scutit de o mîhnită stupefacție. I-am rugat în varii ocazii și feluri să explice, atît mie, cît și obișnuiților acestei emisiuni (al căror număr, mi s-a spus, are 6 zerouri) DE CE a fost suprimată? DIN A CUI poruncă? CUI i-a folosit? Le adresez și în această seară întrebarea, în cel mai "oficial" și îngîndurat mod, și aștept răspunsul public. Vă rog, d-le Hadji-Culea, sunteți aici, în fața mea, poftiți la microfon și spuneți: este adevărat că PNȚCD și Cotroceniul au comandat sistarea emisiunii? Mi s-a spus la un moment dat că motivul ar fi "schimbarea grilei" de programe. Oh, Doamne! Am văzut grila înnoită cu emisiuni de import, second-hand, la mîna a doua. Adică nu aveam noi minți și talente ca să inventăm emisiuni noi, trebuia să le luăm pe astea gata purtate și ponosite? Prezentatorii lor sunt simpatici, dar conținutul e subțire, frivol, flasc. Și, oricum, nimeni nu m-a putut lămuri de ce nu mai încăpeau cele 300 de secunde ale mele...

Cu mîndrie că mi-l dă un juriu atit de prestigios, dar și cu adîncă tristețe, primesc acest premiu, acordat unei emisiuni desființate într-un mod nedemn. Nu pot să mă împac cu gîndul că trăiesc într-o lume, într-o țară, într-un timp în care se desființează ceea ce se premiază, într-un spațiu în care celor de sus nu le pasă ce vor cei de jos.

Vă mulțumesc că mi-ați ascultat acest oftat care e și de bucurie și de amar.
 


TRECEREA PUNȚII

 Jurnalul național, 7 iunie 1999  

Recentele mișcări sindicale din Brașov și Iași au scos la iveală cîteva nuclee de mentalitate. Cei care se simt mai curînd în slujba Guvernului decît în slujba populației au mîrîit că e vorba de „cedări periculoase", că trebuiau luate „măsuri dure", că statul nu mai trebuie să subvenționeze „agonii", că întreprinderile respective trebuie lichidate sau vîndute pe cît o fi - și alte asemenea lozinci. Pe mine, acest tip de reacție, pe cît de radicală, pe atît de superficială, mă îngrozește și mă face să-mi pun întrebări cruciale. Le comunic și cititorului, împreună cu răspunsurile la care mă duc mintea și sufletul. Dar mai întîi, îmi amintesc o scenă dintr-un roman de Jules Verne, pe care am mai povestit-o, cea din Ocolul pămîntului în 80 de zile, în care Phileas Fogg și valetul său Passepartout se află într-un tren oprit în fața unui pod periculos de șubred. Mecanicul locomotivei, într-un stil de curaj super-americănos, va încerca să treacă în felul următor: va da trenul înapoi ca să-și ia avînt, astfel ca, prin viteza căpătată, să reducă riscul prăbușirii în prăpastie. Zis și făcut. Trenul o ia înapoi, pregătindu-se de „săritură". În acest timp, Passepartout se tot agită, avînd el o idee, dar nimeni nu-l ia în seamă. În fine, trenul pornește și străbate cu o iuțeală teribilă  podul, care se zguduie și apoi se năruie spectaculos, chiar în momentul în care și ultimul vagon ajunsese pe teren solid. Abia acum, în destinderea generală, Passepartout își poate face ascultată ideea sa, care era foarte simplă: oare nu ar fi fost mai bine, zice el, ca mai întîi să fi trecut podul pasagerii, pe jos, unul cîte unul, scutiți astfel de a-și primejdui inutil viața, - și apoi hardughia de oțel, care ar fi devenit astfel și mai ușoară?... Valetul, pasămite, era, în felul său, un umanist cam populist.

Ei bine, vin și zic că și-n  viața unei nații prinde bine un Passepartout. N-avem  decît să trecem puntea, să vindem, să lichidăm, să privatizăm, să restructurăm, să retehnologizăm, să reașezăm, să reformăm - cu o condiție: să salvăm mai întîi  oamenii. Farmecul capitalismului constă în a trăi mai  bine decît în comunism. Pentru construirea „societății socialiste multilateral dezvoltate", se impuneau mereu fel de fel de sacrificii: să mai strîngi cureaua, să mai pui o pufoaică pe tine, să nu crîcnești... Dacă pentru „construirea societății capitaliste multilateral (deocamdată) subdezvoltate", de la noi, trebuie sacrificii mult mai mari și mai tragice, mulți se vor lipsi și vor gîndi cu jind la situația dinainte, cînd măcar aveau ce pune pe masă. Nu că ei ar fi, doctrinar, niște nostalgici comuniști. Nici vorbă. Puțin le-ar păsa de cum îi zice orînduiri în care trăiesc, cu ce „-ism" se termină, cu condiția să le fie viața-viață și nu carne de tun pentru experimente pe bîjbîitelea sau pentru îmbuibarea altora. Un asemea sentiment general   l-a intuit, în alte vremuri și circumstanțe, genialul Eminescu: „Dați-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoși și avuți - îl pefer statului cel mai liber, în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi", scria el în gazeta Timpul din 23 decembrie 1877. Peste cîțiva ani, în aceeași linie, adăuga: „Noi credem însă că un sistem care, oricît s-ar îmbogăți «patrioții», are drept rezultat moartea reală a unei nații e tot ce se poate mai rău și mai ucigaș ca sistem" (Timpul, 8 mai 1881)

          Prin urmare, abstracțiuni ca „rentabilizare" , „economie de piață", „reformă" etc. nu mă interesează decît dacă prin ele îmbunătățesc vizibil traiul cetățenilor. 0 privatizare care lasă 100.000 de suflete pe drumuri e odioasă. Dacă cei 100.000 ar fi sinistrați (de un incendiu, un cutremur, o inundație), nu am „cotiza" cu toții, nu i-am „subvenționa" ca să supraviețuiască? Firește că da. Plătim statului biruri tocmai pentru a fi - mai ales - instituția fundamentală a solidarității naționale. Un stat care spune doar „Nu-mi pasă, descurcă-te singur!" e și criminal, și sinucigaș.
 


NU VĂ MAI LĂSAȚI ÎMBROBODIȚI!

  8 iunie 1999

Scrisoare deschisă adresată cadrelor didactice aflate în grevă 

          Stimați colegi,

          Vă înțeleg că v-a ajuns cuțitul la os.

          Spusesem încă din toamna trecută că greva în care v-ați aflat atunci era cea mai "cristalină" grevă de care auzisem vreodată, pentru că dvs. nu cereați nimic în plus Guvernului. Cereați doar să se respecte legea. Ați avut mai mult  bun simț decît se cuvenea și ați întrerupt greva. Ați crezut în promisiuni și protocoale. Ați acceptat să vă lăsați convinși că un guvern e o instituție serioasă, și că ce făgăduiește el - și încă în scris, pe hîrtie - e sfînt. S-a ajuns la situația de azi, cînd v-ați dat seama că ați fost înșelați ordinărește.

          Aveți sută la sută dreptate să strigați, cu disperare, că așa nu se mai poate. Dumneavoastră sunteți premisa viitorului românesc, nu sunteți bătaia de joc a nimănui, și cu atît mai puțin a unor guvernanți bicisnici, care nu vor lăsa altă dîră în posteritate decît pe cea a necazurilor și suferințelor pe care le-au provocat prin superficialitate, nepricepere, rea-credință, aroganță.

          Dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș merge fără ezitare pînă la capăt. Dar și din locul în care mă aflu, ca profesor și senator, membru al Comisiei pentru învățămînt, nu preget să vă  îndemn să  nu vă mai lăsați îmbrobodiți. Ori primiți imediat TOT ce vi se cuvine prin lege, ori, dacă nu, cei care nu sunt capabili să respecte învățămîntul să se dea laoparte și să lase pe alții care sunt.

          Vă rog să fiți pătrunși de ideea că luptați pentru o cauză de o desăvîrșită curățenie. Vă rog să nu cedați nimic din bietele drepturi care vi se cuvin cu vîrf și îndesat. Vă rog să nu vă mai lăsați umiliți de niște aflați-în-treabă. Vă rog să fiți așa cum a fost dintotdeauna corpul profesoral românesc: mîndri și demni.

8 iunie 1999
 


ISTORIA DE TIP "ROCK AND ROLLER"

 Expozeu în plenul Senatului, 8 noiembrie 1999  

           Domnule președinte de ședință, stimați colegi, dacă scurta mea declarație politică ar fi să aibă un nume, atunci aș intitula-o "Istoria de tip rock and Roller". Celor care au uitat, le amintesc că Roller a fost un istoric al anilor ’50, mandatat, mai exact, teleghidat sau, și mai exact, comandat de Moscova pentru a desființa orice filon național din istoria României. Istoriile de tipul Roller, începînd cu cea scrisă de el însuși și impusă în toate spațiile intelectuale, au făcut mari ravagii în mințile multor generații.
            Ați înțeles că este vorba, din nou, despre manualele “alternative” și ating în acest fel un subiect care a mai fost tratat și de colegul Prahase, iar într-un alt registru și de venerabilul nostru coleg, domnul Dan Amedeo Lăzărescu. Veți înțelege această insistență, pentru că  este vorba nu doar de manualele “alternative”, ci și de demnitatea instituției pe care o reprezentăm, Senatul.
            Nu întîmplător aceste manuale, de istorie și de limbă română (e de așteptat ca și cele de geografie), au stîrnit o mare vîlvă, un mare interes în toate nivelurile opiniei publice, începînd de la cele academice, universitare și pînă la gazete și oameni simpli; motivul e că aceste manuale au o directă legătură cu ceea ce îl tulbură ușor pe român - și asta e spre cinstea lui - au legătură cu filonul național. La discuțiile comisiilor reunite de învățămînt (Cameră și Senat), un coleg a încercat o ironie, spunînd că "dacă o ținem pe linia asta, mîine o să luăm manualele de fizică, manualele de chimie, manualele de biologie etc. să le analizăm!”. Ironia o fi fost nostimă, dar era gratuită, din rnotivul pe care 1-am spus mai înainte. Nu biologia, nu chimia etc. intră în atenția  unei instituții cum este Comisia de învățămînt a Senatului, ci manualele de istorie, de română și, eventual, de geografie, pentru că acestea modelează atitudinea față de entitatea națională.
            Hiba acestor manuale și în special a manualului incriminat cel mai puternic, cel de istorie de la editura "Sigma",  poate fi cuprinsă, ca între două coperți, de următoarele două aspecte: 1. faptul că viziunea acestui tip de manual este “impusă” din străinătate, cu perspective care nu se mulează nici pe psihologia românului, nici pe specificul istoriei noastre, nici pe psihologia elevului român (sau, dacă se mulează, se mulează ca niște haine de tablă); 2. faptul că viziunea este una de tip derizoriu, de tip anecdotic, printr-o ieftină captatio benevolentiae, adică prin mici trucuri de așa-zisă cointeresare a elevului, mergînd pînă la urări ca "Baftă!", mergînd pînă la descrierea “mitului blugilor” ca pe o contribuție a Americii la istoria universală și alte găselnițe din acestea ieftine de tot.
            Vă amintesc că, atît Comisia Senatului cît și cea a Camerei  Deputaților, reunite în două ședințe ad-hoc, succesive, consacrate acestei probleme, lucru cam fără precedent, au dorit să finalizeze discuțiile lor (lungi - cred că, în total, cam 6-7 ore), printr-un text. Nu e inutil să vă spun că au fost discuții chiar în legătură cu acest fapt, dacă să finalizăm sau nu discuțiile, pentru că au fost unii colegi care au pretins că “nu este cazul”, ca și cum dezbaterile noastre ar fi fost în cadrul unui club, al unei societăți de tacla, de sporovăială. În fine, prin vot s-a admis că trebuie să... , îl citez chiar pe domnul președinte al Comisiei de la Senat, "să dăm totuși ceva". Acest "ceva" urma să se cheme într-un fel. Au fost iar polemici,  dacă să se cheme “hotărîre”, “comunicat”, “rezoluție”. S-a trecut și de acest hop. Spre cinstea instituției parlamentare, s-a emis un comunicat, în care comisiile reunite solicitau - acesta este verbul: solicitau - Ministerului Învățămîntului să retragă avizul acelui nefericit manual de la editura “Sigma”. Știți bine că retragerea avizului nu însemna retragerea de pe piață, nu însemna nici un fel de sancțiune la adresa autorului și nici măcar interdicția de a citi cartea, pentru elevi. Numai că era interzisă ca manual și atîta tot. În unele organe de presă am găsit deformat textul comunicatului dat de Comisie: verbul " solicită" era transformat într-un verb mai blînd: "recomandă", ceea ce scoate la iveală complexele pe care le au unii din colegii noștri, care își uită atribuțiile de control asupra Executivului. Această delicată transformare vădea sfioșenia lor de “oameni umili” care bat la ușa ministrului cu coloana vertebrală în echer. În fapt, noi aveam prerogativele, aveam dreptul de a cere, de a solicita ministerului să-și repare această gafă. Așa cum altor manuale care au participat la acea licitație nu li s-a dat avizul - au fost șapte și numai cinci au cîștigat, deci două nu 1-au primit - , era cazul ca și acestui manual, care a indignat aproape toată suflarea intelectuală românească, să i se retragă avizul. N-a fost să fie. Ceea ce m-a nemulțumit și mai mult a fost răspunsul, de-a dreptul insolent, al acestui, altminteri, intelectual de calitate și  ministru care a făcut și ceva lucruri bune (numai că nu prea adaptate învățămîntului autohton), la răspunsul domnului ministru Marga mă refer. Răspunsul suna - îl citez din memorie, dar cred că nu greșesc mult: "nu se pune problema să retragem avizul". Cum adică "nu se pune problema"? Deci, Parlarmentul  Comisiile Senatului și Camerei Deputaților reunite își bat capul două ședințe la rînd, două săptămîni 1a rînd - și vorbesc la pereți? vox clamantis in deserto?!... Cum să nu se “pună problema”? Noi am pus problema și ministerul trebuia să execute această solicitare sau, în orice caz, să ia foarte în serios glasul - iertați-mi vorba mare - "glasul poporului”, reprezentat prin noi, care avem totuși niște mandate. Răspunsul, repet, insolent, că “nu se pune problema”, m-a indignat, și expresia acestei indignări este declarația politică de față, pe care o închei adresîndu-mă Ministerului Învățămîntului (sau al Educației Naționale, cum i se mai spune, deși în Lege e “al Învățămîntului”) cu solicitarea de a da curs hotărîrii, rezoluției, comunicatului celor două comisii și de a retrage, spre binele său, spre binele obrazului său (adică al ministerului și al ministrului), care încă mai poate fi spălat, avizul favorabil dat acelui nefericit manual de la "Sigma". Vă mulțumesc pentru atenție.

          (Aplauze în sală)

          Dl Doru Ioan Tărăcilă:

          Vă mulțumesc, domnule senator.

(Transcriere după stenograma Senatului)


 MESAJUL LUI ȘAGUNA

Cuvînt la Reuniunea anuală a ASTRA

 21 ianuarie 2000 , Constanța.

            Șaguna...? Dar Șaguna e "ceva" din secolul trecut...
            Bine-nțeles că Șaguna a fost un om al secolului trecut! Dar și secolul nostru a devenit un secol... al secolului trecut. Sunt nenumărate motive de a observa actualitatea unei impresionante părți din mesajul pe care-l conține, intrinsec, fapta de-o viață a mitropolitului Ardealului.

            Mai întîi, onorată adunare, aș sublinia apăsat, ceea ce mă "doare" cel  mai mult. Privind
către ceea ce a durat Șaguna, aș constata și v-aș ruga să luați aminte: cît de bine a știut el să lucreze cu străinii în favoarea, și NUMAI în favoarea, interesului național. Cu un talent diplomatic excepțional și cu un simț teribil pentru ceea ce aduce profit firii românești, Șaguna a știut, în învolburații ani ‘40, ‘50 și ‘60 ai veacului (zic în continuare) "trecut", în care, ca și astăzi, vai!, nu toate ale noastre se hotărau doar după voia noastră dinlăuntru, a știut să îmbine eleganță, șiretenie și fermitate spre a aduce folos  r o m â n e s c u l u i. Așa a fost, de pildă, - cum bine știți - în iunie 1848 cînd, la Innsbruck, în Tirol, i-a prezentat împăratului Ferdinand dorințele românilor, după cum reieșiseră ele din magnifica adunare națională de la Blaj, din mai. Trimis de la Innsbruck la Budapesta, Șaguna nu s-a descurajat (ca alți membri ai delegației) de eschivele și tergiversările cu care a avut de-a face, și a reușit, prin persuasiune și finețe, să-și transforme oponenții în amici și să-și atingă scopurile. La fel a fost în februarie 1849, cînd a ajuns în audiență la Franz Joseph (care, semn de respect și prețuire, l-a și oprit la masă) și a cerut "unirea tuturor românilor din statele austriace într-o singură națiune independentă, cu administrație națională autonomă în privința politică și bisericească, cu șef național politic, senat românesc, și cu limba națională în toate afacerile care-i privesc pe români". Așa a fost și în 1860, iarăși la Viena (Viena era un fel de Washington al vremii!), unde, la consfătuirile senatului imperial, Șaguna și-a spus cu bărbăție crezul în privința bisericii și a culturii, concepute, ambele, în spirit național. (Sintagma "spirit național" - care, mărturisesc, îmi place foarte mult - îi aparține chiar lui Șaguna, a folosit-o în conferința națională pe care a convocat-o în decembrie 1848, unde a vorbit despre "însemnătatea spiritului național și liberal", prin "liberal" el neînțelegînd o anume doctrină, ci ideea de libertate necenzurată despotic).

            Această pledoarie constantă și mereu miezos argumentată în favoarea spiritului național este ceea ce aș numi: a doua componentă de stringentă actualitate din mesajul lui Șaguna, în aceste vremuri "ale noastre" în care nu e colțișor, stradă, nu e simpozion, nu e ecran de televizor în care să nu te înțepi în "furculisionul" Coanei Chirița a lui Alecsandri, chiar dacă acum "furculisionul" a devenit "furculișn". Nu glumesc deloc: dau o singură pildă, cea mai peremptorie: hotelul din buricul Bucureștilor, hotel care se numea pe vremuri "București", acum se numește "Bucharest", de parcă dacă-și păstra numele românesc, străinii ar fi rămas buimaci în fața unui cuvînt așa de straniu și ar fi sughițat fără contenire. Într-o epistolă către Ioan Purcariu din 1865, Șaguna exprima acest deziderat al elementarei demnități naționale într-un mod pe cît de hîtru, pe atît de memorabil: "Noi nu avem alta să facem decît să ne gîndim la ouăle care rămîn naturei lor consecvente, fără privire la cloșca sub care se pun ele spre clocire. Ouăle raței puse sub găină dau pui de rață, iar cele de găină puse sub curcă dau pui de găină. Așa și noi, trebuie să rămînem români, fie cum va fi regimul și maxima lui". Nimic mai potrivit în acest început de mileniu românesc, plin de scălîmbăielile multora care se fîțîie steril pe toate meridianele și, întorși acasă mai moțați decît la plecare, vor să facă din România poligon de experimentare pentru toate extravaganțele posibile, cînd nu chiar pentru toate aberațiile. În schimb, tot ceea ce este autohton și cu rădăcini în strămoșime - le pute. În fața acestei realități de zi cu zi, vorbele spuse de Andrei Șaguna în cuvîntarea sa în edificiul Seminarului din Sibiu, în martie 1861, de la prima adunare a Asociațiunii pe care a înființat-o (și pe care, cu puterile noastre, o ducem și noi mai departe), acele vorbe ale sale mă ung la inimă. Le citez cu emoție și, cu smerenie și modestie, le subscriu întru totul: "Însfîrșit, dinparte-mi mă oblig că voi sprijini scopul Asociației noastre în cît va sta în puterile mele, căci aci voi fi norocos a auzi sunetele dulci ale limbii mele materne, care la străini nu s-a învrednicit de atențiune, însă acelea cu atîta mai scumpe sunt inimei mele". Într-adevăr, nu s-a învrednicit de atențiune la străini (din păcate, nici la mulți care sunt cetățeni români). Cît despre străinii-străini, am să vă dau un singur exemplu. Există mașini de copiat imagini sau texte pe calculator, așa numitele scanere. Există programe ("OCR") care transformă fotografia textului în text procesabil pe calculator. Ei bine, nici unul din aceste programe nu e capabil, în anul 2000 d.Cr., să recunoască vreuna din cele numai 3, trei litere cu adevărat specifice doar nouă românilor, și anume ă, ș și ț. Calculatoarele de azi, deștepte de pot citi și compoziția solului de pe planeta Jupiter, capotează și încep să scoată fum cînd se confruntă cu aceste monstruoase hieroglife, pentru că nimeni dintre programatorii lor nu a luat în seamă și limba de origine latină vorbită între Tisa, Nistru, Dunăre și marea lîngă care ne aflăm. Ba vin unii chiar de pe la noi, servili și mai "interneți" decît însuși Internetul, și propun să lepădăm naibii aceste semne diacritice, ca să ne universalizăm, vezi Doamne! - de parcă francezii ar renunța vreodată la e-urile lor cu accente, germanii la a-urile lor cu două puncte, portughezii la o-urile cu tildă deasupra ș.a.m.d. ?Veți spune că e o problemă de lingvistică și de informatică? Nu, nu veți spune asta, pentru că simțiți ca și mine că este, în ultimă socoteală, o problemă politică: în ce măsură știm să ne facem ascultați și băgați în seamă în lumea cea mare și tulbure. Andrei Șaguna, un fel de Iorga și Titulescu laolaltă ai secolului trecut, ar fi știut s-o facă și pe asta.

            În fine, al treilea punct al contemporaneității mesajului lui Șaguna este polivalența sa structurală. A fost un om care a gîndit, a organizat, a scris, a tipărit, a zidit. A știut, ca puțini români, să fie în egală măsură un om de administrație și un intelectual adînc, un constructor de clădiri adevărate, din piatră și cărămidă (care dăinuie și azi) și un izvoditor de concepte la fel de solide, inspirate, în esență, din filonul spiritului național. Asemenea oameni trag o țară înainte mai mult decît zece guverne care ard gazul sinistrei tranziții dinspre o urgie spre altă urgie. Deie Dumnezeu cel Sfînt să zămislească pămîntul românesc și alți bărbați ca Andrei Șaguna - și atunci țara asta va putea ajunge unde merită să fie.


 O POLITICĂ FALIMENTARĂ

Cuget liber, Constanța, 4 martie 2000 

            -În 1996, ați fost unul dintre apărătorii Convenției Democrate. care au fost motivele care au făcut ca în 3 ani și jumătate să ajungeți în tabăra celor pe care-i criticați atunci?

            -Da, în 1996 am fost apărător al Convenției Democrate, convins fiind de frumoasele cuvinte de pe hîrtie că are intenția de a face MAI BINE decît PDSR. Lună de lună însă, chiar de prin ianuarie '97, am început să-mi dau seama că nu e așa. Am spus atunci, în Parlament, că "Reforma" trebuie să amelioreze viața oamenilor, nu s-o amărască. Am repetat-o și-n primăvara lui '97: că dacă așa-numita "reformă" aduce populația într-un hal mai rău decît în comunism, populația o să regrete comunismul. Pentru că cetățeanului simplu și normal nu-i pasă de "-isme" și doctrine: el vrea să aibă cu ce-și crește copiii, vrea un loc de muncă, vrea să-și trăiască viața, nu s-o sacrifice pentru slogane. Treptat, eveniment după eveniment m-a îndepărtat de modul de a gîndi și de a proceda al Convenției; amintesc doar cîteva mai importante: cînd a fost cu faimoasa ordonanță 36, care bicefaliza învățămîntul românesc, făcîndu-l româno-maghiar, și care batjocorea limba oficială a statului - m-am împotrivit din răsputeri, ținînd un an de zile pagina întîi a ziarelor. La fel, cu Ordonanța 22, care voia să-l facă pe Ciorbea și prim-ministru și primar al Bucureștilor, de mulți specialiști ce aveam...! Am zis și atunci: NU. Apoi: am făcut în Comisia de învățămînt a Senatului Statutul Personalului Didactic. Am introdus acolo niște biete sporuri la salariile profesorilor. Ciumara nu voia să le acorde. M-am "bătut" cu el și a ieșit pe a mea: legea a inclus sporurile și a fost promulgată. (Numai că, dup-aceea, pînă azi, sporurile cu pricina nu s-au acordat, ceea ce a și provocat grevele). N-am fost de acord cu soluția violentă, belicoasă, a Convenției în privința "mineriadei" de anul trecut: minerii își apărau dreptul la viață decentă și la muncă, nu trebuiau bătuți. Trebuiau să meargă acolo toți: și președintele, și premierul, și miniștrii și să stea de vorbă cu ei pînă găseau o soluție, alta decît bastoanele și grenadele lacrimogene. Nu am aprobat nici poziția complet anti-populară a Convenției în chestiunea Serbiei: 80% din români nu erau de acord cu acel măcel vandalic dezlănțuit cu scopul de a schimba un conducător de stat (democratic ales) și pe care țara lui nu voia să-l schimbe. Convenția a aplaudat această teribilă eroare a NATO. Eu am deplîns-o și am blamat-o. Nici în problema "manualelor alternative" nu m-au mulțumit bîiguielile unor membri sau partizani ai Convenției. Disponibilizările, cu zecile de mii, care fac parte din "soluțiile" Convenției, au în mine un adversar înverșunat: șomajul e o nenorocire cruntă. Vedeți, așadar, că venirea mea la PDSR nu e de conjunctură, nu e oportunism, ci e rezultatul, pe de o parte, al totalei dezamăgiri pe care mi-a provocat-o politica falimentară moral și economic a Convenției, și pe de altă parte, rezultatul asemănării multor puncte de vedere ale mele cu cele ale acestui partid, care face o politică mult mai potrivită cu ce este România și ce poate ea, fără experimente dezastruoase și fără generații de sacrificiu. Pe scurt: am venit la PDSR pentru că viața m-a obligat (ca și pe mulți alții, sute de mii, dacă nu milioane) să recunosc: da, PDSR are dreptate. E mult mai suportabil și mai potrivit pentru România și pentru români (de orice etnie ar fi) cum vrea acest partid să procedeze.

            -Din cînd în cînd președintele Emil Constantinescu, al cărui apropiat ați fost o vreme, iese la rampă și tulbură viața noastră politică, și așa destul de agitată. Cum apreciați ultimele sale declarații?

            -”Apropiat” nu i-am fost niciodată. Am crezut în el cîteva luni. Cît despre fondul întrebării: Chiar vinerea trecută, cînd președintele Constantinescu a emis acele gemete angoasate, am fost invitat seara la emisiunea lui Dan Diaconescu de la Tele 7 abc. Acolo am citit, cu 5 minute înainte de emisie, declarația cu pricina. Dan Diaconescu m-a întrebat, în direct, ce părere am, și am spus că mi se pare un discurs "aproape isteric", ca niște urlete prin somn, al unui om care e cu nervii în pioneze și are nevoie de repaos la aer curat, liniște, adiere de vînt, clipocit de izvorașe... Lăsînd ironiile deoparte, vă spun că aveți dreptate în felul cum puneți întrebarea: într-adevăr, în loc să fie un factor de echilibru, un moderator, președintele toarnă gaz peste foc, la modul cel mai partizan, în dezgustătoarea hărmălaie politică. (Adaug că nici pînă azi, cînd stăm de vorbă, n-am priceput ce înseamnă "medic PNȚCD". Nu-mi pot imagina așa o tîmpenie: ca profesiunile să se grupeze pe partide! Urmează să avem și "ingineri PUNR", "avocați PDSR", "felceri PRM", "contabili PNL" ș.a.m.d. Numai asta ne mai lipsea, că nu suntem destul de dezbinați și fărîmițați...! Și președintele încurajează așa ceva! E rău, e grav, e trist!).

            -Am înțeles că la viitoarele alegeri veți participa tot pentru Constanța. Ce vă determină să optați pentru orașul nostru, lăsînd la o parte alte oferte, poate mai tentante?

            -Da, aveam și alte "variante", dar nici nu m-am gîndit să ezit. Vreau să-i reprezint în continuare pe constănțeni în Senat pentru că iubesc Constanța, țin la profesorii ei, la vaporenii ei, la medicii ei, la constructorii ei, la oamenii ei cinstiți de afaceri (există și din aceștia!). Pentru că m-am pătruns pînă-n măduvă de problemele acestui oraș modern și cosmopolit (în sensul bun al cuvîntului), model de multiculturalism etnic, model de spirit întreprinzător, model de imaginație și vivacitate. Mă simt și eu constănțean, pentru că sunt bătăios și iute. Dacă majoritatea constănțenilor vor alege un partid cu scaun la cap, care să-i lase să trăiască și să prospere, atunci mă vor alege și pe mine și, prin ce voi face și voi spune, n-am să-i fac de rîs.

            (Interviu realizat de Traian Brătianu)
 


ROMÂNIA FOARTE MICĂ

(Cuvînt la Pitești, în preajma lui 27 Martie 2000)

 23 martie 2000 

            Onorat auditoriu, stimați oameni buni,

            Mă doare inima că nu pot fi împreună cu dumneavoastră, dar și mai tare mă doare cînd mă gîndesc cîtă tristețe se ascunde în bucuria la care participați (și la care, cu sufletul împărțit între Constanța și Pitești, particip și eu). Nu vreau să fiu ceea ce francezii numesc un “trouble-fete”, un “stricător de petrecere”, și știu cîtă rîvnă au pus organizatorii ca totul să iasă bine, și cu cîtă bună-credință și cu cîtă românească împreunătate ați venit cu toții aici. Dar cum să-mi fie bucuria – bucurie, cum să-mi fie seninătatea – seninătate, cînd noi serbăm azi amintirea unei Mari Uniri, în timp ce amărîta noastră țară nu e unită nici măcar cu ea însăși, necum cu bucata ruptă din ea și botezată altminteri? Cum să zîmbesc fără lacrimă cînd un mare român și mare purtător-de-Românie, Ilie Ilașcu, se află după gratii? Cum să fim împăcați cu noi înșine întru voioșie, cînd Maria și Ion Aldea Teodorovici nu mai sunt?

            Român sunt și nimic din ce e românesc nu mi-e străin, aș spune, parafrazînd o veche vorbă a unui strămoș latin. Ca și mine sunteți, cred, cei mai mulți dintre cei aflați astăzi aici. Ne-a adunat pe toți, în acest loc din miez de țară, gîndul și visul României Mari. Dar dacă ne mutăm privirea, din adîndul cugetului nostru, în jur – ce vedem? Între România de dincoace de Prut și România de dincolo de Prut  –  șicane, discriminări, netrebnicie. Iar România care-și mai poartă numele nu e o Românie mare. E o Românie din ce în ce mai mică, o Românie în care ceea ce e românesc e împins să se simtă tot mai stingher, o Românie care-și învață copiii istorie de tip rock-and-ROLLER, o Românie care se vinde pe dolari într-un ritm de rap sau de hip-hop. Îmi vine să strig: “Trăiască fie și România Mică, numai să trăiască!”nu pentru că aș consimți să fie mică, ci pentru că mi-e teamă să nu moară, cînd o văd cît de bolnavă e! Peste un milion de oameni n-au unde munci, alte milioane de oameni n-au ce mînca, și mai multe milioane de oameni sunt stupefiați de halul în care se duce totul de rîpă. De bine ce se “privatizează”, se “mondializează” și se “globalizează”, acuși n-o s-o mai vedem cu ochiul liber... Probabil că soluția e: nu să dăm afară cu țîrîita cîte 5.000, cîte 10.000, cîte 20.000 din cutare sau cutare fabrică -  c i  s ă   f i m   DISPONIBILIZAȚi   c u  t o ț i i,  22 de milioane. Să ne luăm cîmpii, să ne “mutăm în altă țară”, după spusa poetului...

            Vorbesc cu amărăciune, onorat auditoriu, și trag nădejde că nu mi-o veți lua în nume de rău.

            Mulțumesc pentru trofeul ce mi s-a acordat, vă mulțumesc pentru atenția acordată cuvintelor pe care vi le-am transmis prin intermediar și vă mulțumesc că gîndiți cu picioarele pe pămînt, cu picioarele pe un pămînt batjocorit, care merită și care va avea, pînă la urma cea din urmă, locul cuvenit sub soare. Așa să ne ajute Dumnezeu!

            București, 23 martie 2000


 DEMOCRAȚI” ȘI “REACȚIONARI”

(Plecînd de la un articol) 

10 aprilie 2000, declarație politică, plenul Senatului.
Publicat în Dimineața
, 17 aprilie 2000

            Într-un important cotidian central, unul care simpatizează în mod evident cu structurile și atitudinile actualei Puteri, a apărut un articol numit Dezertarea unui intelectual. Pentru că în acest articol e vorba nu numai despre mine, ci și despre politica partidului pe care îl reprezint la această tribună, față în față cu politica Puterii, consider că o replică are suficiente elemente de generalitate spre a constitui fondul unei declarații politice.

            În articolul Dezertarea unui intelectual, din România liberă de sîmbătă 1 aprilie, dl Gh. Ceaușescu formulează cîteva judecăți foarte dure la adresa mea. Din păcate, aceste judecăți sunt întemeiate pe informații neadevărate, de unde și concluziile false. Nu-mi permit să-l bănuiesc pe dl Gh.Ceaușescu de rea-credință, întrucît îl știu un om de carte autentic. Încerc, așadar, în rîndurile de mai jos, să corectez erorile de fapt ale aserțiunilor d-sale. Dl Gh.Ceaușescu începe prin a constata că m-am înscris în PDSR, lucru la care “nu se aștepta”. După care, d-sa scrie: Cînd a părăsit PNȚCD-ul, deși n-am aprobat gestul, l-am putut înțelege: dacă nu te mai simți pe aceeași lungime de undă cu colegii dintr-un partid, divorțezi de ei elegant politic.  Mă mir că dl Gh.Ceaușescu este atît de puțin “la curent cu politica”. Chiar nu știe d-sa faptul esențial că nu eu “am părăsit” partidul, ci partidul (sau, mai exact, un “comando” ad-hoc; din 17 persoane aflate acolo, 10 au votat pentru excludere, 7 contra) m-a dat afară, într-un mod la fel de mîrșav pe cît de penibil: în absența mea, fără să fiu în nici un fel informat, nici anterior, nici ulterior, adică mai rău decît procedau chiar bolșevicii. Așa a înțeles PNȚCD să aplice dezideratul d-lui Gh.Ceaușescu: “un divorț elegant  politic”. Halal eleganță!
            Mai mult decît atît: contrar oricăror practici democratice clasice, măsura luată de acel grupuscul, izolat de realitate, nu se putea contesta la nici  o “instanță superioară” a partidului. Numai acest fapt și ar fi de ajuns să te dezguste de un asemenea tip de partid cripto-totalitar. Deși întreaga presă și întreaga opinie publică, de la dreapta dreptei pîn’la stînga stîngii (cu 1% excepții) au dezaprobat, cu stupoare, în acel martie ’98, excluderea mea, nu am auzit atunci glasul d-lui Gh.Ceaușescu care să dezaprobe aberația, și nici PNȚCD nu a avut suplețea de a-și da seama de nerozia făcută și de a încerca, ulterior, să o corecteze. Ar fi fost, oricum, inutil, pentru că n-aș mai fi revenit. Dezamăgirea era prea mare. Credeam că Partidul NAȚIONAL Țărănesc va duce o politică națională. N-a fost și nu e deloc așa. (Cu o flloare, cum au fost cuvintele de azi – cîteva, bine simțite- ale d-lui senator Moisin, nu se face primăvară sau, în orice caz, se face o primăvară prea tîrzie, prea pre-electorală).
            Încă din vara lui ’97 am început să văd că PNȚCD promovează, de fapt, o politică lipsită de filon național (pe alocuri, chiar anti-națională) și mărunt, moșnegesc-clientelară. A uitat dl Gh.Ceaușescu pentru ce am fost exclus din PNȚCD? Îi amintesc eu. Pentru că am pledat insistent pentru trei idei:

            1.concetățenii noștri de altă etnie să respecte limba oficială a statului;

            2.să nu federalizăm învățămîntul românesc, creînd – ca nicăieri în lumea civilizată – universități pe criterii etnice;

            3.să nu ne facem de rîs dezvăluind o cruntă sărăcie de cadre care i-a împins pe niște nesăbuiți la ideea de a-l pune pe dl Ciorbea și premier și primar în același timp. Dar cum să respecte PNȚCD primele două puncte, cînd avea înțelegeri secrete cu UDMR, de care nici noi, parlamentarii, nici țara n-aveam habar? Cum să respecte PNȚCD al treilea punct, cînd în acel partid, cine spunea ce gîndește (spre binele partidului) era taxat drept dușman și iute expulzat (vezi Constantin Ticu Dumitrescu, Valerian Stan ș.a.)? Poți stima un partid care își exclude un parlamentar – și încă unul cu o amplă popularitate – pentru asemenea “rațiuni” iraționale și sinucigașe? Răspunsul e “nu”.

            “Odată anunțat public gestul, George Pruteanu s-a lansat în diatribe (...) la adresa PNȚCD și a președintelui României”. E fals. Diatribele – dacă diatribe sunt – le-am lansat încă din 1997, cînd în toate ziarele a apărut apelul meu “Nu sloboziți acea nefericită Ordonanță de urgență nr.36, d-le prim-ministru!” În 1998, după excludere, într-o scrisoare deschisă, reprodusă, de asemenea de numeroase gazete centrale și locale, le spuneam de la obraz: “Mi-e jenă mie de situația penibilă în care vă puneți. Oameni din coșcogea partid de guvernămînt mint ca niște pezevenghi de duzină! Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac! De aceea merg lucrurile cum merg în țară, pentru că vă jucați necontrolat și iresponsabil cu vorbele și oamenii. (...) Ați stabilit cu liderii UDMR niște lucruri care jignesc spiritul național și, din motive care nu pot fi mărturisite, trebuie să le și duceți la îndeplinire. Iar eu, naiv și de bună-credință, crezînd că sunt chiar într-un Partid NAȚIONAL Țărănesc(...), și că-l servesc și că-i fac bine apropiindu-l de ce simt oamenii, v-am încurcat aceste socoteli necurate. (...) Ce poate gîndi populația despre asemenea soluții, decît că sunt expresia politicianismului încîlcit și o derogare de la demnitate? (...) Dacă o va ține așa, PNȚCD rămîne fără electorat” – am citat cuvînt cu cuvînt din Adevărul de marți 26 mai 1998, p.2, coloanele 2, 3 și 4.

            Iată, deci, că diatribele nu mi-au fost “impulsionate” de înscrierea în PDSR, ci le-am rostit cu mult înainte. Inclusiv la adresa altei deziluzii: președintele. Las deoparte aici faptul că n-a respectat mai nimic din teribilele promisiuni cu cele “200 de zile”. În răspăr cu patru cincimi din țară, d-sa a aprobat și susținut solicitările abnorme ale extremiștilor din UDMR – și atunci mi-am făcut publice, în mod vehement, dezamăgirea și oprobriul pentru conduita d-sale. L-am criticat, de asemenea, și de la tribuna Parlamentului, cu asprime, pentru poziția rigidă și neomenoasă față de revendicările minerilor, pentru aprobarea violenței față de acei oameni, în ianuarie anul trecut. După cum, și de la microfonul Senatului, și în presă, m-am declarat stupefiat de ușurința cinică, frivolă, cu care încuviința “colateralul” măcel “legitim și necesar” din Serbia. Vă amintiți, așa a spus, am citat textual: ”legitim și necesar” – un măcel! În toate aceste situații, ca și în multe altele, pe care, din economie de spațiu, nu le mai evoc, atitudinea mea a fost complet diferită de cea a PNȚCD și de cea a președintelui, dar și de a celorlalte partide în care dl Gh.Ceaușescu sugerează că ar fi fost șic să mă înscriu (“linia liberală sau un partid autentic social-democrat”). S-a dovedit, în acești trei ani și jumătate, că partidele aflate la guvernare nu au fost cu nimic mai “democrate” decît PDSR (democrație înseamnă a face pe placul poporului, or 70% din populație socotește că e rău ceea ce se face, regretînd perioada de pînă în ‘96). Aceste partide au adus țara într-un hal mult mai mizerabil decît au găsit-o. Simt și spun acest lucru sute de mii, milioane de persoane, de la măruntul ”întreprinzător” care vinde chewing-gum pe o mescioară în fața blocului, pînă la adevărații miliardari sau cei care au încercat să construiască ceva, o fabrică, de pildă, de la ”iarbă verde” și n-a fost chip.
            Considerînd că partidele Puterii de azi “reprezintă singura alternativă”, dl Gh. Ceaușescu vădește o gîndire quasi-dogmatică, o, cum ar spune dl Liiceanu, “încremenire în proiectul” înșelător al lui ‘96. Alternativa la rău este mai binele. Populația compară cum a putut trăi pînă la venirea CDR și cum a ajuns după. De aceea, greșește dl Gh. Ceaușescu văzînd în PDSR (într-un mod caduc maniheist) “forțele reacționare”. Reacționară, la propriu, s-a dovedit actuala guvernare, care a tras lucrurile înapoi pe toate planurile: nivel de trai, situație morală, siguranță civică, demnitate națională.
           
Eu nu m-am schimbat cu nimic. Am intrat în politică pentru că doresc ca locuitorii României s-o ducă mai omenește și să-și pună țara la cale după mentalitățile și simțirile lor, nu după rețete de import. Actuala putere a dovedit, în cele mai importante situații care au survenit în ultimii 3 ani, că nu poate și nu vrea să asculte glasul mulțimilor, ci se ghidează după alte comandamente. Așa că rămîn consecvent cu mine însumi și îi aleg pe cei care, democratici fiind, înțeleg să lase România să trăiască după vrerea românilor.

            București, 5 aprilie 2000


 UNIVERSITĂȚILE PRIVATE ȘI POLITICUL

(Interviu acordat revistei Gaudeamus)

12 aprilie 2000            

            -Care e punctul dumneavoastră de vedere asupra universităților particulare?          

           -Pentru că întrebarea dumneavoastră e focalizată asupra aspectului general al chestiunii învățămîntului superior particular, aș spune că (lăsînd deoparte acele încropeli, din București sau din provincie, care nu merită discuția, întrucît sunt doar niște șarlatanii, niște “SRL”-uri cu etichetă universitară), singurul pericol major care planează asupra instituțiilor universitare private serioase este scăderea exigenței, toleranța față de submediocritate, “justificată” moralmente prin aceea că studentul plătește, și deci ar avea dreptul la un surplus de îngăduință axiologică și docimologică. Un asemenea comportament, în Alma Mater, ar duce la inflație de patalamale sterile, găunoase, la mărirea numărului de titrați care vînd chewing-gum pe tarabe și, implicit, la diminuarea prestigiului învățămîntului superior în general și al celui privat în special.  

            -Ce opinie aveți despre Facultatea de Jurnalistică și despre studenții dumneavoastră? Ce-și propune cursul pe care-l țineți?

            -Jurnalistica este azi, într-o societate pe cît de liberă, pe atît de agitată (aș spune chiar: vînzolită, contorsionată), o profesiune relativ certă, de unde succesul acestui gen de facultăți. Studenții mei nu-s nici mai buni, nici mai răi decît alte “generații” și serii cu care am lucrat. Componența valorică a grupului lor se așează cuminte în curba lui Gauss: 3% excelenți și dotați cu o pasiune egală cu tenacitatea; 10% buni și relativ harnici; 25% satisfăcători; 50% mediocri; 10% slabi; 2% de-a dreptul necorespunzători (cifrele trebuie luate, desigur, cu o doză de aproximație și relativitate, fiind rodul unor impresii și nu al unui studiu).
         
Cursul meu își propune familiarizarea studentului cu “piesele”, “mecanismele” și procedurile prin care se generează și “funcționează” produsul mediatic tipărit, radiodifuzat sau televizat. Concepția mea este că, pînă să realizeze (prin muncă și talent) reportaje sau editoriale senzaționale, un ucenic într-ale gazetăriei trebuie să știe bine ce înseamnă alineatul, asteriscul, paginația, nota de subsol, travelingul, contracîmpul, montajul, contrapunctul, registrele stilistice, punctuația textuală sau cinematografică etc. Nu e altceva decît dezvoltarea, organizată analitic, a unei butade a lui Picasso, conform căreia, înainte de a te așterne la fresce sofisticate, trebuie să știi să-ți prepari vopselele, să ții penelul în mînă și să desenezi bine un măr.

            -Cum priviți reforma în învățămînt?

            -Sunt multe de spus aici și nu am nici timpul, nici locul necesare. Pe scurt: eu sunt profund nemulțumit de stilul “reformei” practicate azi în învățămîntul preuniversitar, bazată pe terminologii pompoase, pe módele și modéle străine neadaptate specificului nostru, pe manuale “alternative” cu frivolități și distorsionări inadmisibile. În ceea ce mă privește, aș “revoluționa” din temelii studiul gramaticii în gimnaziu și liceu, mergînd pe linia unei gramatici funcționale, a erorilor recurente sistematizate, lăsînd doar etapei universitare studiul gramaticii teoretice și fundamentale. Aș plivi masiv programele, încă stufoase peste suportabil, ghidîndu-mă după adagiul infailibil:  non  multa, sed multum.

            -Ce părere aveți despre implicarea politicului în viața de ansamblu a Universității?

            -În spațiul pur academic al relației profesor-student, al procesului de “predare”, imixtiunea politicului ar fi (este) un scandal, o necuviință. Știința se supune doar Adevărului, nu președinților, nu miniștrilor, nu parlamentarilor și, în genere, nu clipei. Politicul trebuie doar, din afară, să creeze condițiile propice învățămîntului (de stat sau privat), ca un catalizator în chimie: favorizează reacția, dar nu participă la ea.
           
În rest, însă, e firesc ca într-o societate aflată în ebuliție (cum e lumea românească acum, care adesea mai “dă și în foc”), și studentul și profesorul să aibă opinii, opțiuni și adeziuni politice, pentru că adevărul nu e niciodată exact “la mijloc”; de-ar fi așa, în orice știință l-am putea găsi cu șublerul...

Constanța, 12 aprilie 2000



A    N    E    X    E  

 

SFÎRȘITUL LUMII

(interviu acordat revistei Academia Cațavencu  pe tema sfîrșitului lumii)
 

14 octombrie 1999

 

            Mult stimate domnule politician,

           
Într-un moment atît de grav al istoriei omenirii, cum este cel al apropierii de fatidicul an 200, Academia Cațavencu, exponentă a neliniștii populare, încearcă să găsească răspunsuri pe înțelesul tuturor la cîteva întrebări esențiale. Pentru că numai cei care au dus societatea umană în pragul sfîrșitului lumii știu cum au ajuns acolo, Academia Cațavencu s-a gîndit la dvs ca la o persoană pregătită să răspundă cu profesionalism la un mic chestionar.
               Ancheta noastră printre politicieni cuprin de două secțiuni: o retrospectivă sentimentalo-politico-istorică a mileniului și o posibilă cronică personală a ultimelor zile înainte de marele sfîrșit. Așadar:
     

Retrospectiva mileniului

               1.
Care credeți că este cel mai rușinos moment din istoria României. De ce?
               2. Care credeți că este cel mai viteaz bărbat din istoria României? De ce?
               3. În ce epocă v-ar fi plăcut să trăiți, unde și de ce?
               4. Cu ce personaj istoric v-ar fi plăcut să fiți prieten sau cine v-ar fi plăcut să fiți?

Odiseea politică 2000

               5.
Peste o lună vine sfîrșitul lumii. Cum vă pregătiți?
               6. Ce ați face în ultima zi?
               7. Anul 2000. Planeta este pe cale de a fi distrusă. Numiți-i pe primii 5 politicieni pe care i-ați salva cu o navetă spațială.
               8. Și, în sfîrșit, o ultimă întrebare: credeți în sfîrșitul României? Dar al lumii? Cam pe cînd? Cum și din cauza cui?
 

            Domnilor academicieni Cațavencu,

            Deși n-am deloc sentimentul că prin activitatea mea am "dus societatea umană în pragul sfîrșitului lumii" și, deci, nu sunt chiar un adresant potrivit al întrebărilor dumneavoastră - îmi spun că n-o fi sfirșitu' lumii dacă voi încerca să le răspund.

            1. Anul 1940, cînd s-au cedat fără luptă bucăți de Românie.
           
2. Cel mai viteaz bărbat din istoria României este un fel de Ianus cu patru chipuri, în care îi recunoaștem pe Brîncoveanu, pe Bălcescu, pe Eminescu și pe Nicolae Steinhardt (prietenii știu de ce).
           
3. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca numită "belle époque", pe undeva pe la 1900, cind era leul-leu, casa-casă, viața-viață, și cînd se implineau 99 de ani pînă la apocaliptica anchetă a Academiei Cațavencu.
           
4. Prieten - cu Carol I sau cu Cetățeanul turmentat. Aș fi vrut să fiu Alecsandri.
            5. Întrucît nu cred nici cît negru sub unghie în vreun sfirșit previzibil al lumii, mă tem că mă va prinde nepregătit. Amintindu-mi însă bancul cu Bernard Shaw (Vine un amic la el pe la miezul nopții și-l găsește în pijama, dar cu o cravată la gît. -Ce-i cu ținuta asta la tine?! -Eh, zice Bernard Shaw, m-am gîndit că la ora asta nu mai vine nimeni. -Bun, dar de ce-ți trebuie cravată la gît? -Păi, aia e, că mi-am spus: dar dacă totuși vine cineva?), pun și eu la îndemînă o cravată, un contor Geiger și o Carte bună care să mă țină o eternitate.
           
6. Avînd în vedere cele spuse la punctul 5, aș face un duș dimineața, mi-aș vedea de treburi, aș mai face un duș seara și aș pune ceasul să sune pentru a doua zi la ora 7.
           
7. Scena s-ar petrece cam așa: Planeta e zob. Bucureștii sunt chisăliță. Numai clădirea fostului Comitet Central (Senatul) mai e în picioare, chiar dacă unul din picioare e în ghips. Pe terasa ei se așează lin naveta cu pricina, venită, dracu' știe de ce, exact pentru mine. Îmi dau seama că eu joc rolul lui Noe, iar hardughia aia rotundă e un fel de arcă. Pe cine să iau? Rog grupurile parlamentare să-și desemneze cîte un reprezentant. Idee tîmpită: ăia încep să se certe și trec săptămîni la rînd fără să se potolească. Atunci mă adresez societății civile să-mi trimită 5 figuri reprezentative. Țipete, frăsuială, ONG-uri, grant-uri, comunicate - și mă pomenesc cu vreo 700 de inși, că ei sunt aleșii. Între timp, arca s-a umplut cu tot felul de șmecheri și piloși, așa că întrebarea dumneavoastră nu mai are obiect. Oricum, eu pe Paleologu și pe Maior i-aș fi luat...
           
8. La prima întrebare, vă spun drept că eu am înțeles aluzia dumneavoastră, dar cred că exagerați. Nu trebuie să uităm moștenirea grea, plus că am avut și inundații, iar PD-ul a făcut mereu ce a făcut. Așa că eu sunt de părere că problema sfîrșitului României trebuie amînată cu măcar patru ani. La celelalte trei intrebări, e simplu: Cercetătorii au dovedit negru pe alb că în cîteva miliarde de ani (dar ce mai e azi miliardul?!), soarele se va cam stinge. Stingîndu-se soarele, japonezii n-o să se mai scoale dimineața să se ducă la serviciu. Asta va provoca o cruntă bulibășeală pe planetă, un fel de vînzoleală atît de browniană, încît dolarul va cădea mai jos decît leul, Everestul mai jos decît Groapa Marianelor, PDSR-ul mai jos decît Convenția - și de aici pină la finele absolut nu mai e decît un pas, pasul ștrengarului. E clar că totul se va întîmpla din cauza PD-ului.




INDICE DE NUME
Am menținut Indicele de nume și în pagina WEB, dar fără trimiteri, deoarece vizitatorul poate găsi facil numele căutate prin funcția "Find (on This Page)" din meniul "Edit" al browser-ului (sau, direct, cu tastele Ctrl+F)
a


Academia Rom
ână

Achim, George

Aderca, Marcel
Adi Endre
Alecsandri, Vasile
Alexandru, Io(a)n
Andreescu, Gabriel
Arendt, Hannah
Arhimede
ASTRA (Asociațiunea Transilvană...)
Asztalos Ferencz
 
“Babeș-Bolyai” (universitate)
Balasz Lajos
Baltag, Cezar
Baranyi Francisc
Baudelaire, Charles
Băcală
Bădiceanu, Nistor
Bălăceanu-Stolnici, Constantin
Bălcescu, Nicolae
Bărnuțiu, Simion
Beria, Lavrenti
Blandiana, Ana
Brătescu, Florin
Brătianu, I.I.
Brătianu, Tiberiu
Brâncuși, Constantin
Breban, Nicolae
Brîncoveanu, Constantin
Bunduc, Gheorghe
Buzea, Constanța
Buzura, Octavian

Camus, Albert
Caragiale, Ion Luca
Carp, P.P.
Carol I (de Hohenzollern)
Cataramă, Viorel
Călinescu, George
Ceaușescu, Gheorghe
Ceaușescu, Nicolae 
Cenușer, D.I.
Cernîșevski, Nikolai Gavrilovici
Cervantes (Saavedra) Miguel de
Chiriacescu, Sergiu
Churchill, Charles
Ciobanu, Rodica
Ciorbea, Victor
Cipariu, Timotei
Ciumara, Mircea
Clinton, Bill (William Jefferson)
Constantin, George
Constantinescu, Emil
Coposu, Corneliu
Corbu, Irina
Cornea, Doina
Corneille, Pierre
Cosma, Miron
Coșbuc, George
Creangă, Ion
Cremene
Csapo Joszef

Dante (Alighieri)
Debray, Regis
Descartes, René
Deșliu, Dan
Diaconescu, Dan
Diaconescu, Ion
Dinescu, Mircea
Dobrescu, Răzvan
Dorneanu, Valer
Dostoievski, F.M.
a

Drăghici, Cornelia
Drăgotescu, Corina
Dumitrașcu, Gheorghe
Dumitrescu, Constantin-Ticu
Dur, Ion

Eichmann, Adolf
Eminescu, Mihai

Ferdinand I de Habsburg
Filip, Clementina
Frunda György
Funar, Gheorghe
Funês, Louis de
Furet, François

Gauss, Karl Friederich
Gheorghe, Florina
Goebbels, Joseph
Goga, Octavian
“Goga, Octavian” (liceu)
Grabovschi, Atanase
Gulea, Stere
 
Hadji-Culea, Cristian
Hagiu, Grigore
Hajdu Gabor
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich 
Hossu-Longin, Lucia
Huntington, Samuel P.
Husserl, Edmund

Ianus
Ilașcu, Ilie
Iliescu, Ion
Institutul de Marină Civilă
Iona
Ionescu(o), Eugen
Ionescu-Galbeni, Constantin
Ionescu-Quintus, Mircea
Iorga, Nicolae

Jdanov, M.V. 
Jirinovski, Mihail

Katona Adam
Klark, Wesley
Kovacs Laszlo
Kovacs Peter

Lăzărescu, Dan Amedeo
Lemeny(i), Ioan
Levant, Cristian
Lewinski, Monica
Liiceanu, Gabriel
Loyola, Ignațiu de
Lupu, Vasile

Maior, Liviu
Malraux, André
Maniu, Iuliu
Marko Bela
Marga, Andrei
“Marshall” (plan)
“Marton Aron” (liceu)
Mazilu, Theodor
Meleșcanu, Thedor
Miloșevici, Slobodan
Minulescu, Ion
Moisin, Ioan
Morand, Paul
Morțun, Alexandru
Munteanu, Titus

Mureșan, Ioan
a
Murphy

NATO
Năstase, Adrian
Nerval, Gérard de
Nistorescu, Cornel

Opriș, Paul

Paleologu, Alexandru
Paler, Octavian
Pană, Doru Viorel
Papari, Aurel
Păunescu, Adrian
Petöfi, Sandor
“Petöfi-Schiller” (universitate)
Picasso, Pablo
Pleșu, Andrei
“Popescu” (firmă)

Prahase, Victor
Preda, Ana
Prévert, Jacques
Pruteanu, George
Purcariu, Ioan

Roller, Mihail
Roman, Petre
Rusk, Dean

Săndulescu, Șerban
Severin, Adrian
Shakespeare, William
Shaw, Bernard
Solana, Javier
Sorescu, Marin
“Spiru Haret” (federație sindicală)
Stalin, Iosif Vissarionovici
Stan, Valerian
Stănescu, Nichita
Steinhardt, Nicolae

Șaguna, Andre
i
“Șaguna, Andrei” (fundație, universitate)

Tambozi, Justin
Tatu, Gheorghe
Tărăcilă, Doru Ioan
Teoctist
Teodorescu, Alin
Teodorovici, Ion Aldea
Teodorovici, Maria
Tito, Iosip Broz
Titulescu, Nicolae
Tocaci, Emil
Torquemada, Thomás de
Truman, Harry S.
Tudor, Corneliu Vadim
Turianu, Corneliu

Țepelea, Gabriel

Ulici, Laurențiu
Urmuz (Demetru Dem. Demetrescu-Buzău)

Val
éry, Paul
Vasile, Radu
Vasiliu, Eugen
Verestoy Atilla
Verne, Jules
Vosganian, Varujan
a

a

 

   Partidul și partida (Atitudini politice), Editura Universal Dalsi, București, 2000, 172 pp.

 Coperta
aparține autorului
și reprezintă
o prelucrare a imaginii Senatului României (fostul Comitet Central
al P.C.R.).