|
Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Cīnd poartă cīntece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămīne amăgitoare năluciri ?
Vestalelor, cīnd īn picioare altarul vostru s-află īncă,
Şi primăvara cīnd se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
Şi preschimbat cīnd nu se află pămīntul falnic īntr-o stīncă,
De ce v-aţi reurca īn sfera abstractelor seninătăţi ?
Īnchisă dacă vă e lumea, recoborīţi-vă-ntre roze
Parfumele din mai īnalţă reīnnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe cīmpeneşti virginităţi
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia īntrevăzută.
Veniţi : privighietoarea cīntă, şi liliacul e-nflorit;
Cīntaţi : nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima īmbătrīnită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi : privighietoarea cīntă şi liliacul e-nflorit.
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge,
Cīnd frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge ?
Cīnd stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul cīnd s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Cīnd zboara freamete de aripi īn fundul cerului deschis ?...
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul īncă plin de stele, şi cīmpul īncă plin de roze,
Şi pīnă astăzi din natură nimica n-a īmbătrīnit...
Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni īn vecinicie...
Veniţi : privighietoarea cīntă şi liliacul e-nflorit.
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pămīnt şi spaţiu īşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare cīte-o nouă floare, apare cīte-un astru nou,
Se face mai albastru adīncul, şi codrul mai adīnc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţei pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stīncilor ecou;
Mucigăitul smīrc al văii cu poezie se vestmīntă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar...
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
Īn aer e parfum de roze. Veniţi : privighietoarea cīntă.
Posomorīrea fără margini a nopţilor de altădată,
Cīnd sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai, şi īncă mă simt tīnăr sub īnălţimea īnstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce īnălţase o secundă
Şi stīnca tot rămase stīncă, şi unda tot rămase undă...
Se lumină īntinsa noapte cu poleieli mīngīietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cīntec de privighietoare.
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă...
Băsmesc de vremile bătrīne, cīnd zīnele se coborau
Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau...
Reīnviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale:
Pe dealuri clasice s-arată fecioare īn cămăşi de in
Ce-n mīini cu amforele goale īşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serei lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit...
Veniţi : privighietoarea cīntă īn aerul īmbălsămit.
E mai şi īncă mă simt tīnăr sub īnălţimea īnstelată...
Halucinat cīnd este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbei, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind īn clarul lunei sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cīntece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturei, desfăşură-te īn splendoare,
Regret suprem al fiecărui īn tainicul minut cīnd moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O ! feerie a naturei, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mīngīi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te īn splendoare
Īn aer cu parfum de roze şi cīntec de privighietoare.
Veniţi, privighietoarea cīntă īn aeru-mbătat de roze.
Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer...
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gītul ei cu sălbi de astre
S-a coborīt pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirele-i zăbranic şi peste cīmp şi peste văi
A-nseilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste lot locul dumnezeiescul ei tezaur,
Īn atmosfera străvezie īmpăciurea şi-a īntins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stīnelor aprins,
Făcu izvorul să-l īngīne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.
Pe om īn leagănul ei magic īl adormi şi el uită
Cu clarobscur mască urītul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbīrnīirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cīnte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cīnte, şi văile se ridicară,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
Şi zise paserei să cīnte, şi la porunca uimitoare,
Se īnălţă parfum de roze şi cīntec de privighietoare
Iar cīnd şi mie-mi zise: ,,Cīntă !", c-un singur semn mă
deşteptă,
Spre īnăţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfīntă...
Īn aeru-mbătat de roze, veniţi : privighietoarea cīntă.
Reproducere după: Alexandru Macedonski, Opere,
ed. īngrijită de Adrian Marino, vol. I, EPL, 1967 |
