Īntr-un miez de noapte crīncen, pe cīnd - ostenit şi līnced -
Meditam peste vechi tomuri - o, uitat e tīlcul lor! -
Mi-a părut, ca-n vis, că bate cineva la uşă: „Poate
E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntīmplător,
Da, un oaspe care bate-n uşa mea, īncetişor."
                                                  Mi-am şoptit, īncrezător.

Gīndul, vai, mă mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cīnd tăciunii păreau stafii alungite pe covor.
Zorii-i aşteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca să uit de moartea fetei, căreia-i spuneau Lenore
Īnşişi īngerii - frumoasa, luminoasa mea Lenore,
                                                  Dusă-n vecii vecilor!

Purpuriile perdele, cu foşninde catifele,
Mă făceau, ca niciodată, īn adīnc să mă-nfior,
Īncīt repetam īntr-una, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvīcnind nebună: „E vreun oaspe doritor
Să-l primesc la mine-n casă, - vreun prieten trecător.
                                                  De ce-aş fi bănuitor?"

Cīnd mi-am mai venit īn fire, spus-am fără şovăire:
„Domnule, sau poate Doamnă, să mă ierţi, eu te implor:
Somnul īmi dădea tīrcoale, cīnd bătaia dumitale
Se-auzi, atīt de moale şi atīt de-nşelător,
C-am crezut că mi se pare..." Şi-am deschis, netemător,
                                                 Beznei ce pīndea-n pridvor.

Uluit ca de-o minune, am scrutat acea genune,
Plin de vise cum n-aş crede c-a visat vreun muritor,
Īnsă liniştea cumplită a rămas, ca-nmărmurită.
Doar o vorbă-abia şoptită se-auzi prin ea: LENORE,
Iar ecoul īmi īntoarse şoapta stranie LENORE -
                                                 Ce se stinse-ncetişor.

Īntorcīndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Auzii că bate iarăşi, parcă mai stăruitor.
„Ale-oblonului zăbrele sīnt de vină, numai ele!
Ia să văd, şi tainei grele adīncimea să-i măsor,
Liniştindu-mi pentru-o clipă sufletul fremătător....
                                                 E doar vīntul, vuitor."

Am deschis oblonu-n pripă şi, cu foşnet de aripă,
Un corb falnic din vechimea sfīntă, a intrat īn zbor
Şi, de mine făr' să-i pese, cu-aerul unei crăiese
Sau al unui crai, purcese şi se-opri, impunător,
Pe un bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior, -
                                                Şi rămase - negru nor.

Pasărea abanosie-mi smulse din stenahorie
Tristul suflet, ce surīse văzīnd chipul gīnditor:
„Deşi creasta ţi-este cheală, tu eşti plin de īndrăzneală,
Corb cumplit din vremi de fală, - spune-mi, ce nume sonor
Ţi s-a dat pe Ţărmul Nopţii, corbule rătăcitor?"
                                               Corbul spuse: NEVERMORE.

M-a uimit peste măsură ăst cuvīnt la cobe-n gură
Deşi nu prea avea noimă, - īnsă cărui muritor
I-a fost dat vreodat' să vadă cum o pasăre - de pradă
Sau de rīnd - vine să şadă peste-al uşii lui uşcior,
Pe un bust al zeei Pallas şi, cu glas croncănitor,
                                               Īi răspunde NEVERMORE?

Proţăpit pe-acea statuie, doar atīt putea să spuie,
Sufletul parcă turnīndu-şi īn cuvīntul izbitor.
Alte vorbe nu-i ieşiră. Penele-i īncremeniră.
Atunci buzele-mi şoptiră: „Va pleca şi el īn zori,
Ca atīţia alţi prieteni şi nădejdi de viitor."
                                              Corbul spuse: NEVERMORE!

Uluit de potriveală, mi-am zis: „Fără īndoială
C-a deprins această vorbă auzind vreun bocitor
Care, urgisit de soartă, şi-a jelit nădejdea moartă
Pīnă cīnd, cu vocea spartă, a ajuns, răzbit de dor,
Să repete īn neştire un refren apăsător -
                                              Trista vorbă NEVERMORE!"

Cum a corbului vedere īncă-mi mai făcea plăcere,
Mi-am tras jilţul lingă uşă, chiar sub bustul sclipitor.
Cufundat īn catifele şi īn gīndurile mele,
Īncercai să aflu-n ele ce vrea corbul cobitor -
Pasărea aceasta sumbră, care croncăne de zor
                                           Numai vorba NEVERMORE?

Chinuit de īntrebare, căutam o dezlegare
Sub ai cobei ochi de pară, mistuit de focul lor.
Stīnd cu capul dat pe spate, pradă perinei bogate
Cu luciri catifelate, īmi spuneam īncetişor,
Că EA n-o să mai dezmierde perina cu-al ei căpşor
                                           Niciodată, NEVERMORE!

Īmi păru că-n aer suie o mireasmă de căţuie
Clătinată de arhangheli - călcau parcă pe covor!
Şi strigai: „Nenorocite! Prin heruvi, Domnu-ţi trimite
Vrăjile-ndelung rīvnite ca să uiţi de-a ta Lenore!
Soarbe vrăjile acestea, ca să uiţi de-a ta Lenore !
                                          Corbul spuse: NEVERMORE!

Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cīt se pare,
Iadul te-a trimis, ori vīntul, pe-acest ţărm īngrozitor,
Īn chilia mea pustie, unde Groaza-i pururi vie,
Deşi-o rabd cu semeţie,- spune-mi, dară, te implor,
Oare-n Galaad se află vreun balsam vindecător?"
                                         Corbul spuse: NEVERMORE!

„Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cīt se pare,
Te conjur pe Dumnezeul nostru drag, al tuturor:
Inima-mi avea-va parte, īn Edenul de departe,
Să īmbrăţişeze-n moarte pe sfinţita-n veci Lenore, -
Pe-acea fată care poartă numele-ngeresc Lenore?"
                                        Corbul spuse: NEVERMORE!

„Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te īntoarce īn Tărīmul Nopţii, īnspăimīntător!
Să nu-ţi uiţi vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca şi vorba ta! Mă lasă! Singur să rămīn mi-e dor!
Ia-ţi din inima mea pliscul lung şi rău-prevestitor!"
                                        Corbul spuse: NEVERMOREI

Şi de-atunci, stă ca o stană, făr' să-şi mişte nici o pană,
Pe-albul bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior.
Cu-ai săi ochi ce scīnteiază, pare-un demon ce visează,
Cīnd a lămpii mele rază-i zvīrle umbra pe covor.
Şi, legat de-această umbră, nu se mai avīntă-n zbor
                                         Al meu suflet, NEVERMORE!

Traducere de Petre Solomon (Viaţa Romānească, 23, Caiet nr. 2, febr. 1970, pp. XX-XXII; apud E.A.Poe, Annabel Lee şi alte poeme - versuri, ed. īngr. de Liviu Cotrău, Ed. Univers, Buc., 1987)