Cuvîntare în Senat:
„TRANSPARENŢA” CĂLĂTORIILOR • SCUTIREA DE PUŞCĂRIE • IMBECILIZAREA PRIN PREŢ
12 martie 2001

        Stimate colege, stimaţi colegi, cu trei chestiuni vreau să vă reţin azi atenţia. Cele trei sunt, trebuie să recunosc, divergente, nu fac parte din aceeaşi sferă, dar, pentru că mă frămîntă realmente, am preferat să le grupez. De altfel, primele două sunt scurte nedumeriri sau propuneri, în timp ce pe cea de-a treia, cu voia dvs., îmi voi permite s-o dezvolt ceva mai larg.

        1) Primul punct al declaraţiei mele politice de azi e în legătură cu transparenţa. La acest început de mandat, atît Guvernul cît şi Parlamentul şi-au creat o relaţie, una peste alta, bună cu presa. Am zis “una peste alta” fiindcă nimic nu e perfect pe lumea asta, dar iată că apar deja semnele unor încordări, ale unor tensiuni între presă şi noi. N-am să mă refer acum la imperfecţiunile grave ale legii privind “Secretul” şi “Secretele”, în care prea se lasă la latitudinea oricărui şefuleţ tragerea obloanelor opace peste orice informaţie din parohia sa. Am să mă refer la un aspect al activităţii noastre (a Senatului), care efectiv mă interesează şi pe mine. E vorba de deplasările în străinătate, de transparenţa acestor deplasări. În legislatura trecută, apăreau periodic cifre senzaţionale în presă: că partidul Cutare are atîtea sute de zile de ieşire în străinătate pe cap de membru, că partidul Cutare-Cutare are şi mai multe etc. Lumea citea şi ne judeca aspru. Ca să nu repetăm asemenea greşeli, eu vă propun următoarele: întrucît tot ceea ce facem este pe banii contribuabilului, al are dreptul să ştie cum şi pe ce îi cheltuim. Noi ar trebui să afişăm la loc vizibil (adică la îndemîna presei şi implicit a opiniei publice) nu doar lefurile care revin fiecărui rang, fiecărei funcţii din Senat (preşedinte, secretar, chestor, senator etc.), ci şi diurnele de deplasare, în ţară şi în străinătate. Şi mai ales, ar trebui să afişăm, SĂPTĂMÎNAL, programul deplasărilor în străinătate. Să ştim şi noi, colegii lor, să ştie şi presa: CARE senatori sunt plecaţi, CÎŢI sunt plecaţi, UNDE sunt, CÎT costă, CARE  e scopul deplasării şi alte asemenea detalii de interes. Mi se pare incorect să ţinem secrete plecările în străinătate ale senatorilor, întrucît noi nu suntem nici agenţi acoperiţi, nici lucrători ai serviciilor secrete. M-aş bucura să văd, chiar în această săptămînă (doar nu e greu, n-avem sute de colegi în deplasare) un panou cu aceste date.
        2) Stimate colege, stimaţi colegi. Cred că două sunt obsesiile (principale) care chinuie literalmente populaţia ţării noastre. Prima este SĂRĂCIA. A doua este, starea de injustiţie, de sfidare a omului cinstit (!mai există această specie, dar trebuie protejată!) de către jnapani, escroci, bandiţi şi multe alte feluri de jigodii. Într-o întîlnire cu d-na ministru a Justiţiei, i-am spus, alături de alţi colegi din PDSR, că are şansa enormă de a intra în istorie făcînd curăţenie în aceste grajduri ale lui Augias care sunt teritoriul justiţiei în România. Ştiţi cum se spune azi: de ce să-ţi închiriezi avocat, cînd cu aceiaşi bani poţi să-ţi cumperi judecător?! Paleta de necazuri şi mizerii din acest domeniu e largă, au am doar două puncte care mă scot din sărite (ca şi pe alte bune milioane de oameni exasperaţi). 1) Unu: infractori siniştri sunt prinşi de poliţie după urmăriri ca-n cele mai palpitante filme americane, sunt prinşi o dată, sunt prinşi a doua oară, a treia, a şaptea oară şi... de fiecare dată, de  u n d e v a ,  de mai de sus de poliţie, li se dă drumul în libertate să mai spargă o casă de schimb, să mai ucidă o băbuţă pentru o sută de mii de lei şi-un radio VEF-Acord, să mai ciuruie un poliţist, să mai terorizeze un cartier. De ce i se dă drumul? Pe “CAZ DE BOALĂ”! Omul e grav bolnav, e o epavă, o căzătură, e un muribund, mai spintecă 10-20 de burţi, mai fură 10-20 de miliarde şi se prăpădeşte, bietul de el, că abia se mai ţine pe picioare. Dincolo de sarcasmele amare, stimaţi colegi, această eliberare pe aşa-zise “cazuri de boală” a unor nelegiuiţi infami este o batjocură la adresa omului cinstit. 2) Doi: aceasta dinainte e batjocura pe temeiuri fiziologice: banditul e eliberat fiindcă are migrenă, sau are platfus, sau are guturai sau alte asemenea tragice afecţiuni. Dar există, mai ticăloasă, şi varianta psihică: licheaua e, în fine, judecată, i se dau N ani de puşcărie (oricum prea puţini, pentru starea actuală de infracţionalitate Codul nostru Penal e prea blînd, pentru cîţiva ani cel puţin pedepsele ar trebui triplate pentru ca infractorii să îmbătrînească după gratii), dar, în fine, i se dau acei cîţiva anişori blînzi de puşcărie (în condiţii, în unele locuri, mai bune decît cele din cămine studenţeşti) şi, cînd în fine te aştepţi că ai scăpat o vreme de bestia respectivă, individul pleacă liniştit acasă, îşi ia pontoarca, sau sabia ninja, sau pistolul şi iese la produs. Cum de? Foarte simplu: nişte onorabili concetăţeni de-ai noştri, care pe chestia asta îşi fac vile peste vile, au constatat că respectivul “NU SUPORTĂ CONDIŢIILE DE DETENŢIE”! Şi, pe temeiul acestei mizerabile formule, e slobozit să-şi completeze palmaresul de fărădelegi. !Ca şi cum există vreo fiinţă care suportă, care agreează “condiţiile de detenţie”! ca şi cum penitenciarele noastre n-ar avea toate cîte un spital, o infirmerie care să-i dea sensibilului tîlhar o aspirină, un piramidon sau o bromură dacă are angoase, varice sau claustrofobii. ESTE, şi această propoziţie, cu “nu suportă”, acest praf în ochi, altă imensă batjocură la adresa omului cinstit.

3) Am ajuns, onorat Senat, la al treilea punct al declaraţiei mele politice, cel care, profesional vorbind, mă doar cel mai mult. Este vorba de viaţa (şi poate şi de moartea) CĂRŢII sau, mai precis, a CITITORULUI, în România. Onorat Senat, acum cîteva decenii, un gînditor canadian, Marshall McLuhan proorocea înfrîngerea culturii scrise de către cea audio-vizuală. Cu alte cuvinte, că televizorul şi compiuterul vor da laoparte cartea. Ei bine, pînă acum acest lucru nu s-a întîmplat şi nici în viitoarea sută de ani nu se întrezăreşte. Să ne înţelegem (şi vă vorbeşte un împătimit al compiuterului): e vorba de CULTURĂ! Cultura, ca mod de ieşire din animalitate, ca soluţie de formare a acestei trestii gînditoare numită homo sapiens, ca bază de ridicare din teluric şi instinctual va mai însemna multă vreme zăbava pe acele paralelipipede de hîrtie (de la Gutenberg citire) care ard la 451 de grade Fahrenheit şi care azi ard buzunarele. Compiuterul nu poate ţine loc de carte, Internetul e cel puţin în egală măsură un spaţiu de pierzanie pe cît e şi un spaţiu de cîştig şi oricum nu are sevă culturală, televiziunea (la noi ca şi aiurea) este, în privinţa culturii adevărate, doar un soporific, baloane de săpun, pojghiţă subţire fără miez (!cînd există şi asta!). E nevoie de carte ca de aer. Înainte de ’89, o carte din BPT atingea de regulă tiraj peste suta de mii de exemplare. Un volum din colecţia profund serioasă care era “Romanul secolului XX”, de la Univers, se vindea în 50-60.000 de bucăţi. Azi, tirajele de peste 1000 de exemplare sunt excepţii. E adevărat, sunt mai multe edituri (avem mai multe chiar decît Franţa sau Germania), dar ceea ce este dramatic, tragic aş spune chiar, dacă nu m-aş teme de cuvintele prea mari, este preţul cărţii, raportul dintre acesta şi salariu. O carte obişnuită, banală ca format, prezentare grafică şi dimensiuni,  costa în 1989 circa 10 lei. Un profesor de rînd, sau un funcţionar, sau un muncitor lua în mînă măcar vreo 2000 de lei. Deci el îşi putea cumpăra din salariu 200 de cărţi. Azi, aceeaşi carte (tipărită poate chiar mai zgîrcit, pe hîrtie mai proastă şi cu literă mai mică) costă cel puţin 70 de mii. Să zicem că românul vine acasă cu o leafă de 2 milioane. Cu aceşti bani, el îşi poate cumpăra 28 de cărţi. Adică de 7 ori mai puţine. Vă rog să mă credeţi că am făcut aceste comparaţii pe toate tipurile de cărţi şi pe toate tipurile de salarii normale de la noi . În toate cazurile, a ieşit că astăzi cărţile sunt de 6-7 ori mai scumpe decît în ’89 (cînd deja se scumpiseră, ţineţi minte, BPT trecuse de la 5 lei la 8 lei). Deci accesul omului la carte e de 7 ori mai greu în capitalism decît în comunism?! Se poate aşa ceva? Capitalismul, ca să fie agreeat (nu iubit, slavă Domnului, numai comunismul îţi cerea să-l iubeşti), trebuie să fie mai bun decît comunismul. Dacă el, capitalismul, îl îndepărtează pe om de carte, îl tîmpeşte, îl îndobitoceşte. De ce să fie cărţile de 7 ori mai scumpe? Avem de 7 ori mai puţine păduri ca altădată, ca să facem hîrtie? Cer tipografii români lefuri de 7 ori mai mari?
        Dacă cetăţeanul nu poate să-şi cumpere cartea, şi totuşi vrea să citească, se duce la bibliotecă. În primul rînd, s-ar putea să nu mai găsească biblioteca respectivă. Multe biblioteci de cartier, care aveau 10-20-30.000 de volume şi abonaţii lor serioşi, au dispărut azi, adică s-au transformat în sală de jocuri sau în “butic”. Dacă biblioteca mai există, e foarte posibil să nu existe cartea căutată. Fiindcă legea depozitului legal de la noi e cum nu trebuie, e prevede obligativitatea de a trimite bibliotecilor NOUĂ exemplare, ceea ce e prea mult; la cărţi de 500.000 sau 1.000.000 bucata, pe editor îl cam doare inima să trimită 9 exemplare, şi se face de regulă că uită, amenda fiind ridicolă, de 50.000 de lei. Dar bibliotecile stau prost nu numai din acest punct de vedere, ci şi din cel al personalului. recent, bibliotecarii de la Bibl. Naţională au protestat, pe drept cuvînt, împotriva valului de epurări, de concedieri, ei fiind asimilaţi abuziv cu “birocraţia”. Biblioteca Naţională are 350 de oameni din care trebuie să rămînă cu 234, în timp ce instituţiile omoloage din alte ţări, tot foste socialiste, au mult mai mulţi: Bulgaria are 330, Cehia 450, Estonia 530, Ungaria 540, Polonia 900 (de Franţa, cu 3000, nu mai pomenesc). Şi aici suntem lanternă roşie.
        O soluţie pentru ieftinirea cărţii, pentru aducerea ei la nivelul normal şi accesibil, este subvenţionarea. Anul trecut, suma pe care a avut-o Ministerul Culturii pentru subvenţionarea cărţii a fost una ridicolă, de 5 miliarde de lei, adică aproape “ventuză la mort”. Despre situaţia actuală voi sta de vorbă azi, la momentul interpelărilor, cu dl Răzvan Theodorescu, pe care-l voi întreba, cu această ocazie, şi cine mai FACE şi cine NU mai face parte din acea Comisie care hotărăşte ce cărţi merită să primească subsidii de la stat. Şi am să-l mai întreb şi dacă noi, putere social-democrată, chiar nu puteam face nimic împotriva dispariţiei unei edituri de importanţa editurii Minerva, singura care scotea aşa cum se cuvine ediţii critice (şi care tindeau spre integralitate) din marii autori români dintotdeauna. Privatizată pe mîna unui fitecine, cum e acuma, fireşte că-i va păsa mai mult de scos parale din Sandra Brown sau porno sau oracole sau alte bazaconii cretinizante, decît să aducă pe piaţă, eventual subvenţionat, Văcăreşti sau Emineşti sau Camilpetreşti. Sau dacă era obligatoriu, inexorabil, să se prăbuşească o editură ca Univers.
        Mă întorc, însă, şi-mi pun întrebarea: fie şi la preţul exorbitant pe care-l are, cum ajunge cartea la cititor? Suntem, onorat Senat, printre puţinele ţări din lume care nu au o reţea naţională de distribuţie a cărţii. La cîtă imbecilitate se revarsă pe toate posturile de televiziune, la cîte manele, la cît bingo, la cît cult deşănţat al banului şi al violenţei, o reţea capilară pînă-n toate cotloanele României profunde şi la preţuri suportabile ar fi o tentativă de contraofensivă. Vechea Centrală de Difuzare a Cărţii, care ajungea pînă în ultima comună şi-n ultimul sat, s-a desfiinţat, s-a privatizat, s-a spart în tot felul de firme, astfel încît rezultatul e că în mii de localităţi mii de cărţi NU ajung. Chiar şi-n oraşele mari, găsirea cutărei sau cutărei cărţi e o chestiune aleatorie. Iar în Bucureşti, prin voinţa primarului general, a avut loc acea stupidă “eutanasiere” a tonetelor şi a chioşcurilor cu cărţi. !Parisul poate să-şi întindă pe cheiul Senei cutiile de lemn cu cărţi ale buchiniştilor, chiar în inima oraşului, lîngă Notre-Dame, noi suntem mai scrobiţi, mai fandosiţi. Nouă, prezenţa aceea a cărţilor în drumul omului, pe Bălcescu, pe Magheru, la Romană, ne “puţea”, pe noi ne deranja, tuşeam, era, vai!, “inestetic”. Dacă n-am fi intervenit vehement şi eu şi alţii, dl Băsescu voia să le surghiunească, tonetele cu cărţi, undeva prin capătul Ferentarilor sau la Glina. Aşa, în urma protestelor, a recurs la compromisul, tot păgubos pentru iubitorul de carte, de a le comasa pe toate undeva în dosul Palatului Şuţu, de nu le vede nimeni.
        Oriîncotro privim, căutătorul de carte o duce rău. Nu putem aştepta, pasiv, să obosească prostia: nu oboseşte! Ştiu că avem o sută de priorităţi! Ştiu că Sartre a spus acea puroioasă frază “La ce-i foloseşte o carte unui copil din Vietnam care moare de foame?!” DAR!
        Fără carte – o ţară de gură-cască la televizor.
 (transcriere după stenograma şedinţei)
V. şi:
►Editorialul semnat Cristina Modreanu, în www.adevarulonline.ro, din 6 dec. 2003: Guvernul sta intre cititor si carte. (Dacă link-ul vă face dificultăţi, clicaţi AICI).