|
|
Ancheta revistei Cronica:
CRITICUL ȘI VIITORUL
COMPETENȚA NEÎNDURĂTOARE
 Fotografia din revistă, 1985. |
Circulă ideea că, îndeobște, critica „la zi" ia în calcul
numai ce se vede nu și ceea ce, eventual, va rămîne.
Previziunile, dacă sînt, se fac pe termen scurt. Sînt, acestea, limite
fatal-insurmontabile ale criticii curente sau false probleme? Care este
coeficientul de risc și în ce constă marja de siguranță a judecății de
situare a unor opere din perspectiva rezistenței lor în timp? |
În principiu, o recenzie/cronică trebuie
scrisă ca și cum ar fi paragraf într-o „istorie a
literaturii contemporane” urmînd să apară peste 20 de ani. Dacă ai fler critic,
vezi tocmai ceea ce va rămîne. Puțini îl au. „Metodă” au mulți. Inteligență,
frază expresivă, destui. Numeroși, firește (curba lui Gauss!
)
sunt cei care n-au nimic
din toate astea, ci doar voluptatea
verbiajului٭.
De aceea încă gem revistele de recenzii care pleznesc de atîtea superlative.
Critica de flatare e cea mai plăcută - toată lumea e multumită.
Leben und lassen leben°.
Marja de siguranță, spuneți? Dar e una singură: severitatea. Adică competența
neîndurătoare. Să citești poezia cu Eminescu, Blaga, Rilke alături; proza cu
Dostoievski, Caragiale, Musil, Cehov; jurnal, cu J. Renard, Tolstoi, Pavese;
critica, cu Călinescu. (Luați aceste nume doar ca pe niște simboluri, ale
purității etaloanelor, ale depărtării „orizontului de așteptare”, nu ca pe niște
dogme; pot fi înlocuite cu oricare alte mari și certe valori). Adică să privești
„de departe" prezentul, prin „ochean întors" - numai astfel faci din critică,
fără să ai mult de schimbat, istorie literară. Privind de aproape, cu migală
amicală, totul pare mirabil, orice plachetă conține lucruri „minunate". Și
țin-te analiză! Criticul e un om care iubește cărțile, dar critica nu e iubire.
Cred că un critic care laudă, fără rezerve, mai mult de 5 cărți pe an, e suspect
(sau, în orice caz, necreditabil din unghiul istoriei literare); să socotim:
asta înseamnă, în doar 10 ani, 50 de cărți foarte bune! Care perioadă, din
istoria cărei literaturi, se poate mîndri cu așa densitate?! Înlături, deci,
suficient, „coeficientul de risc” dacă-ți faci centură de siguranță din cei trei
C : competență, corectitudine, curaj (+„culoare”!). Să-ncercăm cîteva exemple:
Lucian Raicu e un critic de excepțională („europeană” - Al.
Paleologu) competență, plin de culoare în stil și de o desăvîrșită corectitudine
profesională; dar, în critica aplicată, „la zi”, are el curajul să spună și “NU"
autorilor? Rar. Comentatorului de literatură de la
revista „Săptămîna”, N. Mihăescu, îi lipsește curajul? Dimpotrivă, e un vajnic
combatant. Dar competența sa, mai sus de gramatică, lasă
de dorit. În materie de critică a poeziei, nu curajul și nu
corectitudinea sunt hibele lui Al. Piru (un erudit al istoriei literare,
bun diagnostician de proză), ci altceva, să-i zicem: priza la text. Cu poezia,
Al. Piru se poartă ca un elefant cu o vioară. Sau, iată, un
„caz” faimos: Eugen Barbu. Ar fi meschin să vorbim de incompetență la un cititor
„gargantuesc”, cum s-a vrut și a fost mereu acest scriitor. Lipsă de culoare, de
curaj? Haida-de, am riposta, muindu-ne pana în cerneala d-sale. Și atunci, ce
supără, uneori, în comentariile de poezie pe care le face? Hiaturile de
obiectivitate, de seninătate, senzația de adversitate și
parti-pris°.
Sine ira et studio°,
Eugen Barbu - repet, prea citit ca să nu simtă valoarea - n-ar fi făcut public
acel trist „calambur” Moromete-Muromeț, pe care nici o istorie literară nu-l va
„ratifica". (Vă gîndiți la Macedonski? Treaba dumneavoastră).
|
* |
Criticul care vede adevărații copaci, știe să vadă și pădurea (silvicultori : Manolescu - Arca lui Noe -, Eugen Simion, Grigurcu, Marian Popa). Cel care vede copac acolo unde e abia un simplu arbust sau nici măcar, ci doar un biet hațmațuchi, ori nu-l doare capul de problema „globalității”, gîndindu-se numai pe cine să mai laude ca să-și facă relații, ori întocmește, bilanțier, niște sintezioare pomelnicoase, în care aurul e pus de-a valma cu plumbul și cu glodul.
