CÎNTUL I
La mijlocul de drum al vieții noastre ◄►
m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:
◄►
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.
1-4
Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.
1-7 Amar a fost, îngemănat cu moarte...
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.
1-10
Nimic nu pot rosti despre intrare,
căci totul era somn în jur și-n mine
cînd părăsisem limpedea cărare.
1-13
La poalele, ajuns, unei coline,
unde lua sfîrșit hidoasa vale
ce multă spaimă-mi strecurase-n vine,
1-16
privii în sus spre crestele ei goale
scăldate-n binefăcătoarea rază
a astrului ce-ndreaptă orice cale.
1-19
Și-atunci simții cum parcă-înseninează
al sufletului cer de teama prinsă
în noaptea mistuită-n fiori de groază.
1-22
Precum un om ce, cu suflarea stinsă
de-a fi răzbit năvalnică bulboacă
se-ntoarce spre vîltoarea greu învinsă,
1-25
ființa mea, fugind încă buimacă,
s-a înturnat spre vama cea stîncoasă
ce n-a lăsat pe nimeni viu să treacă.
1-28
Apoi, după ce-am stat puțin, doar ca să
mai prind puteri, pornii pe coasta cheală
avînd mereu ca sprijin talpa joasă.
1-31
Și-atunci văzui, pe povîrniș, la poală,
o sprintenă panteră,-împestrițată
◄►
pe toată blana, cum, fără sfială,
1-34 în față-mi răsărea, înverșunată
și-atît zăgaz mi-a stat acea
jivină
încît să mă întorc vrui nu o dată!
1-37 Era spre-întîia zorilor
lumină
și soarele suia cu-aceleași stele
ce-l însoțeau cînd Dragostea Divină
1-40 dădu întîiul suflu-în
toate cele.
Părea că să n-am frică mă învață,
de fiara cu zălud bălțata piele,
1-43 blîndu-anotimp și dulcea
dimineață,
dar nu-într-atît cît teama să-mi descînte
de-un leu, ce-mi apăru deodată-în față,
aaaa
1-46 vrînd parcă-asupra mea să se avînte
–
cu bot lihnit și nările la pîndă
văzduhu-întreg căta să-l înspăimînte.
1-49 Dar iată și-o lupoaică ce, flămîndă,
◄►
de pofte rele, jalnică-arătare,
atîtor oameni le e grea osîndă;
1-52 de-așa potrivnicie-a
fost în stare
cu chipul ei ce mă umplea de groază
încît pierdui nădejdea de-înălțare.
1-55 Și, ca și-acel ce hulpav
cumulează,
dar ceasul rău i-aduce vremi sărace
și plînge gîndu-în el și-l întristează,
1-58 așa, pe mine, bestia
fără pace
simțeam încet-încet cum mă strămută
spre locul unde orice rază tace.
◄►
1-61 Și cum mă năruiam în
valea slută,
o umbră mi se-înfiripă în față,
◄►
ce-în lunga sa tăcere părea mută. ◄►
1-64
Cum prin pustie-o
văd venind, ca-în ceață,
“Aibi milă!”-am spus, și-adăugai pe dată:
“Nălucă doar de ești sau om în viață!”
1-67 “-Nu-s om”,
a spus, “dar om am fost odată,
lombarzi mi-au
fost părinții și străbunii
și Mantua mi-e patria-adevărată.
1-70 Sub Julio am
văzut lumina lumii, ◄►
la Roma am trăit,
sub August” – zise –
“în evul calp al zeilor minciunii.
◄►
1-73 Poet am fost. Cîntai
pe-al lui Anchise
fecior, plecat din Troia-în pribegie
cînd mîndrul Ilion se prăbușise.
1-76
Ci drumul tău cum de intră-n stihie?
De ce nu urci pe creasta-încîntătoare
ce prícină-i și țel de bucurie?”
1-79
“-Virgiliu ești, izvor între izvoare,
și fluviu de rostire cristalină!”
răspunsu-i-am, nu fără-îmbujorare.
1-82
“Tu, slavă altor glorii și lumină,
mi-ajute lunga mea ucenicie
și dragostea-întru cartea ta divină!
1-85
Mi-ești autor și far în măiestrie
și numai tu ai plămădit în mine
frumosul stil ce mi-a adus mîndrie.
1-88 Vezi fiara care drumul
mi-l aține:
salvează-mă!, tu, minte veșnic trează,
căci mi-a-înghețat și sîngele în vine.”
1-91
“-Alt drum îți este dat și altă oază”,
- rosti, văzînd că plînsul mă învinge –
“de vrei să scapi acestui loc de groază;
1-94 lighioana ce în suflet
ți se-înfinge
om în putere-în calea ei nu lasă,
ci viața ți-o sleiește și ți-o stinge,
1-97
și e din fire-atît de ticăloasă
că pofta-în veci nu și-o mai potolește
și după prînz ar sta din nou la masă.
1-100 Cu fel de fel de monștri se
prăsește
și s-o prăsi pînă ce-o fi să-apară
Copoiul, s-o strivească bărbătește. ◄►
1-103 Nu-l vor nutri moșii sau vreo
comoară,
ci-înțelepciunea, dragostea și mila –
și fi-va între Feltre a sa țară.
◄►
1-106 Și ástfel mîntui-ne-va umila
Italie, pentru care se pierdură
Eurial și Niso, Turno și Camilla.
1-109
Tot el o va goni cu mînă dură
din orice loc, zvîrlind-o în Infern,
unde din pizmă
s-a născut și ură.
1-112 Deci spre-al tău bine gîndurile-îmi
cern:
îți voi fi ghid, urmează-mă-în cărare.
te voi purta printr-un tărîm etern
1-115 unde jeliri se-aud de disperare
și duhuri de-o vecie chinuite
cerșesc a doua moarte fiecare.
1-118 Apoi vedea-vei altele, spăsite
în flăcări hărăzite să le spele
spre-a le-înălța-între neamuri fericite.
1-121 Iar de vei vrea și tu să urci
la ele,
unei ființe mai presus de mine
te voi lăsa, urmînd plecării mele;
1-124 căci Principele bolților senine,
de nesupus ce-am fost la dreapta-i lege,
afara-împărăției lui mă ține.
1-127
E pretutindeni domn și-aici e rege.
Tărîm și scaun aici i-s laolaltă:
o, fericiți puținii ce-i alege!”
1-130 Am implorat: “-Poete,
pe înaltă
și sfîntă vrerea ce ți-a fost străină,
mă scapă de-o năpastă și cealaltă,
1-133 mă du să văd și poarta cea
divină
a lui San Pietro, și-urgisita turmă
a celor ce tristețea nu-și alină.”
1-136 Atunci el a purces, iar eu în
urmă.
|
CANTO I
Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.
█
Ahi quanto a dir qual era e cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!
Tant'e amara che poco e piu morte;
ma per trattar del ben ch'i' vi trovai,
diro de l'altre cose ch'i' v'ho scorte.
Io non so ben ridir com'i' v'intrai,
tant'era pien di sonno a quel punto
che la verace via abbandonai.
Ma poi ch'i' fui al pie d'un colle giunto,
la dove terminava quella valle
che m'avea di paura il cor compunto,
guardai in alto, e vidi le sue spalle
vestite gia de' raggi del pianeta
che mena dritto altrui per ogne calle.
Allor fu la paura un poco queta
che nel lago del cor m'era durata
la notte ch'i' passai con tanta pieta.
E come quei che con lena affannata
uscito fuor del pelago a la riva
si volge a l'acqua perigliosa e guata,
cosi l'animo mio, ch'ancor fuggiva,
si volse a retro a rimirar lo passo
che non lascio gia mai persona viva.
Poi ch'ei posato un poco il corpo lasso,
ripresi via per la piaggia diserta,
si che 'l pie fermo sempre era 'l piu basso.
Ed ecco, quasi al cominciar de l'erta,
una lonza leggera e presta molto,
che di pel macolato era coverta;
e non mi si partia dinanzi al volto,
█
anzi 'mpediva tanto il mio cammino,
ch'i' fui per ritornar piu volte volto.
Temp'era dal principio del mattino,
e 'l sol montava 'n su con quelle stelle
ch'eran con lui quando l'amor divino
mosse di prima quelle cose belle;
si ch'a bene sperar m'era cagione
di quella fiera a la gaetta pelle
l'ora del tempo e la dolce
stagione;
ma non si che paura non mi desse
la vista che m'apparve d'un leone.
Questi parea che contra me venisse
con la test'alta e con rabbiosa fame,
si che parea che l'aere ne tremesse.
Ed una lupa, che di tutte brame
sembiava carca ne la sua magrezza,
e molte genti fé gia viver grame,
questa mi porse tanto di gravezza
con la paura ch'uscia di sua vista,
ch'io perdei la speranza de l'altezza.
E qual e quei che volontieri acquista,
e giugne 'l tempo che perder lo face,
che 'n tutt'i suoi pensier piange e s'attrista;
tal mi fece la bestia sanza pace,
che, venendomi 'ncontro, a poco a poco
mi ripigneva la dove 'l sol tace.
Mentre ch'i' rovinava in basso loco,
dinanzi a li occhi mi si fu offerto
chi per lungo silenzio parea fioco.
Quando vidi costui nel gran diserto,
Miserere di me, gridai a lui,
qual che tu sii, od ombra od omo certo!
Rispuosemi: «Non omo, omo gia
fui,
e li parenti miei furon lombardi,
mantoani per patria ambedui.
Nacqui sub Iulio, ancor che fosse tardi,
e vissi a Roma sotto 'l buono Augusto
nel tempo de li dei falsi e bugiardi.
Poeta fui, e cantai di quel giusto
figliuol d'Anchise che venne di Troia,
poi che 'l superbo Ilión fu combusto.
Ma tu perché ritorni a tanta noia?
perché non sali il dilettoso monte
ch'e principio e cagion di tutta gioia?».
«Or se' tu quel Virgilio e quella fonte
che spandi di parlar si largo fiume?»,
rispuos'io lui con vergognosa fronte.
«O de li altri poeti onore e lume
vagliami 'l lungo studio e 'l grande amore
che m'ha fatto cercar lo tuo volume.
Tu se' lo mio maestro e 'l mio autore;
tu se' solo colui da cu' io tolsi
lo bello stilo che m'ha fatto onore.
Vedi la bestia per cu' io mi volsi:
aiutami da lei, famoso saggio,
ch'ella mi fa tremar le vene e i polsi».
«A te convien tenere altro
viaggio»,
rispuose poi che lagrimar mi vide,
«se vuo' campar d'esto loco selvaggio:
ché questa bestia, per la qual tu gride,
non lascia altrui passar per la sua via,
ma tanto lo 'mpedisce che l'uccide;
e ha natura si malvagia e ria,
che mai non empie la bramosa voglia,
e dopo 'l pasto ha piu fame che pria.
Molti son li animali a cui s'ammoglia,
e piu saranno ancora, infin che 'l veltro
verra, che la fara morir con doglia.
Questi non cibera terra né peltro,
ma sapienza, amore e virtute,
e sua nazion sara tra feltro e feltro.
Di quella umile Italia fia salute
per cui mori la vergine Cammilla,
Eurialo e Turno e Niso di ferute.
Questi la caccera per ogne villa,
fin che l'avra rimessa ne lo 'nferno,
la onde 'nvidia prima dipartilla.
Ond'io per lo tuo me' penso e discerno
che tu mi segui, e io saro tua guida,
e trarrotti di qui per loco etterno,
ove udirai le disperate
strida,
vedrai li antichi spiriti dolenti,
ch'a la seconda morte ciascun grida;
e vederai color che son contenti
nel foco, perché speran di venire
quando che sia a le beate genti.
A le quai poi se tu vorrai salire,
anima fia a cio piu di me degna:
con lei ti lascero nel mio partire;
ché quello imperador che la su regna,
perch'i' fu' ribellante a la sua legge,
non vuol che 'n sua citta per me si vegna.
In tutte parti impera e quivi regge;
quivi e la sua citta e l'alto seggio:
oh felice colui cu' ivi elegge!».
E io a lui: «Poeta, io ti richeggio
per quello Dio che tu non conoscesti,
accio ch'io fugga questo male e peggio,
che tu mi meni la dov'or dicesti,
si ch'io veggia la porta di san Pietro
e color cui tu fai cotanto mesti».
Allor si mosse, e io li tenni dietro.
|
