|
Serghei Esenin |
|
| CÎNTECUL CĂȚELEI |
NU REGRET, NU MĂ JELESC, NU STRIG |
|
Spre ziuă, sub căpița de secară, Pe auriul snopilor plecați, Cățeaua, în vifornița de-afară, Fătase șapte cățeluși roșcați. Pînă-n amurg, veghind încovoiată, I-a răsfățat, lingîndu-i ne-ntrerupt. Și se topea ninsoarea spulberată, Pe fierbințeala pîntecului supt. Iar seara, cînd găinele s-așează, Stăpînul casei a ieșit posac Și unde mama pîlpîia de groază, El pe toți șapte i-a băgat în sac. În urma lui, fugind după desagă, Cățeaua da-n nămeții de pe drum… Răpindu-i puii, apa din viroagă Scîncea curgînd sub botul ei, acum. Apoi, cînd se-nturna șovăitoare Și singură înspre culcușul ei, Deasupra casei i-apăru pe zare, În locul lunii, unul din căței. Străină, zgribulită și-n neștire, Privea la chipu-i nalt și depărtat, Iar luna plină, lunecînd subțire, După colini a dispărut treptat. Și cum atunci, cînd cineva-n ogradă, Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins, Ca stele mari de aur în zăpadă, Cățeaua ochii triști și i-a prelins. |
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veștejit de-al toamnei mele frig, Nu voi mai fi tînăr niciodată. N-ai să mai zvîcnești ca pîn-acum Inimă răcită prea devreme S-o pornesc din nou desculț la drum, Stamba luncii n-o să mă mai cheme. Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii O, pierdutul prospețimei har Cu vioiul clocot al simțirii! În dorinți încep zgîrcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat doar, viață ? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineață. Toți sîntem vremelnici pentru veci, Rar ning fagii frunzele deșarte... Binecuvîntat să fie deci Că trăiesc și că mă duc spre moarte.
|
