|
Pe cīnd tu vei dormi,
frumoasă-ntunecată,
De-a pururi, īn funest şi negru-aşezămīnt,
Cīnd īţi va fi castelul - o groapă-adīnc săpată
Şi-alcovul - doar o hrubă in jllavul pămīnt,
Cīnd huma īţi va stinge a sīnului văpaie
Şi şoldul care-ascunde prea galeşe mlădieri,
Cīnd lespedea va-īnchide a inimii bătaie
Şi-a mersului ispită, golindu-te de vreri,
Mormīntul, bun prieten cu setea-mi infinită
(- Căci pe poet oricīnd īl īnţelege huma -)
Īţi va-īngīna īn noaptea pe veci de somn
lipsită:
,,Nedemnă curtezană, la ce ţi-e bun acuma
Că-n viaţă, ce plīng morţii nicicum n-ai vrut să ştii?
Şi-īn trupul tău un vierme - regretul - va scobi. |
Lorsque tu dormiras,
ma belle ténébreuse,
Au fond d'un 'monument construit en marbre noir,
Et lorsque tu n'auras pour alcōve et manoir
Qu'un caveau pluvieux et qu'une fosse creuse;
Quand la pierre, opprimant ta poitrine peureuse
Et tes flancs qu'assouplit un charmant nonchaloir,
Empêchera ton coeur de battre et de vouloir,
Et tes pieds de courir leur course aventureuse,
Le tombeau, confident de mon rêve infini,
- Car le tombeau toujours comprendra le poète, -
Durant ces longues nuits d'où le somme est banni,
Te dira: «Que vous sert, courtisane imparfaite,
De n'avoir pas connu ce que pleurent les morts ?»
Et le ver rongera ta peau comme un remords. |
