La mijlocul de drum al vieţii noastre
    m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:
    pierdusem drumul drept prin văi sihastre.

 1-4       Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
     gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
     simt groaza iar din suflet cum mănîncă.  

  1-7     Amar a fost, îngemănat cu moarte...
     Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
     de alte lucruri voi vorbi în carte.

 1-10      Nimic nu pot rosti despre intrare,
     căci totul era somn în jur şi-n mine
     cînd părăsisem limpedea cărare.

 1-13      La poalele, ajuns, unei coline,
     unde lua sfîrşit hidoasa vale
     ce multă spaimă-mi strecurase-n vine,

 1-16       privii în sus spre crestele ei goale
     scăldate-n binefăcătoarea rază
     a astrului ce-ndreaptă orice cale.

1-19        Şi-atunci simţii cum parcă-înseninează
     al sufletului cer de teama prinsă
     în noaptea mistuită-n fiori de groază.

 1-22       Precum un om ce, cu suflarea stinsă
     de-a fi răzbit năvalnică bulboacă
     se-ntoarce spre vîltoarea greu învinsă,

 1-25        fiinţa mea, fugind încă buimacă,
     s-a înturnat spre vama cea stîncoasă
     ce n-a lăsat pe nimeni viu să treacă.

 1-28       Apoi, după ce-am stat puţin, doar ca să
     mai prind puteri, pornii pe coasta cheală
     avînd mereu ca sprijin talpa joasă.  
 
 1-31        Şi-atunci vazui, pe povîrniş, la poală,
    o sprintenă panteră,-împestriţată
    pe toată blana, cum, fără sfială,
 
 1-34        în faţă-mi răsărea, înverşunată –
    şi-atît zăgaz mi-a stat acea jivină
    încît să mă întorc vrui nu o dată!
 
 1-37        Era spre-întîia zorilor lumină
    şi soarele suia cu-aceleaşi stele
    ce-l însoţeau cînd Dragostea Divină
 
 1-40      dădu întîiul suflu-în toate cele.
     Părea că să n-am frică mă învaţă,
     de fiara cu zălud bălţata piele,
 
 1-43        blîndu-anotimp şi dulcea dimineaţă,
    dar nu-într-atît cît teama să-mi descînte
    de-un leu, ce-mi apăru deodată-în faţă,
 
 1-46        vrînd parcă-asupra mea sa se avînte –
    cu bot lihnit şi nările la pîndă 
    văzduhu-întreg căta să-l înspăimînte.
 
 1-49        Dar iată şi-o lupoaică ce, flămîndă,
    de pofte rele, jalnică-arătare,
    atîtor oameni le e grea osîndă;
 
1-52          de-aşa potrivnicie-a fost în stare
     cu chipul ei ce mă umplea de groază
     încît pierdui nădejdea de-înălţare.

1-55         Şi, ca şi-acel ce hulpav cumulează,
     dar ceasul rău i-aduce vremi sărace
     şi plînge gîndu-în el şi-l întristează,

 1-58        asa, pe mine, bestia fără pace
    simţeam încet-încet cum mă strămută
    spre locul unde orice rază tace.
 
 1-61        Şi cum mă năruiam în valea slută,
    o umbră mi se-înfiripă în faţă,
    ce-în lunga sa tăcere parea mută.
 
 1-64        Cum prin pustie-o văd venind, ca-în ceaţă,
     “Aibi milă!”-am spus, şi-adăugai pe dată:
     “Nălucă doar de eşti sau om în viaţă!”

 1-67        “-Nu-s om”, a spus, “dar om am fost odată,
     lombarzi mi-au fost părinţii şi străbunii
     şi Mantua mi-e patria-adevărată.
 
 1-70          Sub Julio am văzut lumina lumii,
    la Roma am trăit, sub August” – zise –
    “în evul calp al zeilor minciunii.
 
 1-73         Poet am fost. Cîntai pe-al lui Anchise
     fecior, plecat din Troia-în pribegie
     cînd mîndrul Ilion se prăbuşise.

 1-76         Ci drumul tău cum de intră-n stihie?
     De ce nu urci pe creasta-încîntătoare
     ce prícină-i şi ţel de bucurie?”

 1-79         “-Virgiliu eşti, izvor între izvoare,
     şi fluviu de rostire cristalină!”
     răspunsu-i-am, nu fără-îmbujorare.
 
 1-82        “Tu, slavă altor glorii şi lumină,
     mi-ajute lunga mea ucenicie
     şi dragostea-întru cartea ta divină!
 
 1-85         Mi-eşti autor şi far în măiestrie
     şi numai tu ai plămădit în mine
     frumosul stil ce mi-a adus mîndrie.

1-88          Vezi fiara care drumul mi-l aţine:
     salvează-mă!, tu, minte veşnic trează,
     căci mi-a-îngheţat şi sîngele în vine.”
 
 1-91         “-Alt drum îţi este dat şi altă oază”,
     - rosti, văzînd că plînsul mă învinge –
     “de vrei să scapi acestui loc de groază;

1-94        lighioana ce în suflet ţi se-înfinge
     om în putere-în calea ei nu lasă,
     ci viaţa ţi-o sleieşte şi ţi-o stinge,

 1-97        şi e din fire-atît de ticăloasă
     că pofta-în veci nu şi-o mai potoleşte
     şi după prînz ar sta din nou la masă.
 
1-100       Cu fel de fel de monştri se prăseşte
    şi s-o prăsi pînă ce-o fi să-apară
    Copoiul, s-o strivească bărbăteşte.
 
1-103       Nu-l vor nutri moşii sau vreo comoară,
    ci-înţelepciunea, dragostea şi mila –
    şi fi-va între Feltre a sa ţară.
 
1-106       Si ástfel mîntui-ne-va umila
    Italie, pentru care se pierduraă
    Eurial şi Niso, Turno şi Camilla.
 
1-109      Tot el o va goni cu mînă dură
     din orice loc, zvîrlind-o în Infern,
     unde din pizmă s-a născut şi ură.
 
1-112       Deci spre-al tău bine gîndurile-îmi cern:
     îţi voi fi ghid, urmează-mă-în cărare.
     te voi purta printr-un tărîm etern
 
1-115      unde jeliri se-aud de disperare
     şi duhuri de-o vecie chinuite
     cerşesc a doua moarte fiecare.
 
1-118      Apoi vedea-vei altele, spăsite
     în flăcări hărăzite să le spele
     spre-a le-înălţa-între neamuri fericite.
 
1-121       Iar de vei vrea şi tu să urci la ele,
    unei fiinţe mai presus de mine
    te voi lăsa, urmînd plecării mele;
 
1-124       căci Principele bolţilor senine,
    de nesupus ce-am fost la dreapta-i lege,
    afara-împărăţiei lui mă ţine.
 
1-127       E pretutindeni domn şi-aici e rege.
     Tărîm şi scaun aici i-s laolaltă:
     o, fericiţi puţinii ce-i alege!”

1-130      Am implorat: “-Poete, pe înaltă
     şi sfîntă vrerea ce ţi-a fost străină,
     mă scapă de-o năpastă şi cealaltă,
 
1-133       mă du să văd şi poarta cea divină
    a lui San Pietro, şi-urgisita turmă
    a celor ce tristeţea nu-şi alină.”
 
1-136       Atunci el a purces, iar eu în urmă.