Cuvīnt īn Senat:
LA MOARTEA LUI PETRU DUMITRIU
8 aprilie 2002

            Stimate colege şi colegi senatori,
            N-au trecut decīt puţini ani de cīnd, de la aceeaşi tribună, de la aceleaşi microfoane, deplīngeam trecerea īn nefiinţă a unui mare scriitor, a unui mare nume al literelor romāneşti. Era vorba, atunci, de Marin Sorescu.
            Iată-mă din nou, īn această tristă situaţie, la puţin timp după trecerea īn nefiinţă a unuia din cei mai mari romancieri romāni. E vorba de Petru Dumitriu care s-a stins īn străinătate, un romancier care ar putea fi īnscris īntr-o pleiadă (īn sensul propriu al cuvīntului, adică şapte mari nume) a romanului romānesc,ceilalţi şase fiind: Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda şi Eugen Barbu: şapte mari creatori de lumi, şapte mari arhitecţi ai unor naraţiuni extraordinare.
            Timpul n-a mai avut răbdare – cum ar fi spus Marin Preda – ca Petru Dumitriu să īmplinească, la 8 mai īn acest an, 78 de ani.
            A fost un scriitor precoce: la 14 ani deja avea redactate, ba chiar īn franţuzeşte, o povestire şi o piesă de teatru (īn romāneşte aceasta din urmă, Meşterul Manole). De ce īn franţuzeşte ? Petru Dumitriu s-a născut la Baziaş, acolo unde intră Dunărea īn ţară; tatăl său, căpitan īn armata ţării, era romān, īn timp ce mama era unguroaică de origine, dar vorbea, atīt cu soţul ei, cīt şi cu fiul, mai mult īn franţuzeşte şi, de aceea, franceza i-a fost scriitorului, din copilărie, o a doua limbă, care l-a ajutat mult, ulterior, īn străinătate.
            Liceul l-a făcut la Tīrgu Jiu, iar studiile – pe care nu le-a terminat, pentru că l-a īntrerupt războiul, a fost un autodidact – le-a făcut la München.
            Chiar īn titlul primei sale proze, publicată īntr-o revistă prestigioas㠖 Revista Fundaţiilor Regale – se află numele acestui oraş: Nocturnă īn München. Acest debut se petrecea īn 1943. Īn 1945 se īntīmplă un lucru care este promonitoriu pentru viitorul marelui scriitor: īşi găseşte casa distrusă complet de bombardament, ceea ce e ca un fel de prevestire a viitorului său, dramatic din punct de vedere sufletesc, un viitor al omului care mai tot timpul n-a avut un “acasă”.  
            Talentul său cu totul ieşit din comun şi care era sprijinit şi pe o mare poftă culturală şi pe o īndīrjită muncă īntru cultură (a acumulat foarte mult īn acei ani), a fost remarcat īncă din pragul carierei sale deosebite. Īn 1945, pe cīnd avea numai 21 de ani, un juriu īn care se aflau Tudor Vianu, Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu, Henriette Yvonne Stahl (o femeie care i-a fost multă vreme tovarăşă de viaţă, ca să spun aşa, şi apoi chiar, scurtă vreme, şi soţie, deşi era cu 20 de ani mai īn vīrstă ca el), i-a conferit premiul pentru cea mai bună nuvelă a anului. Iar prima carte care i-a apărut īn 1947, o culegere de 8 texte numită Euridice, proze foarte rafinate, expresioniste īntrucītva, oricum: deloc prolecultiste, a fost remarcată chiar de marele G. Călinescu.
            După această dată, īncepe – trebuie s-o spunem, chiar dacă de mortuis nihil nisi bene, chiar dacă despre morţi nu se spune decīt de bine – o perioadă tristă īn viaţa scriitorului, pe care a regretat-o amarnic. A scris texte urīte din punctul de vedere moral, texte cu implicaţii ignobil staliniste şi chiar două romane : Pasărea furtunii şi, mai ales, execrabilul (moralmente) Drum fără pulbere, care aducea un soi de “omagiu” acelui sinistru lagăr de exterminare, care a fost şantierul canalului Dunăre-Marea Neagră īn anii ’49-‘53.
            Īntr-o convorbire pe care am purtat-o īn 1995 cu el, cu lacrimi īn ochi, efectiv cu lacrimi īn ochi, īmi spunea, citez textual : “Īmi vine să-mi tai mīna cu care am scris Drum fără pulbere”. A suferit mult din cauza acelei perioade. Să nu ne erijăm noi īn judecători. Dumnezeu şi timpul vor decide cīt şi cum.
            Fapt e că acele texte nedemne au constituit o povară, multă vreme, pīnă la sfīrşit cred, īn sufletul scriitorului. Trebuie totuşi adusă nuanţa  – acum vorbesc ca literat, am scris pe această tem㠖 că īn acele texte, aşa mizerabile cum sunt ca ideologie, ca direcţie morală, se simte, cum să spun?, laba leului, vădesc calitatea literară extraordinară a unui scriitor ieşit din comun ca forţă epică şi ca expresivitate. Chiar īn cloaca acelor romane păcătoase se simte un “vuiet al mării”, vibraţia marelui romancier.
            Īn 1953, apare, ca un nucleu, un germene al viitoarei capodopere, nuvela Bijuterii de familie. Īn 1957 vede lumina tiparului Cronica de familie, capodoperă a prozei romāneşti, unul din cele mai mari romane romāneşti dintotdeauna. Īn ceea ce mă priveşte, subiectiv, dacă ar fi să citez doar trei romane romāneşti, s-ar afla acolo. Cronică de familie, o carte de circa 2000 de pagini, cu o formulă narativă absolut neobişnuită, o frescă a societăţii romāneşti din timpuri străvechi şi pīnă īn prezentul īn care apărea (prezent despre care se putea scrie foarte greu atunci, īn anii '50), are o structur㠖 repet – cu totul originală, prin īnlănţuirea de povestiri quasi-independente, care creează un roman. Dacă ar fi apărut īntr-o limbă de circulaţie universal㠖 franceză, germană, englez㠖 sunt sigur că ar fi avut un destin internaţional strălucit. Chiar şi aşa, īn acei ani de război rece, cartea a trecut graniţele, inclusiv īn Vest, fiind tradusă chiar īn 1959, la Editura Seuil, nu la o vreo editură marginală din Paris. Se pot compara, fără nici un fel de ezitare, talentul narativ, forţa epică din această capodoperă, cu scrisul lui Balzac. Este o carte de dimensiuni europene, o marcă a vitalităţii literelor romāneşti.
            Īn 1960 s-a produs marea ruptură din viaţa lui Petru Dumitriu: “fuge” īn străinătate. Mai plecase, a fost un răsfăţat al regimului (juca tenis cu Gheorghiu Dej, Maurer). Īn 1960, plecat din nou, hotărăşte să rămīnă, pentru c㠖 relata el – nu se mai putea īmpăca cu rigorile oribile ale totalitarismului, ale cenzurii comuniste. Spiritele sceptice spun că ar fi fost la mijloc şi alte motive.
            Rămīne īn Germania, scrie mult, publică aproape īn fiecare an cīte o nouă carte. Lucrările īi apar īn edituri de prestigiu, ba chiar pătrunde şi īn “Livre de poche”. Cu toate acestea, e o certitudine că niciodată nu s-a adaptat de-a binelea īn Occident. L-a privit īntotdeauna cu mult spirit critic, nemulţumit de multele tare ale capitalismului; ruptura de ţară, fără vorbă mare, i-a generat mereu o mare cantitate de amărăciune īn suflet. Am să citez, din nou, nişte cuvinte pe care mi le-a spus, cīnd i-am mărturisit nedumerirea mea că el locuia la Frankfurt unde avea domiciliu, dar şi la Metz īn Franţa, unde locuia cu o doamnă, de această dată cu 20 de ani mai tīnără decīt el şi foarte, foarte spirituală şi cīnd l-am īntrebat : “Unde este «acasă» pentru dumneavoastră, la Frankfurt sau la Metz?” Şi el mi-a spus : “Nici una, nici alta. «Acasă» pentru mine este la Baziaş sau la Bucureşti”. Asta o spunea īn 1995. Abia īn 1996 a avut tăria să revină īn ţară. Era obsedat, la propriu, de groaza de securitate, era obsedat că n-ar mai putea să se īntoarcă.
            Sfīrşitul l-a găsit lucrīnd la un op imens, o carte foarte mare, intitulat㠖 iarăşi văd aici un fel de semn al destinului – Structurile răului. Era, īntr-adevăr, convins că trăim īntr-o lume a răului.
            Pentru literele romāneşti este una din cele mai mari pierderi. Omul Petru Dumitriu un mai este. Rămīn īnsă pentru milioane de oameni care au ochi să citească, lumile pe care el le-a plăsmuit.
            Cred că nu este deloc nepotrivit ca, īn acest moment trist, Senatul Romāniei să păstreze un moment de reculegere, la care īmi permit să vă invit.

           (Expunere liberă, transcriere după stenograma Senatului)