Nu se obişnuieşte să scrii la interval atīt de mic despre lucrările aceluiaşi autor, dar excepţia pe care o fac este adecvată unui autor de excepţie.
            Mihai Dinu īntruneşte o sumă de calităţi "clasice", poate banale īn ele-īnsele, dar a căror simultaneitate īn aceeaşi minte este foarte rară. După Personalitatea limbii romāne, recenta sa carte despre comunicare¹ mi le-a vădit cu o strălucire care m-a entuziasmat şi mi se pare mai important să le relev cu francheţe, decīt să descriu amănunţit opul, deşi nici asta nu e de neglijat.
            1) Mihai Dinu e dominat de respectul "nemţesc" al lucrului bine făcut. El ştie, academic vorbind, totul despre subiectul său, nu prin intuiţii genialoide, ci prin excerptarea inteligentă, tenace a unei bibliografii de 360 de grade, nu ostentativ imensă (referinţele bibliografice conţin 134 de titluri), dar din care sunt extrase cu precizie esenţialul şi armonicele sale.
            2) Mihai Dinu este un spirit admirabil de ordonat, lucru perfect vizibil atīt īn micro-, cīt şi īn macro-structurile produsului său. Vreau să spun că atīt fraza sa, niciodată obscură, amorfă sau sofisticată, cīt şi secţionarea pe capitole a "discursului" său, dau receptorului acea rară senzaţie de necesitate, de imanenţă, de īnlănţuire firească, "obligată" - şi īn acelaşi timp, de transparenţă către fond, de contact nesincopat cu obiectul. Autorul ilustrează fără cusur, pe materia sa, validitatea cartesiană a principiului divide et impera: desparte bine ca să stăpīneşti bine - nu mai puţin decīt pe cel al lui Boileau, din Arta poetică.
           3) Mihai Dinu posedă o funciară calitate de tip didactic, dar indispensabilă oricărui autor de texte de reflecţie şi idei, chiar şi celor care nu activează īn spaţiul paideic: ştie să abordeze tema pornind de la datele elementare (background° necesar şi pentru captarea bunăvoinţei intelectuale, şi ca temelie a dezvoltărilor ulterioare), ca apoi să se "adīncească" (sau să "decoleze") spre complicaţii şi subtilităţi, pīnă la arborescenţe capilare. Textul deţine astfel o autarhie remarcabilă şi etalează o alură de "rotunjime", de completitudine.
            4) Tot din zona bună a teritoriului didactic cred că vine eleganta măsură pe care o ţine Mihai Dinu īntre dezvoltarea conceptuală, abstractă, pe de o parte, şi "vizualizarea", sensibilizarea ideilor prin exemple "concrete", pe de alta. Acestea din urmă cad īntotdeauna la momentul oportun, īn punctul culminant al unei teze, aşa īncīt, exagerīnd cīt trebuie, aş spune că te simţi ca īn preajma unui conferenţiar a cărui expunere e punctată de proiecţii de diapozitive sau cinematografice.
            5) Nu e de omis, īn fine, nici componenta "umană" a paginii, chiar dacă eul auctorial e īntru totul escamotat; pascalian, le moi est haïssable° īn această carte din care auto-descrierea de factură Montaigne e aproape de tot absentă. Asta nu īnseamnă că nu simţim, īn anumite exemple, ecourile unor vibraţii sufleteşti (e.g., pp.100-102), discret generalizate, precum şi, ici-colo, cīte o scurtă complicitate şăgalnică cu citititorul; de pildă, fiind vorba de "a şaptea artă": "īn treacăt fie spus, nimeni nu ştie care ar fi prima sau a doua sau a cincea, dintre celelalte, rămase neidentificate, şi cum se īmpacă ideea că acestea ar fi şase cu existenţa a nouă muze care le patronează", p.281; sau, fiind vorba de sexualitatea animală (īntr-un context eminamente ştiinţific īn miez şi-n ton): "īndepărtarea contracandidaţilor la lăbuţa alesei inimii emiţătorului mesajului respectiv", p.189; sau, īn fine, fiind vorba de relaţiile de subordonare īn regnul celor care nu cuvīntă (īn speţă, maimuţe): "şefii sunt ţesălaţi de supuşii lor; la babuini, bunăoară, se poartă pieptănatul cu cărare", p.200).
            Lucrarea care mi-a prilejuit aceste caracterizări generice (şi aş fi fericit dacă cititorul ar fi sceptic şi ar dori să mă verifice, deoarece cartea merită să fie citită de orice intelectual) nu e lesne de clasificat: ea se situează la intersecţia dintre eseul riguros şi studiul sintetic, putīnd fi īnsă considerată şi ca un breviar/manual care logodeşte armonios profunzimea cu accesibilitatea. Mihai Dinu urmăreşte, ca un Javert implacabil, ideea de comunicare, de la definiţie şi schema de principiu pīnă īn cele mai rafinate sau ascunse īntruchipări. Sunt decelate implicaţiile filosofice şi consecinţele etice; puse īn lumină cifrurile şi codurile, din stră-antichitate şi pīnă azi; expuse funcţiile, axiomele şi tipurile sociale ale comunicării; evidenţiate tarele şi meritele redundanţei, orale sau scrise; scoase la iveală cauzele şi efectele "bruiajului". Sunt descrise şi explicitate varii ipostaze ale comunicării: la distanţă, animală, umană non-verbală, gestuală, muzicală, plastică, cinematografică, verbală, scrisă, transcendentă. Dexteritatea matematică a autorului găseşte numeroase ocazii de a se manifesta cu deplină noimă: īn diagnoza ritmului īn versificaţia romānească, diagnoză bazată pe teoria codurilor binare; īn analiza entropiei informaţionale; īn dezghiocarea codurilor; īn definirea redundanţei şi depistarea erorilor ş.a. Aş putea zice, cum grano salis, că Mihai Dinu e atras de matematizare precum căpitanul Hatteras de Polul Nord, dar cititorul nu trebuie să bănuiască īn această aserţiune insinuarea vreunei, măcar, umbre de fanatism sau īnchistare, ci o elogiabilă sete de certitudine, mereu domolită, relativizată, de "spiritul de fineţe" cu care - voluptuos al literei ca şi al cifrei - Mihai Dinu e dotat din plin.

            Acest eseu-studiu-manual, de o cuminte exhaustivitate şi impecabilă claritate, care sunt sigur că satisface fără "joc" dezideratele de-atītea ori clamate de un Adrian Marino (ale construcţiei intelectuale durabile, aşezate pe despuierea eficace a Bibliotecii, şi a creaţiei de idei care izvorăşte din solul cunoaşterii ferme) ar deveni o carte de circulaţie universitară internaţională dacă, īntr-o limbă convenabilă, ar fi lansată pe această orbită. I se cuvine incontestabil.
____________________

            1) Mihai Dinu, Comunicarea - repere fundamentale, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1997, 364 p.