|
|
|
STRATEGIA FIAREI
Cristian Tudor Popescu e
un fel de (tipologic vorbind) "tīnăr furios", care se uită la toate lucrurile de
două ori: o dată īncruntat, ca să le-nţeleagă, şi a doua oară şi mai īncruntat,
ca să le ia la refec. Asta nu-nseamnă că n-are şi umor (cum să n-aibă umor un
ins care scrie că Ion Iliescu şi-a publicat "opere alese prin vot" ? sau
care, citind o antologie de Poezie nouă īn R.P.R., din 1953, īşi lasă
gīndul să se zbenguie, imaginīndu-şi ce ar cuprinde, "respectīnd algoritmul
primar, ...o poveste lirică a actualei tranziţii, de la socialism spre om mai
vedea noi ce", şi anume titluri ca: "Te slăvim, manager general!", "Acciză,
tu, doar tu mi-ai mai rămas", "Vezi, dividendele se duc...", "Restructurare,
rīzi īn soare, restructurare!", "Falimentul de onoare"), dar un umor aşezat pe
un fond de maliţie crīncenă.
Autorul şi-a adunat īn acest volum1
scrierile, din ultima vreme, de gazetărie literară. Baza o constituie critica
estetică şi critica turistică. Despre cea din urmă n-am să spun multe:
redactorul-şef al Adevărul-ui a umblat mult şi īnsemnările sale au nota
dominantă de care vorbeam: un scepticism acid, o viziune care, spre a se feri de
admiraţia convenţională, preferă sarcasmul pleznitor (vīrfurile piramidelor,
e.g., sunt nişte "superţuguiuri", faraonul aferent e "un pachet de
ciolane īn cīrpe", la care se ajunge printr-un "coridor bortelit", pe
jos e o "plantaţie de căcaţi din diverse epoci istorice", iar
"putoarea putea... să īngenuncheze şi un cămiloi absurd" - p.77).
Cu aceeaşi nonşalanţă
iute şi tăioasă, golită de reverenţiozităţi protocolare, sunt tratate şi
literatura sau alte arte. Cristian Tudor Popescu are, indiscutabil, o bună fibră
de scriitor: simte cuvīntul, are nerv chiar şi īn banalităţi şi problematizează
dinlăuntrul meseriei.
Comentariile sale sunt cu un picior īn pamflet şi cu unul īn acreala axiologică٭.
El funcţionează la maximum atunci cīnd nu-i place ceva, conform
mordantului principiu călinescian care zice că un gazetar care nu latră, mănīncă
coloanele degeaba. Aşadar, lui Cr.T.Popescu nu-i place
Jurnalul de la Tescani al lui Pleşu, că e prea subţirel (ceea ce s-ar putea
admite, dar nu şi īncheierea spăimoasă, cum că acea cărţulie ar reflecta
"criza unei īntregi generaţii inserate ontologic īn totalitarism şi care acum
bījbīie prin viaţă şi artă sau se consolează administrativ" - p.92). Piesele
de după 89 ale lui D.R.Popescu sunt "jalnice" (p.62;
asta cam aşa e), Fănuş Neagu face mereu "fiorituri",
Ana Blandiana "a exhibat un Sertar cu aplauze īn mare parte
neconvingător", Nicolae Manolescu "scrie din ce īn ce
mai prost, consolīndu-se īn schimb cu statutul de «veteran al luptei
anticomuniste»", Nicolae Breban "ne-a dăruit un
roman (Pīndă şi seducţie) aproape la fel de stupid ca Drumul la zid",
Eugen Barbu "e mort", Mircea Dinescu "īşi completează studiile"
(p.63), Paler īnşiruieşte "«gīndeli», locuri comune
debitate cu falca-n palmă şi un aer grav" (p.91), cutare carte a lui
P.Sălcudeanu e un "jeg", cu "toate nuanţele de duhoare, slinuri
multicolore, bale dulcege, venin rīnced" (ceea ce e foarte adevărat -
p.96), Păunescu (ca şi Manolescu) e, īn ultimii ani,
"caricatură agresivă" (p.124). Situaţia, aşa cum o vede Cr.T. Popescu este,
fără nici o exagerare din partea mea, apocaliptică: "literatura romānă a fost
pulverizată de o explozie atomică" (p.66). Cine, ce mai produce īn acest
deşert nuclear? "Maxim Berghianu - poeme, Peter Sragher - idem, Nicolae
Breban - cărămizi, Marius Tucă - somnifere, Mioara Cremene - aberaţii, Andrei
Pleşu - agende, Mircea Cărtărescu - un roman rezidual" etc. (p.66)... Nu
īmpărtăşesc optica lui Cr.T.Popescu, din asemenea analize-terci; chiar dacă sunt
de acord cu una sau alta dintre evaluări, parţialitatea şi puţinătatea
īnfiorătoare (prin omisiune) ale ansamblului mă īndepărtează. Aşa cum percep eu
lucrurile (şi nu sunt un idilist), spiritul romānesc īşi vede de treabă. N-a
fost o Siberie īnainte de 89, nu e o Sahară acum. Ferocitatea
măsurariului din asemenea texte ale lui Cr.T.Popescu mi se pare o soluţie
desuetă,
à la Eugen Ionescu din Nu. Admit că e o strategie bună de "făcut
valuri", dar la discuţia calmă, cu picioarele pe pămīnt, trebuie să vezi, cu
riscul de a fi mai plicticos, că nu e totul numai merde°.
N-am să-i dau lecţii de cumpătare autorului, ăsta-i farmecul său, nici n-ar
avea haz să-l facem ierbivor din carnivor, el are stofă de polemist vulcanic şi
vituperant٭
īn dreapta, īn stīnga şi-n centru, menit să-şi scoale lumea īn cap, adaug că la
tot ce spune sever despre filmele romāneşti din ultimul cincinal subscriu cu
ambele mīini (Cel mai iubit dintre pămīnteni - "caricatură consternantă, bine
jucată... alungarea gīndului" - p.46; Somnul insulei - "just şi artistic
nul" - p.48; Hotel de lux - "greşit, de la un capăt la celălalt" -
p.100), dar, colegial, am să-i atrag atenţia că brutalitatea judecăţii īi joacă
uneori feste stilistice, īmpingīndu-l dincolo de marginea gafei admisibile:
bărbăteşte vorbind, sau moraliceşte sau scriitoriceşte sau oricum, nu se poate
pune pe hīrtie o frază ca "grijuliul dom Petrică (Sălcudeanu) nu uită
să ardă o limbă apăsată şi fierbinte Monicăi Lovinescu" (p.98)! Noroc că nu
e tipică.
Se cuvine să spun, īn final, ca să nu cad eu īnsumi īn păcatul
escamotării, că sunt īn scrierile lui Cr.T.
Popescu şi remarcabile
pasaje de reflecţie politică (p.135, despre revoluţii, p.154, despre Corneliu
Coposu ş.a.) sau metafizică (p.148, despre "imperativul categoric al iubirii),
care vădesc o minte elastică şi bine mobilată, un cuget capabil de gravitate
nemimată şi de distincţii subtile. Tot aşa de adevărat e că
răului Cr.T.Popescu nu-i e străină (din an īn Paşti) admiraţia senină şi
comprehensivă: mărturie, textele despre romanul lui H.Stahl, despre poezia
Ilenei Mălăncioiu, despre romanul Trei dinţi din faţă al lui Sorescu
(aici nu consimt: eu īl socot slab), despre Minima moralia, despre
Cristian Popescu, despre teatrul lui Eugen Ionescu sau chiar (pe latura...
turistică) despre capitalismul socialist din China.
Cr.T.Popescu e un autor care va mai călca pre nervii multora cu talent, sprinteneală şi harţag.
------------------------------
1)
Cristian Tudor Popescu, Copiii fiarei (scrieri), Ed. DU Style, Buc.,
1997, 160 p.
