MARTIRIUL UNUI SEBASTIAN

(I) 

        Cinci sunt "temele" acestui jurnal¹, unul dintre cele mai unitare şi mai impresionante din cīte are literatura romānă:
        -muzica;
        -literatura proprie (zămislire şi retrospecţie);
        -antisemitismul;
        -iubirile;
        -războiul.

        MUZICA. Relaţia lui Mihail Sebastian cu muzica e una de quasi-dependenţă. O atestă şi vocabularul pe care-l foloseşte apropo de audiţiile sale: "singurul lucru consolator din ultimul timp" (p.96), "liniştitor" (p.135, 315), "un fel de narcotic" (p.148), "salvare de la angoissă" (p.226), "o consolare, un stupefiant" (p.271), "calmant" (p.275), "un ceas de uitare" (p.403), "un moment de uitare" (p.410). Dar, nuanţă!, e vorba de un abandon catalizant. Muzica nu-l "scoate din priză", nu-i dă abisale "transporturi"*, ci īi amplifică disponibilităţile, călcīiele vulnerabile. De aceea, īn eseul despre muzică pe care intenţiona să-l scrie, īşi propune să combată teza lui Thomas de Quincey, din Confesiunile unui opioman englez: extazul, ataraxia* leşinată sunt, crede Sebastian, "forme inferioare de sensibilitate muzicală" (p.404). Notaţia din 5 ianuarie 1940 e acut relevantă din acest unghi: ar vrea să asculte cutare bucată "măsură cu măsură" (p.254). Īn 11 august 1939 aude, īn Simfonia a IX-a şi Concertul al treilea brandenburghez "tristeţea atītor lucruri pe care le pierdem īn modul cel mai stupid, mai criminal, mai dement" (p.218). Uneori, muzica īi īnlocuieşte pur şi simplu viaţa empirică: "Īn afară de muzică nu mi se īntīmplă nimic" (p.100). Īn acei ani siniştri, punctul de interferenţă dintre existenţial şi muzical (la Sebastian) e dramatic: "E oare posibil să am uşurinţa, lipsa de scrupul/seriozitate de a mă duce la un concert nemţesc, īn zilele astea amare!" (19 octombrie 1941, p.403).  Īn asemenea dispoziţii, receptarea e distorsionată "politic" şi Sebastian abhoră, e.g.,  īn ultima parte din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, pasaje "de o violentă vulgaritate... operetă... Kalman" (11 februarie 1941, p.304) sau decelează*, acru, īn Simfonia a IV-a a aceluiaşi, uşurătăţi de Rossini (19 octombrie 1941, p.404).
        Mai e de observat, īn raporturile lui Sebastian cu muzica, enormul libido habendi°, īnclinaţia sa constantă şi migăloasă de a-şi apropria, a lua īn posesie patrimoniul sonor, notīnd exhaustiv, ani la rīnd, cu o conştiinciozitate de īnvăţăcel, titlurile pieselor ascultate, ca pentru a le conserva, a le īncrusta īn răbojul fiinţei sale, īn arhiva devenirii.

        LITERATURA PROPRIE. Cronică de atelier a unui profesionist īndīrjit ("şase ore pe zi nu mă mişc de la masa de scris^"2), a unui spirit care nu-şi patetizează grandilocvent meseria, jurnalul lui Sebastian e presărat de pasaje auto-referenţiale* īn care scrierea textelor sale e pusă īn lumina "balzaciană" a cursei-contra-cronometru pentru obţinerea unui onorariu, a valorificării unei (exterioare) sugestii lucrative*, care-l scoate pe autor, provizoriu, din perpetua criză financiară. Deşi invariabil strīmtorat, Sebastian "fuge" aproape cu regularitate din Bucureşti, la Balcic, la Sinaia, la Ghilcoş, la Breaza, la Predeal, la Mogoşoaia, la Corcova, la Stīna de Vale, la Timiş, la Bran etc., īn genere pentru a scrie.  E, īn această habitudine, un principiu benefic, cel al alternanţei tensiune-destindere. Evadarea prin şi īntru scris. Străbătīnd realmente un dürftiger Zeit°, īntr-o teroare generalizată şi mereu crescīndă, Sebastian duce totuşi o intensă viaţă literară: scrie teatru, roman, studiu critic, citeşte īn engleza pe care o īnvaţă din mers, traduce  sonete, romane, piese, face lectura producţiilor sale īn grupuri de amici, se reciteşte cu anume ritmicitate... O inefabilă* candoare vitală şi parfumul unui alt fel de timp (faţă de cel de azi) se degajă din acest mod de existenţă. Ce e literatura pentru Sebastian? O insulă? Un joc de-a vacanţa? O tentativă de a ieşi din accidenţele vieţii īn spaţii de o claritate structurală asemănătoare mereu-invocatei Eine kleine Nachtmusik?  Atent, zi de zi,  la fiecare meandră a marii conflagraţii şi la toate atrocităţile ori mizeriile impuse evreimii din Romānia, Sebastian se izolează totuşi şi scrie lucruri suave. Īntr-o lume care miroase a carne de om arsă, Sebastian creează micro-universuri liliale* (fără, īnsă, dulcegăriile teodoreniene). Numai Jurnalul  (īn afara publicisticii, din prima parte a activităţii sale, cīnd īi era īngăduită) e mărturia, zguduitoare, a perfectei prize la real pe care o avea teoreticianul iluziei.
 

(II)

ANTISEMITISMUL. Hazardul editorial a făcut ca, simultan cu excepţionalul jurnal al lui Sebastian să apară şi un altul, consacrat aproape exact aceleiaşi perioade, de o factură intelectuală şi de o profunzime desigur mai reduse, dar cu o problematică vertebrală similară: Jurnal (1937-1944) al lui Emil Dorian (ediţie de Marguerite Dorian, cu o prefaţă de Z.Ornea, Ed. Hasefer, Buc., 1996, 368 p., 6000 de lei). Dacă īn privinţa atmosferei generale din perioada escaladei legionare şi a legislaţiei rasiste, valoarea documentară şi emoţională a mărturiilor şi consemnărilor lui Emil Dorian e comparabilă cu cea a Jurnal-ului lui Sebastian, īn materie de "gros-planuri", de transfocare pe cīţiva protagonişti ai rinocerizării (temporare!), acesta din urmă este senzaţional şi inegalabil, lăsīndu-ne un gust oribil de amar. Chiar dacă nu aflăm lucruri cu totul noi, chiar dacă le mai discutaserăm nu de mult, cu ocazia cărţii lui Z. Ornea, Anii 30, şocul e real. De această dată nu mai e vorba de citate din articole de ziar, de "bibliografie probatorie", ci de fiinţe concrete, prieteni apropiaţi, īn care Sebastian descoperă zona de abrutizare. Acum 60 de ani, īn 2 martie 1937, Mircea Eliade īi declară lui Mihail Sebastian că el "iubeşte Garda, speră īn ea şi aşteaptă victoria ei" ; că lui Gogu Rădulescu "i-ar fi scos şi ochii"; că "toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decīt cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă". Cu o stupefacţie magistral stăpīnită (ca  de-a lungul īntregului jurnal) şi cu o egalitate de umoare admirabilă, Sebastian notează īn continuare: "S-ar putea să recitesc cīndva aceste rīnduri şi să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea... N-am făcut decīt să redau īntocmai vorbele lui" (p.115). Mircea Eliade al acelei primăveri publică articole "din ce īn ce mai legionare" (p.114) īn Vremea, īl repetă papagalic pe Nae Ionescu (v.p.123), e revoltat de "spiritul iudaic" al baletelor Joos (p.120). Trece un an. Īn aprilie 1938, "mi-e greu să nu-mi fie drag", scrie Sebastian, deşi "nu există scuză pentru degringolada lui politică" (p.157). După īncă un an şi jumătate, Eliade a evoluat īn rău: "Mircea, mai filogerman decīt oricīnd, mai antifrancez şi antisemit decīt totdeauna. «Rezistenţa polonezilor la Varşovia – zice Mircea – este o rezistenţă iudaică... Decīt o Romānie īncă o dată invadată de jidani, mai bine un protectorat german»... Iată, iată cum gīndeşte fostul tău prieten Mircea Eliade" (20 septembrie 1939, pp.231, 232).
        Exclamaţii asemănătoare īi smulge Camil Petrescu (o surpriză, recunosc): "«ovreii poartă răspunderea... ovreii provoacă»... Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una din cele mai frumoase inteligenţe din Romānia. Camil Petrescu este una din cele mai delicate sensibilităţi din Romānia. Cum ar putea Romānia să trăiască vreodată o revoluţie?" (25 iunie 1936, pp.67,68). Şi Camil nu spune numai asta. Camil e de acord să li se interzică evreilor profesiunea de ziarist (p.138), Camil "n-a ezitat... să scrie... lamentabilul memoriu din septemvrie, īn care arăta că el totdeauna a fost legionar..." (4 februarie 1941, p.300, Camil se vaită că nu i se dă nici una din casele īnşfăcate de la evrei (28 martie 1941, p.319). Īn schimb, pe 5 septembrie 1944, "Camil Petrescu, livid, īnspăimīntat, se agaţă cu naivitate de mine... Ar vrea să demonstreze, să se justifice, să se apere. Alţii īn locul lui, nu mai puţin «fascişti», au destulă insolenţă pentru ca să facă profesiune de democratism şi de intransigenţă. El, bietul Camil, se disculpă" (p.561). Peste o lună, "Camil Petrescu īmi citeşte două articole de adeziune la «stīnga»... Pe dracu! Pīnă la 23 august n-a avut timp să le scrie?" (p.568).
                Un filon mustos este cel asupra egolatriei camilpetresciene, gīlgīind de vanitate de la ridicol pīnă la grandios: Sunt doar trei cărţi profunde īn literatura romānă, De două mii de ani, Patul lui Procust şi Ultima noapte..."(p.46); Valéry, "dee, e frumos. Dar nu e mai frumos decīt versurile mele" (p.55); īn 6 noiembrie 1936, "un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare – şi acela sunt tot eu" (p.94); "nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele īn teatru. Sunt cel mai mare regizor <zīmbim, dar motivaţia care urmează, citită azi, e validă>, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională" (7 decembrie 1937, p.132); īn septembrie 1939, vrea "să plece de la Teatrul Naţional pentru a lua conducerea operaţiilor tehnice de apărare antiaeriană. E convins că singur el poate să ne salveze de la un dezastru" (p.229); trei zile mai tīrziu, "īi deplīnge pe francezi şi englezi că nu au un Camil Petrescu" (p.231) ş.a.m.d.
        Īn 1942, şi Ionel Teodoreanu īl dezamăgeşte: "am răsfoit la īntīmplare ultimul – sau penultimul roman al lui Ionel T. şi am găsit un pasaj de aşa abject antisemitism, īncīt dezgustul a fost mai tare decīt cinismul meu principial" (22 decembrie, p.489). Nici Ghiţă Ionescu, viitorul autor al fundamentalei lucrări Comunismul īn Romānia, nu e fără de pată: "l-am auzit pe Paltin spunīnd că (G.I.) i-a pretins şi a luat 40.000 de lei pentru nu ştiu ce formalitate. Dar şi mai mult m-a amuzat faptul... că īn calitate de agent al Oficiului de romānizare a dresat şi semnat procesul verbal de expropriere a vilei lui Sacha Roman de la Sinaia, vilă pe care – lovitură delicioas㠖 o locuieşte acum el" (29 iulie 1941, p.365). Dar ce să te mai miri, cīnd īnsuşi Felix Aderca (evreu!) "regretă moartea lui Codreanu..., care era o mare personalitate (ca Sarah Bernhardt, ca Goga). Īl crede pe Hitler o minte genială, egal cu Napoleon, ba chiar mai mare" (16 mai 1941, p.335).
        Cine mai era lucid? Vom vedea īn numărul viitor.
 

(III) 

        RĂZBOIUL ŞI CARTEA. Īncepīnd din 22 iunie 1941 şi pīnă la capăt, jurnalul lui Mihail Sebastian devine, cu incomparabil mai multă insistenţă decīt de la 1 septembrie 1939, o "cronică" a războiului. Aproape nu e zi fără o notaţie³ despre front şi evoluţia operaţiunilor. Simptomatică e propoziţia din 16 august 1942: "Războiul ne urmăreşte ca propria noastră umbră" (p.465). Acesta e fundalul mare; contextul imediat, de la faţa locului, sunt umilinţele şi teroarea impuse de legislaţia şi atmosfera antisemite. De aici, fireşte, un "sentiment continuu de apăsare, de angoissă" (p.353). Īnsemnările lui Sebastian despre mersul conflagraţiei au o notă de răceală obiectivă, cel mult fatalistă, sunt lipsite de panică şi isterie. Aceste trăsături, plus laşităţi, replieri, oportunisme, apar īn opiniile altora, inserate cuviincios, īn aceeaşi dominantă de contemplativitate stăpīnită; de pildă Camil Petrescu: "...o frază de antologie camiliană (cum de i-a scăpat?): «Am să joc şi eu pe cartea victoriei engleze, cīnd o să fie absolut sigură»" (13 noiembrie 1942, p.483).
        Cum se apără Sebastian de presiunea psihică īn care trăieşte? Mie mi se pare că prin trei scuturi: erosul, muzica, lectura. Despre eros va fi vorba īn numărul viitor, muzica a intrat īn economia primei părţi a acestui comentariu; cele ce urmează focalizează cititul.
        Lectura e, la Sebastian,  un refugiu sedativ* predilect: "doar lectura mă mai ajută să-mi stăpīnesc neliniştea" (29 iunie 1941, p.353). E  locul aici să privim ce zid de cărţi īl protejează pe scriitor de agresiunile realului.  Ce citeşte īn timpul războiului Mihail Sebastian? Chiar la īnceputul campaniei din Est – Tucidide: "analogiile dintre războiul peloponeziac şi războaiele din 1914 şi 1940 sunt posibile pīnă la suprapunere" (29 iunie 1941, p.352). Īn aceleaşi zile (iulie '41), "citesc cu interes Război şi pace, mai mult pentru analogiile istorice posibile decīt pentru opera īn sine" (p.358); "atmosfera Moscovei <īn Război şi pace> īn momentul īnceperii războiului (şoapte, zvonuri, preziceri, buimăceală) este atmosfera īn care noi īnşine trăim de doi ani" (p.360). Trec peste Thibaudet (iulie '41), Tristram Shandy (aug. '41), Priestley (sept. '41), Shaw (id.), Taine (oct. '41), Thomas de Quincey (id.), Moličre (nov. '41), Gide (dec. '41), Galsworthy (martie '42), Dreiser (iulie '42), J. Austen (dec. '42-febr. '43), Racine (martie '43), şi chiar peste fundamentalul Montaigne ("Ce īncīntare! De mult, de mult – poate niciodat㠖 nu mi s-a părut atīt de viu, atīt de fermecător, atīt de direct, atīt de familiar... Totul, fiecare rīnd aproape, mi se pare azi subversiv, cenzurabil" – 19 iulie 1942, p.461) – şi mă opresc la cei doi autori pe care Sebastian īi parcurge īn aceşti ani, pasionat şi metodic, cu o tendinţă spre exhaustivitate: Shakespeare şi Balzac. Teatrul şi Romanul. Din toamna lui '41 şi pīnă-n iarna lui '42, şi apoi, din nou, īn toamna '43, Mihail Sebastian citeşte Shakespeare quasi-integral, cu multe īnsemnări "de meserie" ("Much Ado about Nothing, ce copilărie, ba chiar, pe alocuri, ce stupiditate! Dar sunt unele lucruri, unele versuri īncīntătoare. Peste tot īn Shakespeare dau de lucruri memorabile, pe care aş vrea să le pot folosi, cita, ţine minte" – p.401; "As you like it... Nimic mai uşor, mai graţios, mai feeric... E ceva dansant  īntr-o comedie de Shakespeare. Mişcări plutitoare, dezlegate de realitate – ca īntr-un balet" – p.526; "Terminat aseară Titus Andronicus. Este īn Shakespeare... cea mai absurdă īngrămădire de atrocităţi. Uneori e aproape grosolan şi pueril, cīnd nu mai poate fi tragic. Mīini tăiate, limbi scoase, capete retezate, cadavre  căzīnd cam la fiecare scenă, dacă nu la fiecare replică. E un oribil şi haotic muzeu Grévin. Şi totuşi, sub, sau deasupra acestei maşinării sīngeroase: fiorul poeziei care trece pe alocuri şi transfigurează totul" – p.530; "Antoniu şi Cleopatra e, teatral vorbind, destrămat, risipit, fără consistenţă dramatică" – p.531). Īn Balzac se afundă cu voluptate īn toamna lui '41 şi de-a lungul īntregii perioade dintre ianuarie '43 şi aprilie '44; lectura Comediei umane e un prilej de exersare a excepţionalei sensibilităţi critice: "Le colonel Chabert, mică gravură de Daumier, puternică, rece, precisă" (p.418); "Citesc Balzac din nou şi mult... Uneori mă irită stilul, anumit sentimentalism melodramatic, anumită grandilocvenţă..." (p.496); "La Rabouilleuse... Mă īntreb dacă Dostoievski nu-i datorează ceva pentru Posedaţii... Alternanţa de expunere lentă şi precipitare bruscă..." (p.515); "La muse du département...roman de mīna a doua, dar de o tehnică pe alocuri ingenioasă..." (p.518); "Citit ieri şi azi Le Cabinet des Antiques, scurt roman viu, rapid, ironic, robust... Prima parte a povestei īncă are anumită lentoare – dar deznodămīntul... e parcă un excelent act trei dintr-o comedie construită perfect" (p.530); "M-a frapat cīt de īnrudit e Parisul  lui (Baudelaire) cu o anumită imagine a Parisului īn Balzac: un Paris murdar, fetid, funebru – un amestec de splendoare şi mizerie, puţin teatral..." (p.542) ş.a.
        Mihail Sebastian practică lectura ca "scaun pascalian" de escamotare a haosului bestial ambiant, dar şi ca o cantonare īncăpăţīnată īn profesie, adică īn acţiune īmpotriva neantului ("e īncă un noroc că pot ceti. E poate un semn de bună rezistenţă nervoasă" – p.355); cititul e o repudiere a alienării, a alterării fiinţei sub şocurile marasmului, o respingere a scufundării sub linia de plutire spirituală, īn abisul trivial al purei "supravieţuiri". Īntr-o lume īmbīcsită de subuman, lectura alimentează rezervele umanului.
 

                                                                                       (IV)

        IUBIRI ŞI CONCLUZII. Să nu uităm, luaţi cu "războiul", "antisemitismul", "muzica" şi "lectura", că aceste 9 caiete, editate de Gabriela Omăt şi Leon Volovici, sunt jurnalul unui om īntre 28 şi 37 de ani, īn plin clocot al vitalităţii sale masculine.
        Preocuparea de femei are o frecvenţă categoric mai mare īn prima jumătate a Jurnalului, pīnă īn septembrie 1939 (mai marcat, iunie '41), ceea ce dă cărţii un fel de structură camiliană, bipartită, Ultima noapte de dragoste, īntīia noapte de război...
        Am scris "preocuparea de femei", dar trebuie imediat să nuanţez. Cu excepţia "Leni Caler" (şi, mult mai puţin, Zoe Ricci), textul lui Mihail Sebastian nu lasă deloc impresia unui  bărbat subjugat erosului, cu atīt mai puţin a unui coureur, ci, parcă, mai curīnd dimpotrivă, pe cea a "bărbatului asediat de femei". Aproape toate fiicele Evei, cu care Sebastian consemnează o relaţie sentimental-senzuală, au ele iniţiativa. Binevoiască cititorul să privească doar cīteva exemple:

        "Ieri pe la 1 a venit Leni să mă ia de la redacţie... -Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu..." (14 apr.'35).

        "Dorina Blank... m-a invitat din senin... i s-a făcut de mine... n-a īncercat deloc să mascheze acest béguin⁴... m-a sīcīit interminabil la telefon... (18 sept.'35) Se oferă fără nici un ocol... (4 nov.'35) A fost ieri aici, după nenumărate telefoane şi insistenţe... O femeie nu poate să-ţi spună mai limpede că vrea să se culce cu tine" (28 ian.'40).

        "(Maryse Nenişor) ...emoţionant de delicată, sensibilă, spunīnd o seamă de lucruri care mă dezarmează...«-Nu ştii cīt te iubesc»... (26 oct.'35)  -Voiam să mă culc neapărat cu d-ta. Mă obsedai... Mă hotărīsem să vin īntr-o zi la d-ta, să mă dezbrac, să mă culc īn pat şi să te aştept..." (17 dec.'35).

        "(Marie Ghiolu) ...ar fi vrut să-mi vorbească, dar n-a īndrăznit... (27 oct.'36) Īmi spunea lucruri copilăros admirative... -Aş vrea aşa de mult să fiu prietena d-tale... Vrei să fim prieteni?" (16 nov.'36).

        "(Wendy) ...īi promisesem să rămīn cu ea. Evident, n-am rămas – şi am lăsat-o tristă... Wendy mă iubeşte..." (21 nov.'36).

        "Lucrurile se vor aranja cu Cella Seni (Serghi; n.GP), prin lenea mea suverană. -Eşti prea infect – pentru ca să nu sfīrşesc prin a te iubi, mi-a spus alaltăseară..." (21 nov.'36).

        "(Nevasta maiorului) ...Mă mīngīia, mă săruta, eu refuzīnd elanurile ei... Aseară... īmi vorbea despre pasiunea bruscă pe care nu se poate opri să o «facă» pentru mine" (30 apr.'38).

        "Alice Teodorian telefonează de zece ori pe zi (ba chiar şi noaptea), mă cheamă mereu la masă, e insistentă, e plină de subīnţelesuri, e provocatoare..." (15 oct.'38).

        "Zoe vine mereu. Aseară, sīmbătă seara – şi eu nu am curajul să n-o primesc" (7 mai '40).

        "Nu am destul energie să-i spun Madeleinei că trebuie să-şi vadă de drum. Īmi pare sincer rău că am consimţit joi noaptea să rămīnă la mine" (13 apr.'41).

        "Nevasta lui Zissu... mi-a mărturisit că a avut anul trecut – şi mai are īnc㠖 un puternic «béguin»⁴ pentru mine. Dacă aş fi vrut, dacă aş fi īnţeles – dacă aş vrea, dacă aş īnţelege..." (27 iun.'44).

        Dacă am absolutiza grosier cele de mai sus⁵, ne-am putea crede īn plin vodevil. Ar fi o prostie, pentru că, īn ciuda cītorva notaţii mai bărbăteşte crude, Mihail Sebastian e un ins de o labirintică delicateţe. Ceea ce am citat este partea vizibilă a aisbergului; din alte īnsemnări, īnsă, nu e greu de dedus cīt de mult rămīne nespus: "Am o manieră insuportabil gravă de a mă comporta cu femeile" (16 febr.'37)... "Există oare o viaţă mai complicată, mai stupid, mai fără sens complicată decīt a mea?" (17 ian.'39)... "Jocul meu īn dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fără sens – şi totuşi nu-mi pot impune o dată pentru totdeauna o definitivă renunţare... E greu să fii un om sfīrşit – şi să accepţi cu seriozitate acest fapt" (30 oct.'42). Se amestecă īn "jocul", īn mentalitatea şi īn tribulaţiile* erotice ale lui Sebastian, componente de tot soiul: ETICUL – "sunt atīt de frivol" etc. (6 febr.'41); ETNICUL – "ce ironie a destinului meu: evreu, să fac şi figură de «homme ą femmes»!" (15 oct.'38); ESTETICUL – "oroare, dezgust, ceva murdar, obscen" etc. (20 ian.'39); POLITICUL – "Zoe..., cīnd pleca noaptea de la mine, aproape niciodată nu uita să-mi aducă aminte că nimeni nu trebuie să ştie că ne vedem. «Īnţelegi, fraţii mei sunt legionari...» Dar astăzi...mă roagă să vin la ea şi, la plecare, cīnd eu ezit să trec prin camera fratelui ei..., ea mă īndeamnă să trec liniştit: -Treci, dragă, treci. Ce importanţă are?" (4 febr.'41); LITERARUL – Jeni a păstrat ticuri stilistice īn urma colajului cu el (v. 7 aug.'36) etc.
        Jurnal-ul conţine şi un romanţ de dragoste integral, "Leni Caler", cu un Sebastian parcurgīnd (şi reluīndu-le, vai, ciclic) toate treptele: freamătul adolescentin (pp.27,39,195), exaltarea tandră (pp.44,194,528), luciditatea dezgustată (pp.47,80,94,103), nepăsarea īnflăcărat-"eminesciană" ("Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc: / Că-i heteră, că-i monstru, că-i Satan – o iubesc!") (p.103), indiferenţa deplină (p.452). Īn planul amoros, Sebastian e o structură stendhaliană, un anatomist al  sentimentelor, a cărui inteligenţă nu face decīt să-i amplifice vibratilitatea. Īn zig-zagata relaţie cu Leni, e conştient de postura de "Ladima" (14 apr.'36) sau de "Swann" (15 sept.'36) īn care se află, ca şi de momentele ca īn Climate al lui Maurois prin care trece.
        O apariţie extra-ordinară. O admirabilă mărturie de conştiinţă morală, intelectuală, politică. (Unui scriitor serios şi grav cum e Gabriela Adameşteanu i-a schimbat perspectiva asupra unei īntregi epoci: e un fapt şi un simptom). O captivantă seismogramă sentimentală. Un text de o splendidă flexibilitate şi consistenţă stilistică. O carte montaigneesc de umană.                        
___________________
            1) Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, text īngrijit de Gabriela Omăt; prefaţă şi note de Leon Volovici; Ed. Humanitas, Buc., 1996, 592 p., f.p. ▲
            2) Alte pagini din "Corespondenţa" lui Mihail Sebastian, īn Revista de istorie şi teorie literară, XXXII, nr.1, ianuarie-martie 1984, p.140 – apud Cornelia Ştefănescu, īn Mihail Sebastian, Opere, I (Publicistică: articole, cronici, eseuri. 1926-1928), Ed. Minerva, Buc., 1994. ▲
            3) Să mă ierte cititorul, am avut frivolitatea de a face o "statistică" sumară: īntre 22 iunie 1941 şi 23 august 1944, sunt īn Jurnalul  lui Sebastian 424 zile-titlu. Dintre acestea, doar 17 NU conţin nici o menţiune despre ori aluzie la cursul războiului sau măsurile antisemite din ţară: īn 1941 – 0; īn 1942 – 11 (15,17.I; 5,15.IV; 23.V; 18.VII; 5.VIII; 26.IX; 30.X; 19.XI; 4.XII); īn 1943 – 6 (7.I; 5.II; 22.4; 20,30.V; 4.VI); īn 1944 – 0. ▲
            4) Puseu de pasiune (fr.). ▲
            5) La care putem adăuga şi episodul "Thea", din februarie 1937. ▲